Mașina Circului Provnîi, o dubiță albastră cu botul alb scrisă peste tot cu numele circului, trecea impasibila prin mijlocul pieței. Era sâmbătă, zi de târg și piațeta orașului părea să concentreze întreaga populație a urbei, mai mult chiar decât în timpul marilor sărbători. Întotdeauna sâmbătă dimineața orășelul devenea, pentru câteva ore, până la amiază, pustiu, adormit în cartierele mari și spre centru, dar semănând cu un stup de viespi înspre partea pieței. Sute de oameni care se împingeau sau se călcau în picioare pentru un loc în fața la rândul de cartofi, zeci de figuri care vociferau în fața tarabei de gogonele pentru că nu au primit restul corect sau pentru că nu le place marfa, milioane de zgomote, de voci, de lăzi care cad, de sticle sparte, de bețivi care nu au de lucru și ies la cerșit, de mașini care claxonează, de motoare care nu pornesc, de oameni care împing câini cu piciorul, de femei pe care le bate bărbatul, de copii care nu au primit încă acadeaua de dimineață, de bunici care își caută nepoții, de sacoșe care se răstoarnă, de portofele deschise, de hoți de buzunare, de țigani care se ceartă, ‘Aur, 100 000! Aur 100 000! Aur 100 000! Aur 100! Aur 100! Aur 100!”, “Avem șosete, băieții! Șosete de bumbac, doamna!”, “Cu ce vă mai servim, vă rog? - Un kilogram de cartofi!”, “Domnule, 12 000 kilogramul! Nu alegeți marfa! La noi nu merge așa, cum să alegeți marfa?!? - Păi cum, dom’le să nu aleg marfa? Să te las pe dumneata să îmi pui în sacoșă ce îți cade la mână? Nu se poate așa...”, “Vă rooog, oale și tigăi de inox! Poftiți, oale și tigăi de inoox!”...
Piața nu își domolește niciodată vacarmul înainte de ora 13:00, când majoritatea precupeților pleacă la masă iar clienții se îndreaptă și ei, mai mult sau mai puțin mulțumiți, spre casele lor.

- Dacă mă mai atingi o singură dată să știi că țip și chem gardienii! Să vină să vadă ce bețivan ești! Să le spun eu de curva aia cu care trăiești și cu care vii acasă când îs eu plecată la mama, la copil! Lasă, lasă! Că am trăit eu destule de pe urma ta, fir-ai tu să fii de porc!
- Tacă-ți, fă, gura, că te iau de păr și o să-ți trebuiască o sută de gardieni să te scoată din mâinile mele!
- Să nu îndrăznești să mă atingi!
- Ei, na! De-acu’ ce crezi, fă proasto, că te ajută cineva dacă țipi? Să-ți spun eu un lucru... Ești nevastă-mea și fac ce vreau cu tine, te și omor dacă așa am chef! Ai înțeles? Că eu te-am luat pe tine din milă, că-mi turnași plodul ăla nenorocit! Ce crezi tu, fă, că nu mai erau fete frumoase în sat? Ehee... Să nu-mi ajute Dumnezeu dacă mint, că tu erai ‘a mai hâdă dintre toate și cea mai proasta pe deasupra, și dacă n-ar fi fost plodul ăla si gura mă-tii, azi nu mai erai tu muierea mea! Așa să știi și asta să-i spui gardianului când o să-l chemi să te scoată din mâinile mele!
- Da, da... Și pe cine crezi tu că o să creadă gardianul? Un țigan împuțit și beat criță pe deasupra sau pe mine, o doamnă? Să nu îndrăznești să ridici mâna asupra mea, că țip și nu eu o să fiu aia cu probleme!
Doamna și domnul Muntean Marinescu, țigani din satul Potloveni, pe trei sferturi români de viță veche și doar pe un sfert rromi, își consumau problemele matrimoniale în fața tarabei cu busuioc, a doua de cum intri în piață pe poarta mare. Vânzarea fusese destul de bună astăzi, astfel că acum, cu taraba aproape goală, se pregăteau să plece acasă. Acasă era de fapt un termen relativ, pentru că domnul Muntean Marinescu nu conviețuise cu soția lui nici înainte, nici după căsătorie, având ca rezidențe alternative pe cele trei concubine ale sale - nu una, potrivit științei doamnei Marinescu - și cele câteva bodegi pe care le frecventa în zona Turcu și Zăulești, cartiere mărginașe ale orașului, în timp ce mai-sus numita doamnă, soția sa, trăia împreună cu proverbiala dumisale mamă și rodul dragostei trupești dintre ea și soțul ei personalizată de un băiețel de nouă ani pe nume Tudorel. Tudorel Muntean Marinescu nu își cunoștea prea bine tatăl, care venea să îl vadă de altfel doar o dată la câteva luni, în schimb știa că trebuie să facă tot ce îi spune taică-său, că altfel ia bătaie. Și taică-său nu îi spunea să facă puține lucruri și nu dintre cele mai ușoare. Cât despre doamna Muntean Marinescu, dacă îndrăznea cumva să comenteze, atunci domnul Marinescu avea grijă ca aceste comentarii să fie spuse doar ca spovedanie în fața preotului, pentru că altfel atât ea, cât mai ales Tudorel, ar fi mâncat o mamă de bătaie soră cu moartea.
Din fire, domnul Marinescu nu era un om rău, dar patima alcoolului îi stricase judecata și sărăcia, datorată firește, celor trei prințese ale sale, îl învrăjbise într-atât împotriva muncii cinstite și a familiei, încât dacă n-ar fi fost câte un prieten care să-l mai ascundă de poliție atunci când făcea scandal, probabail că ar fi ajuns de mult în spatele gratiilor, sau într-o celulă la spitalul de nebuni.

