Morfologia culturii europene
Există în cultură o modalitate a substantivului, care ne a părut a fi caracteristică pentru Evul Mediu, în lumea europeană. Există în prelungirea ei una a adjectivului, cu Renașterea. Nu trimite ceea ce a urmat la adverb?
De la Reformă și pînă la romantism, ba chiar și cu acesta, totul i s a părut lui Eugenio d’Ors a putea purta numele de „baroc“. Credem mai potrivit a denumi stilul culturii, pînă la Revoluție, epoca adverbului — în speță a modalității, a felului de interpretare și comportare, a manierei. Iar adverbul (care este prin excelență de mod, cum arată gramaticienii, cel de timp și loc putînd fi integrat de mod) nu mai cucerește lumi noi, ca adjectivul cu călătoriile Renașterii. Le pune în valoare, în bine sau rău, cu măsură sau exces, pe cele cucerite, începînd cu pirateria și sfîrșind cu tragedia clasică și veacul al XVIII lea franceze.
Adjectivul mlădia substantivul pînă la disoluția acestuia. Adverbul însuflețește, precizează, dar și extinde acțiunea verbului pînă la limitele lui extreme. Se spune în latină: festina „grăbește te“, precizîndu se apoi prin adverb felul cum să te grăbești. Dar se spune și festina lente „grăbește te încet“, ceea ce reprezintă o contradicție în termeni și totodată o afirmare a tăriei și libertății adverbului. Spiritul și a găsit în adverb o ipostază prin care plasează și deplasează, frînează sau desfrînează cum vrea, ca într un superior joc liber, tot ce se desfășoară cu verbele în lume și în om. Este, poate, ipostaza cea mai rafinată, sub semnul căreia s ar putea spune că se nasc civilizația și cultura. De la agricultură și bucătărie (cum prepari hrana?) pînă la exercițiul cunoașterii (cum cunosc? este întrebarea fundamentală a științei s a spus; cum e cu putință ceea ce este? se întreabă permanent filozofia) adverbialitatea se dovedește a fi suverană.
Nu numai că adverbul modulează verbul, așa cum adjectivul scoate din rigiditate și conferă tot soiul de nuanțe substantivului, dar abia prin el, prin adverb, acțiunea sau starea pe care o exprimă verbul reușește să iasă din inerție. O stare nu e decît ce este, inerția însăși; numai că și mișcarea devine „staționară“ (rîul curge, așadar curge și nu face decît să curgă), dacă nu este activată ea însăși, oricît ar fi mișcare, de un adverb oarecare potrivit ei.
Poate că de aceea, într o morfologie a culturii pe bază nu de simbol spațial sau de idee originară, care sînt unice, dar pe bază de variate forme gramaticale, nu a fost cazul să se vorbească despre vreo ipostază culturală a verbului. Căci în definitiv verbul este prezent peste tot, în sînul vorbirii, ca și al manifestărilor sau proceselor ce se desfășoară; el este inima lor, centrul lor viu, în termeni moderni este functorul prin excelență, adică termenul creator de goluri. (Cîntă. Cine? unde? cînd? cum? etc.) Fiind așa peste tot, verbul nu mai caracterizează nimic, ci reclamă el caracterizări, de ordinul celor pe care i le aduce adverbul.
Dar și adjectivul poate cere caracterizări, deci adverbe („curat murdar“, vorba lui Caragiale), iar în felul acesta se capătă o interpretare destul de firească a trecerii de la Renaștere, cu exuberanța adjectivului, la baroc, Reformă, Contrareformă și clasicismul francez, ca expresii ale adverbialității și adverbului, cu măsura lui, dar și cu excesul lui în plus sau cu excesul în minus. A numi baroc tot ce urmează îndată Renașterii înseamnă a nesocoti tocmai excesul în minus, pe care barocul nu l poate explica și asimila. Nu barocul, ci adverbul, ca formă a unei epoci culturale, dă socoteală de austeritatea Contrareformei, de severitatea comportării calvine, de demna măsură a burgheziei luminate și a aristocrației, cînd aceasta din urmă o are; cu spiritul adverbului și al excesului în minus, de cele mai multe ori, înțelegi eticul, în sensul lui larg.
Cînd, așadar, Eugenio d’Ors cuprinde toate manifestările istorice postrenascentiste sub numele de baroc, el uită de orice exces în minus, inerent și el adverbului. Căci definind barocul drept „vocația“ pentru teatral, luxos, contorsionat, emfatic (v. Barocul, trad. rom., Ed. Meridiane, 1971, p. 188), care sînt toate adverbe sau traductibile în adverbe, el n are nici o îndreptățire în principiu să declare, cum face totuși, că un Kepler ține de baroc (pentru că înlocuiește, riguros științific, orbitele circulare prin cele elipsoidale); că Luther, Calvin și Reforma, care după primul ceas, al eliberării, au condus la austeritatea sufletelor credincioșilor mergînd pînă la pietism, una bine înrudită cu nuditatea pereților bisericii ca și cu simplitatea slujbei protestante, țin de baroc; îți interzici să subsumezi termenului de baroc voința de ținută demnă a Contrareformei sau comportarea rațională a eroilor racinieni, care nu stau defel sub semnul „dispersiunii“ baroce și al unui stil care „nu știe ce vrea“ (pp. 144 și 180). Mai curînd un Wölfflin ar fi putut îmbrățișa ceva din vest, cu ideea sa, de vreme ce în Renaissance und Barock (ed. II, München, 1907, p. 15) vede în baroc — e drept, alături de un simptom al decăderii, al degenerării, al înfrîngerii formei prin arbitrar, al mișcării nestăpînite și al insesizabilului — un accent pus pe efect. În sensul cel mai neutru, adverbul scoate, din curgerea brută a verbului, efectul.
