agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-06 | |
Puștiul n-avea mai mult de zece ani. Îmbrăcat într-un tricou albastru și pantaloni scurți de aceeași culoare, stătea alert lângă jgeabul de scânduri aspre care cobora într-un unghi sever către mal. M-a învrednicit cu o privire scurtă din ochii mari, cireșe de Vrancea trase în ciocolată, reluându-și imediat pânda. Puștiul avea un job matinal: era frânar. Între cei trei pereți de lemn, precum aceia pe care se întorc bilele într-o popicărie, coborau cu viteză paralelipipede translucide de gheață. După cum era de lustruit lemnul puteam să-mi imaginez volumul de trafic zilnic cu elementul de răcire numarul unu al Amazoniei. Puștiul încerca să contracareze efectele unei legi fizice, mai exact cea a accelerației, cu propria lui greutate. Urmele unor cicatrici pe mâini și antebrațe dovedeau cota de risc a acestei activități care, pentru mine, nu avea descriere de post.
Doi caboclos-i ( localnici ai așezărilor riverane) încărcau alimentele perisabile în niște cutii căptușite cu polistiren expandat, peste care puneau bucăți de gheață. Fructe, apă minerală, legume și zarzavaturi, domesticite în cutii de lemn, așteptau cuminți mâna care să le pună la adăpost. Cerul și-a pus de dimineață o rochiță plumburie, după care se ascundea convingător un soare ilegalist. În piața ambarcațiunilor, segmentul turism, barca menită să ne ducă în adâncul junglei deservea călătorii nesăbuiți sau pe cei cu portmonee categoria muscă. Între patru stâlpi ce susțineau o prelată dreptunghiulară, ne-am înghesuit vreo șase persoane, lasând pe cei doi localnici să înfrunte intemperia lichidă care a început fără vreun preaviz. Grefierul cerurilor ne-a dactilografiat, pe cearceaful care ne proteja, o misivă scurtă, dar fermă. Am ieșit pleoștiți din port, în gargara sacadată a unui motor în doi timpi. Valuri mărunte încercau să încetinească mișcarea și ne arătau disprețul prin stropi grei care ne plesneau peste față. Vapoare cu alură oceanică stăteau ancorate și așteaptau răbdătoare să fie luate în seamă. Un afiș care se legăna pe un vaporaș atenționa călătoarele de posibilele avansuri sexuale ale echipajelor formate dintr-o singură persoană. Căpitanul a manevrat minuscula noastră navă la punctul de întâlnire al apelor. Valurile lui Rio Negro, întunecoase ca un ulei de mașină folosit peste limita de garanție, și cele lutoase ale lui Solimoes se uneau, mai întâi cu neîncredere, apoi se contopeau cu surprinzătoare dedicație. Barca s-a înclinat ușor când am luat-o la dreapta, pe un braț cu apă neagră, strălucitoare și aproape netedă, ca o piele de amfibian necunoscut. Temperatura acestei supe puțin apetisante era pe undeva aproape de treizeci de grade, iar senzația tactilă dată de lichidul încărcat de minereuri era mângâietor, aproape erotic. O mulțime de ambarcațiuni în care pescari solitari vâsleau spre direcții opuse spărgea monotonia peisajului de cer, apă și pădure ecuatorială. După un timp malurile au divorțat, iar fluviul a devenit un imens lac care se scurgea imperceptibil în sens contrar. O altă abatere pe o capilară laterală (de vreo 80 de metri lățime) ne-a adus, în sfârșit, după vreo trei ore, la stația terminus. Un debarcader improvizat din patru butoaie roșii legate între ele, precum și o podea din câteva scânduri, permiteau accesul la mal. Casa era simplă, oferind un confort modest care, în acest caz, însemna camere separate și câteva saltele. Între carlige atârnau hamacuri verzi ca niște păstăi de mazăre abandonate de boabe. Afară, la umbră, doi bărbați erau prinși în diverse activități