astăzi, prietenul se întoarce din călătorie. deși nu a lipsit mai mult de două săptămâni, începusem să-mi pierd speranța că îl voi revedea teafăr și nevătămat. trebuie să recunosc că mi-am făcut ceva griji în tot acest timp și abia dacă am reușit să închid ochii de teamă să nu i se întâmple ceva fatal. împreună cu ceilalți oameni din orașul meu natal îl voi aștepta pe peronul gării, foarte aproape de linia ferată. sunt nerăbdător să-l reîntâlnesc, să-l îmbrățișez și să-l bat pe spate ca pe cel mai bun prieten. gândul acesta mă emoționează și mă luminează. mulțimea izbucnește în urale și ovațiuni când prin difuzoarele gării este anunțat trenul de persoane nr. 1452 în care cu siguranță se află prietenul, la fel de nerăbdător și dornic să-i întâlnească pe cei dragi. prietenul va fi obosit, istovit și înfometat după îndelunga călătorie și a condițiilor din trenul personal disponibil prin regulament, pentru că există un regulament prin care prietenul poate călătorii cu un singur tren, cel destinat prietenilor. deși alți prieteni din alte orașe învecinate încalcă legea, călătorind uneori clandestin, în vagoane confortabile și foarte luxoase, prietenul respectă cu sfințenie regulamentul și nu se va abate niciodată de la el. noi îi suntem recunoscători pentru că ne protejează și nu ne pune viața în pericol pentru confortul personal. la rândul său prietenul știe asta drept pentru care se bazează pe noi și pe faptul că nu vom pleca niciodată de la căpătâiul său până nu își va reface complet puterile necesare pentru a putea suporta iar lumina și razele soarelui sau ale stelelor fără de care nici o ființă omenească nu poate trăi. cu atât mai mult prietenul care este foarte sensibil și fragil. când trenul intră în gară mulțimea se năpustește, agățându-se cu mâinile de ferestrele deschise ale vagoanelor, în căutarea lui. majoritatea s-au antrenat cu foarte mare seriozitate pentru această ocazie și se comportă ca niște adevărați campioni mondiali de gimnastică. nu toți se găsesc însă în această situație, mai există și câteva exceptii. aceștia nu rezistă și sunt striviți sub roțile metalice ale vagoanelor. în fiecare anotimp la întoarcerea din călătorie a prietenului cei ce au lipsit din diverse motive de la antrenamente își pierd viața regretând că nu au știut din timp că întâlnirea dinaintea plecării, cu prietenul, a fost și ultima. dacă ar fi știut asta, cu siguranță i-ar fi mărturisit totul și ar fi făcut mai mult. pentru că deși nu a trecut nici o zi de la plecarea sa fără ca vreunul din noi să nu îi scrie, ținându-l la curent cu ultimele noutăți și secrete, cu toții avem impresia că nu i-am spus nimic în comparație cu câte și mai câte avem să-i povestim. prietenul vede moartea lor ca pe un echilibru și o primește cu mare bucurie și dragoste pentru ei, admirându-le simțurile și emoțiile de care sunt călăuziți spre locul gol pe care nimic altceva în afară de materia lor nu îl poate umple. fiecare gol are forma celui ce-i lipsește și îl face să spere. pe când eram copii, tot el îmi spusese că numai visele tuturor oamenilor pot umple golul diavolului. dar nu eram decât niște copii și el nu devenise încă prietenul deși avea o vagă bănuială că așa se va întâmpla. această schimbare o purta în el. așa că am încetat să visăm, lăsând asta în seama prietenului, pentru că prietenul nu suportă golurile, oricât de adânci și de senine ar fi ele. așa că, neavându-și rădăcinile scufundate în vise, secretele noastre pot fi păstrate cu mare ușurință și prietenul le păzește fără mari eforturi, ținându-le departe unul față de altul. nici unul dintre noi nu știe că prietenul mai păstrează și alte secrete decât pe ale sale, dar toți avem o vagă bănuială.
............................................................................................................
dar iată-l că vine. coboară ca de obicei exact sub luna ce se pierde cu firea când prietenul trece prin rază. sau poate doar mi se pare, poate i se pare și ei, poate că nici măcar el nu este în stare să rămână atât de pustiu și gol pe peron, fără să scape nici o clipă din ochii lipsiti de privirea capturată mișelește de privirile noastre onirvore, trenul care se pierde cu viteză în depărtare de nici nu ai zice că este încărcat până la refuz cu cadavrele noastre. până la urmă noi am fost cei care l-am dat afară, l-am izgonit din privire, ucigându-i culoare sau poate a fost invers, adică visul.