Ce sumară este, atunci, viziunea gînditorului spaniol, potrivit căreia n ar exista decît două stiluri de cultură, cel clasic, sub controlul rațiunii, cel baroc, sub lipsa de control a vieții! „Unde nu există rege, rege este Pan“, îi place lui d’Ors să citeze; căci, va adăuga el, simplificînd totul: „de îndată ce inteligența își slăbește legile, viața își recîștigă privilegiul“ (p. 149). Rațiune și viață — atîta tot să descrie și structureze culturile? Apollo, să spunem, ca zeu al rațiunii, și Pan, zeul naturii? Dacă la atît s ar reduce „stilurile de cultură“, atunci am regăsi locul comun peste care oricine dintre noi, în anii adolescenței, a căzut (sistem, sau trăire?) și am sluji, fie și cu o extraordinară informație artistică în cazul de față, mari platitudini de soiul acelora pe care, cu o extraordinară informație istorică, le slujea un Spengler.
Unde nu există rațiune (care pune prea des, ca rege, arbitrarul drept dogmă) există rațiune încă. Culturile sînt întotdeauna obiectivări ale rațiunii, chiar dacă uneori împrumută ceva din fantezia și frenezia zeului Pan. Iar rațiunea, care este una cu viața ei, se deschide mai degrabă potrivit cu evantaiul ipostazelor sugerate de morfologie, decît să se închidă într o polaritate frustă: rațiune și viață. De altfel, cînd Eugenio d’Ors afirmă (p. 180), fără să poată spune mai mult, că barocul este „o constantă umană“, sîntem ispitiți să replicăm: constanta de care ține și barocul este mai cuprinzătoare decît el și poartă ea însăși un nume: este constanta spiritului uman în act, a ipostazei adverbiale.
Adverbul, abia, este cel care aduce libertatea și grația, o dată cu rafinamentul și subtila erodare a civilizațiilor și culturilor. Pe registrul întins al adverbului se înscriu anarhia ca și reținerea, arbitrarul ca și legea, pirateria chiar de stat și onoarea, goticul înflorit dar și goliciunea bazilicilor protestante, barbaria (să fie barocul stilul barbariei? se întreabă Eugenio d’Ors, p. 138) ca și civilizația, tumultul dar și liniștea, violențele pasiunii ca și decretele rațiunii, femininul (tot d’Ors) și uscăciunea masculinului lipsit de nuanțe și intuiții, nostalgia paradisului pierdut ca și iluzia celui regăsit, individualismul sumbru dar și rafinamentul vieții de societate, dispersiunea și concentrarea, prostul gust deopotrivă cu bunul gust, degenerarea și regenerarea, rococoul ca și neoclasicismul, exaltarea retorică dar și sobra ironie a lucidității moraliștilor, libertinajul la fel de bine ca eticismul, „sufletul frumos“ închis asupră și dar și caritatea deschisă, delirul amiezii ca și liniștea înțeleaptă a serii.
Dacă adjectivele se bastardizează lesne, cuplîndu se unele cu altele (și este semnificativ că în Renaștere cîțiva creatori mari, ca Leonardo și Erasmus, erau bastarzi), adverbul pare în schimb să scoată în relief cînd nu turpitudinea, atunci noblețea, uneori aristocrația la propriu, cu ținuta și distincția ei, afectată ori nu, deopotrivă cu aristocrația morală a tipului de honnête homme sau de burghez plin de demnitate. În același timp totuși, în lumea dominată de spiritul adverbului, și numai în ea, pot apărea libertini ai spiritului de format mare, precum a fost închipuit Nepotul lui Rameau, sau cum a fost în realitate Friedemann Bach. E grăitor faptul că acești libertini ai spiritului sînt adesea, întocmai celor doi, descendenți legitimi ai purtătorului de ordine, ca „peruca bătrînă“, cum îl numeau pe Bach feciorii lui.
Dar nici Nepotul lui Rameau și nici Friedemann Bach, cu neîngrăditele libertăți pe care și le iau, nu pot pune pe lume ceva: noul. La fel se întîmplă cu stilul de artă al barocului și rococoului, cu eticismul protestant, cu burghezul cel demn sau cu societatea rafinată. Nu e un blestem, ci pur și simplu condiția adverbului de a însoți, modula și interpreta. Adverbul este, poate, o formă de odihnă a spiritului întrupat în istorie. El nu „sporește natura în sînul naturii“, cum vroia Schiller pentru geniu. Căci din cînd în cînd spiritul creator de culturi are numai talent, nu și geniu.