domestice, iar o femeie se ocupa de bucătărie. Un copil de vreun an și jumătate îi necăjea pe cei doi căței, în timp ce ochii triști ai unui tucan încarcerat într-o colivie de lemn le urmărea mișcările. Soarele era pe cale să sară cu prăjina arătătorului ora amiezii, iar contururile tremurau în aerul fierbinte când ne-am hotărât să facem o baie, chiar înfruntând riscurile unui unilateral dorit randez vous cu un banc de piranhas înfometați. Carlos ne-a spus că specia asta nu frecventează apele întunecoase ale lui Rio Negro, dar nu eram convins de cunoștințele de geografie subaquatică ale peștilor în cauză. După amiaza Carlos a pregătit o barcă pentru o ieșire lacustră. Ploile au umflat râurile și toată zona era inundată de un strat lichid de cel puțin 2 metri grosime. Viața s-a mutat în copaci. Păianjeni, fluturi, și tot felul de insecte erau cu reședința de vară la etajele superioare ale arborilor. Furnicile și-au construit și ele, printre crengi și liane, niște negi pământii, supradimensionați, cu pretenții de furnicar. Oglinda tremurătoare a râului rebotezat temporar în lac ne arăta o junglă cu verticalitatea răsturnată, cuprinsă de frisoane, și un cer de carton ondulat. Barca aluneca nestingherită printre copaci într-o direcție pe care speram ca cel puțin Carlos să o cunoască. Făcând abstracție de soare, punctele de orientare erau nule, deoarece firul lichid al Ariadnei își va recăpăta harul direcțional abia peste câteva săptămâni, când apele se vor retrage și râurile vor curge din nou. Întoarcerea la reședință a fost binevenită, iar deliciul unei moqueca de peixe ( pește) făcută într-o tavă mare ne-a răsfățat gustul. Întunericul a coborât, fără ezitări, pe la ora șase. Ecuatorul, invizibila ață de tăiat mămăliga, cu care geografii împart planeta în emisfere, separa orele dintre zi și noapte în porții egale, aproape identice. Animalele și-au ales, în decursul miilor de milenii, partea favorită. Insectele, în special țânțarii, iubesc intersecția dintre ele. Vânătoarea de crocodili s-a amânat cu vreo două ore, din cauza lunii care se încăpățâna să nu apună. Trebuie să fi fost vreo zece seara când am dezlegat barca de la mal. Cu excepția luminii stelare și reflecția ei în apă întunericul era total. Norii au abandonat cerul, iar Calea Lactee mi se părea că se prăbușește peste noi, de aproape ce era. În zvâcniri de vâsle înaintam într-o zonă împădurită care era mai mult simțită decât văzută. Din când în când Carlos aprindea lanterna și bastonul galben de raze căuta oglinda minusculă din ochii crocodililor. Retina lor reflecta atât de bine lumina încât puteau fi văzuți de la peste o sută de metri depărtare. Distanța dintre cele două puncte luminoase poate fi tradusă de un vânător iscusit în mărimea și chiar vârsta animalului. Carlos ne-a arătat două luminițe. Din cocktail-ul prea amestecat al emoțiilor care mă târcoleau, cuburile de gheață s-au relocat brusc în zona lombară. Indianul a coborât pisicește, cu fascicolul de lumină proptit în ochii borfașului de râu. Zjmac! L-a înșfăcat de după ceafă și l-a smuls așa de brusc de sub cuvertura subțire de lichid încât noi era cât pe-aci să cădem cu toții în apă. Mișcarea razelor luminoase zămislea umbre cu toți copacii din jur, astfel încât făceam parte din miezul unei realități provocator misterioase, dar densă de noduli de spaimă. Ah, dar era un crocodiluț adolescent, abia avea vreo 40 de centrimetri, o dimensiune amicală care a deschis valvele încordării și adrenalina a coborât vertiginos la un nivel popular. Modelul la scară redusă a unui crocodil stătea atât de nemișcat în mâna indianului