Strada e mai aglomerată decât de obicei și în spatele dubiței Circului Provnîi aleargă un cârd de copii care țipă și râd și dau peste trecători și nu se feresc din fața mașinilor, îngreunând la maximum circulația. “Circus Provnîi, acum pentru dumneavoastră! Avem înghițitori de flăcări și un număr de magie! Nu-i pierdeți pe acrobații la trapez care sfidează moartea în fiecare secundă! Ivan și Egon, clovnii circului nostru, vă așteaaaptăăă! Ci-i-i-ircuuus Provnîi!...”
Mirajul unui circ în acest orășel provincial era întotdeauna foarte puternic. De aceea, aici biletele se epuizau încă din primele zile și intrarea din seara primei reprezentații devenea neîncăpătoare pentru mulțimea care se aduna să vadă. Circus Provnîi era primul circ care venise de vreo trei ani și care mai de care, bunici și parinți, copii mai mari sau mai mici, se grăbeau să ajungă la punctele de vânzare a biletelor, să prindă locuri cât mai în față, în fine... să meargă la circ.
Dubița circului se îndrepta impasibilă, prin mulțime, printre urlete isterice și copii care alergau, către trecerea de pietoni. Șoferul discuta aprins cu personajul din dreapta despre ce înseamna să fii circar și cum trebuie să se simtă ursul când vine lumea să îl vadă și se bulucește astfel. În toată cariera lui de șofer de circ parcă nu mai prinsese mulțime așa frenetică în jur, mai ales când era cu mașina pe stradă.
- Și totuși e un sentiment minunat... Să știi că fericești atâția copii... și bunici, și părinți de altfel... Știi, Ivan, când eram mai mic îmi doream mereu să pot să aduc bucurie la oameni, să le fac viața mai ușoară. Bunicii mei - eu am crescut la bunici pentru că parinții mei lucrau mai tot timpul - trăiau într-un sat de munte și acolo nu aveam circ, nici măcar bâlci. Erau o dată în an niște sărbători de iarnă și țin minte că le așteptam cu sufletul la gură pentru că mereu mă făceau atât de fericit și uitam de toate necazurile. Când am mai crescut am început să mă implic și eu în programul artistic, să dansez și să cânt și încă de pe atunci îmi plăcea să îi fac pe ăia micii fericiți. Și uite ce bucuroși sunt că vine circul! Și mâine o să meargă la circ, să vadă leii și maimuțele cum dansează! Trebuie să fie minunat să fii acolo pe scenă, să îi faci să râdă... Uneori mi-aș dori să fiu în locul tău, să-mi pun și eu un nas din acela roșu și să spun glume și să-mi pocnesc partenerul în cap cu un ciocan de plastic... Ce minune dumnezeiască e circul! Ce minune dumnezeiască e să aduci bucurie, și liniște și fericire! Să faci bine!... Nu sunt decât un șofer de circ, dar simt cum iau parte la această mare minune! Că fac bine și...
Mașina se opri brusc și Petre, șoferul de circ, simți cum sub roțile ei intră ceva moale și greu, ceva care trosnește și scârțâie, auzi ca prin farmec țipetele transformate în urlete de groază și îl vazu lângă el pe Ivan cum se albește, apoi se face roșu, apoi se îngălbenește...

Doamna și domnul Muntean Marinescu ieșeau din piața certându-se în continuare. Nouă ani de zile domnul Marinescu găsise să-i aducă nevestei sale tot felul de imputări și se părea că nici acum, după atâta timp, nu isprăvise. Drumul între taraba lor și mașina care trebuia să o ducă pe doamna Marinescu înapoi la mama ei nu era mai lung de 30 de metri, traversa strada și mergea puțin pe trotuar până în parcare. Izbindu-se de tot felul de trecători care nu aveau ocupație și se foiau fără rost de colo-colo, de copiii care țipau la apropierea mașinii circului și de alți precupeți care plecau acasă, discutând aprins și contrazicându-se, soții Muntean Marinescu se pregătiră să treacă strada.
- Tu să nu mă faci pe mine mincinos, fa, și țigan, că te bat de n-ai să știi
ce-i cu tine! Eu îs român, țăranco! Îs mai român decât mulți alții!...
- Păi da, se și vede! Înjuri și bei ca un porc până ce cazi lat! Îți cheltuiești banii pe curve în loc să stai acasă la familie, să trimiți copilul la școală... Ce exemplu să aibă bietul de el de la tine, dacă tu îl folosești toată ziua ca pe un sclav și vii să îl vezi de trei ori pe an, și atuncea tot beat ești?!?...
- Păi ce, școală îi trebuie lui? Să citească și să scrie îl poți învăța și tu, că de mai mult n-are nevoie... Ce, eu am făcut școală? Și uite la mine cum am ajuns!
- Da, un boșorog împuțit și fără bani!
- Tu să taci, fa! Că tu nu ești mai bine ca mine! Doamnă, ptiu! Ce doamnă, fa? Așa îți zice popa la biserică și de-aia te crezi tu doamnă? Ei, poftim, doamnă! Las’ că te aranjez eu să văd cine iți mai zice doamnă după aia!
- Ba te rog frumos să nu te atingi de mine! Și să știi că... Iorgu! Mașina!...
Þipătul ei, la fel ca orice alt zgomot, fu însă înghițit de bufnitura înăbușită a corpului călcat de mașină, intrat sub roți și mestecat între ele până când vehiculul se opri în fine cu un scârțâit.

Din microbuz coborâră două fețe palide, aproape livide, cu niște ochi mari care păreau că nu înțeleg nici cine sunt și nici ce caută aici.
- Doamne, Dumnezeule, n-am vrut! Ce-am facut, Doamne?!?... Doamnă, doamnă!... Să cheme cineva o Salvare! Ce-am facut, Dumnezeule!... Doamnă, credeți-mă că nu l-am vazut! Nici n-am știut că e acolo, ați apărut așa, subit... Doamnă, va simțiți bine?... Doamnă...?...
Doamna Muntean Marinescu, acum fosta doamnă Muntean Marinescu râdea în fața cadavrului fostului ei soț de parcă ar fi fost cea mai bună glumă pe care o auzise și avea să o audă vreodata în viața ei. Iorgu Muntean Marinescu ucis într-un accident de mașină, și nu de orice mașină, ci tocmai de mașina Circului Provnîi! Ex-doamna Marinescu nu știa ce înseamnă Provnîi în rusă, dar în românește semăna cu Providență și se pare că numele fusese predestinat. Iorgu Muntean Marinescu era acum mort și ea și fiul ei erau liberi de sub teroarea lui! De acum probabil că nu mai avea să vândă busuioc în piața în fiecare sâmbătă, ci avea să se angajeze undeva ca femeie de serviciu sau ca spălătoreasă, să trăiască normal, să-și ducă băiatul la școală, să aibă o familie liniștită și fericită. Fără să se gândească prea mult, sări de gâtul șoferului buimac și îl copleși cu sărutări...
- Dar, doamnă!... V-am ucis soțul!... Doamnă!...
- Uite, boșorogule, cine să îmi spună mie doamnă! Uite! Auzi! Am scăpat de tine boșorog împuțit și de toate ordinele tale! Ha-ha! Să vezi tu ce bine am să trăiesc de acum încolo! Să te uiți la mine din Iad și să crăpi de ciudă, putrezi-ți-ar oasele în iad să-ți putrezească!

Polițistul care a venit, și care era deja de multă vreme informat asupra persoanei lui Iorgu Muntean Marinescu, a constatat decesul și l-a sfătuit cu căldură părintească pe șoferul de circ să fie atent data viitoare când trece printr-o piață atât de aglomerată. Apoi a luat-o pe ex-doamna Muntean Marinescu în mașină și a dus-o acasă, urându-i numai bine și bucurie fără soțul ei. Funeraliile domnului Muntean Marinescu au avut loc după câteva zile la o mică biserică din apropierea pieței, corpul său fiind apoi dus în cimitir într-un mormânt modest plătit cu generozitate de șoferul de circ și de Ivan, care au asistat și ei la înmormântare, făcând cunoștință cu întreaga familie a ex-doamnei Muntean Marinescu și cu Tudorel care avea să meargă la școală din toamnă. Ca ultimă datorie față de familia (prea puțin) îndurerată, Tudorel împreună cu mama și bunica au primit bilete gratuite pentru ultima reprezentație a Circului, Ivan jucând un număr cu dedicație specială pentru baiețel și promițându-i că trece negreșit să îl vadă la școală când o fi să vină a doua oară prin oraș.

Epilog...

- Toată viața mi-am dorit să fac bine... să pot aduce bucurie în sufletele oamenilor... E atât de frumos să faci bine și să vezi oameni fericiți, care scapă de griji. Ultima dată am scăpat-o pe o femeie, o țărancă, de necazurile pe care i le provoca soțul ei. Avea un copil de nouă ani, Tudorel, care voia să meargă la școală și nu putea din cauza tatălui. Dar acum poate, pentru că tatăl lui îl lasă, și ea poate să își ia o slujbă pentru că soțul o lasă și pe ea, și nu le mai zice nimic, și nu îi mai bate...
- Ia, fiule, Sfânta Împărtășanie și spune Tatăl nostru în fiecare seară înainte să te culci!...