încât ne-am încumetat să-l atingem. Micul animal a fost curând după asta eliberat, iar tija de lumină și-a reluat activitatea de patrulare. Barca se strecura extrem de lent și silențios printre trunchiuri și rădăcini. Căutarea a continuat în tăcerea aproape dureroasă, spartă uneori în cioburi tăioase de strigătele vreunei maimuțe urlătoare. Peste apă sunetele se propagă ușor și distanțele sunt înșelătoare. Strigătul maimuței, deși părea a fi fost din apropiere, era, după spusele lui Carlos, la cel puțin trei km depărtare. Tot el ne-a atenționat la vederea altei perechi de lumini verzi. De data asta distanța dintre ele mi s-a părut a fi mai mare decât cea dintre farurile unui Jeep. În cele vreo douăzeci de secunde cât a durat apropierea de animal, sângele a semnat rapid un pact de înfrățire cu elementul de răcire numărul unu amazonian. Indianul a coborât din nou în apa puțin adâncă și se apropia imperceptibil. Între timp lentila spaimei și-a pierdut o parte din dioptrii și am reevaluat distanța dintre ochi la vreo douăzeci de centimetri. Cu toate astea, am fost cu toții surprinși de indian care, după ce a smuls crocodilul din apă, l-a aruncat cu rapiditate pe fundul bărcii. Era fratele mai mare, un exemplar care putea să aibă vreun metru, poate puțin mai mult. Când împarți o barcă în care sunt înghesuiți șase oameni, cu un crocodil care arată clar că nu dorește transport în comun, îți trec prin cap o serie de gânduri contradictorii. Unul este de regret că nu ți-ai ascultat profesorul de înot să te antrenezi mai serios în domeniu, fiindcă “niciodată nu se știe…”. Altul e constatarea că e greu să imobilizezi într-o barcă un crocodil nervos, mai ales dacă te lași pe spate și îți ridici picioarele în poziție depărtată. Indianul, care avea o mână blocată cu lanterna, iar cu cealaltă proptea amfibianul protestatar de fundul bărcii, a strigat la noi să-l legăm cu bucăți de funie. Ne-am aruncat noi bărbații, mai mult de spaima de a redresa tangajul, decât din dorința de a le arăta celor trei fete ce înseamnă sa fii un Crocodile Dundee fără școlarizare. După ce dihania a fost bobinată cu funia de cânepă și noi ne-am reașezat oarecum în barcă, însă cu ochii pe ea, am descoperit efectul afrodisiac al feromonilor de spaimă asupra insectelor nocturne. Þânțarul amazonian are dimensiuni proporționale regiunilor care l-au născut. Adică e… MARE. Pe lângă ei, care veneau puhoi, mai erau tot felul de muște mărunte, înfometate și la granița disperării, care risca sinucideri japoneze pentru o gură de sânge sau transpirație. Deci ne-am pricopsit fiecare cu o galaxie personală de înțepături. N-am reușit să înțeleg cum a putut Carlos să găsească, în întunericul unui ibric plin cu cafea, drumul spre casă. Pe mal erau două luminițe nemișcate. L-am atenționat pe indian că mai era un crocodil prin apropiere. Mi-a zis fără să clipească: “E o pisică “ și spaghetti-ul buzei i s-a lărgit într-un tagliatelli. Relaxarea după aceste ore de tensiune era evidentă, deoarece am râs cu toții prostește minute în șir. În canicula nopții Carlos ne-a istorisit o mulțime de povești despre Amazon, despre junglă, șerpi și alte animale. Pe la trei dimineața ne-am decis cu toții să mai facem o baie. - Piranhas dorm noaptea? a întrebat una dintre fete. - Clar, a răspuns Carlos, și a continuat: Dar se trezesc ușor, pentru că le place carnea turistelor de origine europeană, mai ales când sunt așa pline de adrenalină. E o formă de fezandare pe care peștii ăștia carnivori o adoră. N.B. Crocodilul a fost eliberat la sosire. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate