Cap. I


În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Își făcu meticulos curățenie în camera pe care o închiriase într-o mănăstire de călugărițe, opri încălzirea, se spălă pe dinți și se culcă.

Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme și să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanță între intenție și faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghițea, se simțea și mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.
Deoarece nu știa cu exactitate cît timp o să mai treacă pînă cînd avea să-și piardă cunoștința, își pusese pe pat o revistă franțuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curînd sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe calculator (un CD-ROM, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferințe la cafeneaua hotelului Grand Union.
Schimbaseră amîndoi cîteva cuvinte și în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era însă numeros și nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.
Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuși să creadă că el făcea parte din lumea ei și că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-și treacă timpul. În vreme ce-și aștepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic interes, și asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viața, căutînd mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemînă. Ca revista aceea bunăoară.
Dar, spre surprinderea ei, primul rînd al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) și o făcu, pentru prima oară în viață, să aprecieze adevărul unei fraze la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întîmplării.”
De ce oare acel prim rînd tocmai în clipa cînd începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în fața ochilor, admițînd că există mesaje ascunse, iar nu coincidențe?
Sub o ilustrație cu acel joc pe calculator, jurnalistul își începea articolul întrebînd:
„Unde este Slovenia?”

„Nimeni nu știa unde este Slovenia”, gîndi ea. „Nici vorbă.”
Slovenia însă exista, și se întindea colo afară, înăuntru, în munții din juru-i și în piața de sub ochii ei: Slovenia era țara ei.
Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvîrșire existența slovenilor: onoarea națiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mîndră de ea însăși, să se încredințeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj și că părăsea viața asta: ce bucurie! Și o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.
Veronika se zbătuse să-și procure pastilele timp de aproape șase luni.Socotind că n-o să le strîngă niciodată, ajunsese să se gîndească la posibilitatea de a-și tăia venele de la mîini. Chiar dacă știa că avea să umple camera de sînge, lăsîndu-le pe călugărițe dezorientate și pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gîndească mai întîi la ei înșiși, și abia pe urmă la ceilalți. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci
n-ar mai fi avut ce face, și călugărițele ar fi fost nevoite să curețe camera și să dea numaidecît uitării toată povestea, altminteri le-ar fi fost greu s-o închirieze din nou.
În definitiv, chiar și la sfîrșitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.
Evident, și-ar fi putut alege și una din puținele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferința și mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinților săi? Pe lîngă șocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligați să mai și identifice un cadavru desfigurat: nu era o soluție și mai rea decît să sîngereze pînă la moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna pe cele două ființe care nu-i doreau decît binele.
“Cu moartea fiicei lor s-ar fi obișnuit pînă la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputință de uitat.”
Împușcături, prăbușiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, cînd se omoară, își aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-și taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. Prințesele părăsite și actrițele de la Hollzwood furnizau diverse exemple în acest sens.
Veronika știa că viața înseamnă să aștepți ora optimă pentru acțiune. Și așa a și fost: doi prieteni, impresionați de lamentațiile ei că nu mai poate dormi, reușiseră să-i facă rost, fiecare de cîte două cutii cu un drog puternic, folosit de muzicanții de la un club de noapte local. Veronika a lăsat cele patru cutii pe noptieră timp de o săptămînă, făcîndu-i curte morții care se apropia și luîndu-și rămas bun de la ceea ce lumea numește Viață.

Acum stătea acolo, mulțumită că mersese pînă la capăt și plictisită că nu știa cum să-și folosească puținul timp care-i mai rămăsese.
Se gîndi din nou la absurditatea despre care tocmai citise: cum se poate ca un articol despre calculatoare să înceapă cu o frază mai imbecilă: “Unde este Slovenia?”
Negăsind nimic mai interesant ca să-și petreacă timpul, se hotărî să citească articolul pînă la sfîrșit, și iată ce descoperi: că jocul cu pricina fusese produs, datorită mîinii de lucru mai ieftine, în Slovenia, țara aceea ciudată despre care s-ar părea că nimeni nu știe unde se află, cu excepția celor care trăiesc în ea. Cu căteva luni în urmă, cu prilejul lansării produsului, firma producătoare franceză dăduse o petrecere pentru jurnaliști din toată lumea, într-un castel din Bled.
Veronika își aminti că auzise ceva despre acea petrecere, care fusese un eveniment aparte în oraș: nu numai datorită redecorării castelului pentru a se apropia cît mai mult de ambianța medievală a acelui CD-Rom, dar și prin polemica dezlănțuită ulterior în presa locală: fuseseră invitați ziariști germani, francezi, italieni, spanioli, dar nici unul sloven.
Corespondentul lui Homme, care vedea pentru prima oară Slovenia, fără îndoială cu toate cheltuielile acoperite, și care era hotărît să-și petreacă timpul tăifăsuind cu ceilalți ziariști, spunînd lucruri presupus interesante, mîncînd și bînd pe gratis la castel, decise să-și înceapă materialul cu o glumă cît mai pe gustul intelectualilor sofisticați din țara lui. Trebuie să le fi și povestit amicilor săi din redacție unele relatări neverosimile despre obiceiurile locale sau despre felul rudimentar de a se îmbrăca al femeilor slovene.
Treaba lui, Veronika era pe moarte, și preocupările ei ar fi trebuit să fie altele, să știe de pildă dacă există viață după moarte sau la ce oră avea să-i fie găsit cadavrul. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza hotărîrii importante pe care o luase, articolul acela o nemulțumea.

Privi pe fereastra mînăstirii care dădea în mica piață din Ljubljana. “Dacă habar
n-au unde e Slovenia, Ljubljana trebuie să fie un mit”, gîndi ea. Ca Atlantida sau Lemuria sau continentele dispărute ce umplu imaginația oamenilor. Nimeni, nicăieri în lume, n-ar începe un articol cu întrebarea unde e muntele Everest, chiar dacă n-ar fi fost niciodată acolo. În schimb, în plină Europă, un ziarist de la o revistă importantă nu se jenează să pună o asemenea întrebare de genul acesta, deoarece era sigur că majoritatea cititorilor săi habar n-aveau unde este Slovenia. Cu atît mai puțin Lubljana, capitala ei.
Atunci descoperi Veronika un mijloc de a-și petrece timpul, după ce se scurseseră zece minute fără să observe încă nici o schimbare în organismul său. Ultimul act al vieții ei avea să fie o scrisoare către acea revistă, cu explicația că Slovenia este una din cele cinci republici rezultate din divizarea fostei Iugoslavii.
Avea să-și lase scrisoarea ca pe biletul ei de sinucidere. Altfel, nu avea să dea explicație despre adevăratele motive ale morții sale.
Cînd aveau să-i găsească trupul, aveau să tragă concluzia că-și luase zilele din pricină că o revistă nu știa unde e țara ei. O pufni rîsul la gîndul de a vedea o polemică în ziare, cu voci în favoarea sau împotriva sinuciderii ei spre onoarea națională. Și rămase impresionată de rapiditatea cu care își schimba ideile, de vreme ce cu cîteva clipe mai devreme gîndise exact contrariul, lumea și problemele geografice nu o mai interesau nici cît negru sub unghie.

Compuse scrisoarea. Momentul de bună dispoziție o făcu să nutrească alte gînduri în privința obligației de a muri, dar apucase să ia pastilele, era prea tîrziu să se mai răzgîndească.
Oricum, avusese și înainte asemenea momente de bună dispoziție ca acestea și zilele nu și le lua pentru că ar fi fost o femeie tristă, plină de amărăciune, trăind sub o permanentă depresie. Își petrecuse multe după-amieze hoinărind veselă pe străzile din Ljubljana sau privind, de la fereastra camerei sale din mînăstire, zăpada care cădea în mica piață cu statuia poetului. O dată rămăsese aproape o lună într-o stare de plutire, din pricină că un necunoscut, în mijlocul acelei piețe, îi dăruise o floare.
Era încredințată că este o persoană absolut normală. Hotărîrea de a muri se întemeia pe două motive foarte simple și era sigură că, dacă avea să lase un bilet explicativ, multă lume avea să-i dea dreptate.
Primul motiv: totul în viața ei era uniform și, tinerețea o dată dusă, nu mai puteau urma decît decăderea, bătrînețea cu semnele ei ireversibile, apariția bolilor, plecarea prietenilor.
Al doilea motiv era mai filozofic: Veronika citea ziare, se uita la televizor și era la curent cu ce se întîmpla în lume. Totul mergea prost, și ei nu-i stătea în putere să îndrepte situația, ceea ce-i producea o senzație de inutilitate totală.

În scurt timp însă avea să cunoască ultima experiență din viață, care făgăduia să fie foarte diferită: moartea. Așternu scrisoarea către revistă, apoi abandonă subiectul acesta și se concentră asupra unor lucruri mai importante și mai adecvate împrejurării pe care o trăia, sau o murea, în clipa aceea.
Încercă să-și imagineze cum e să mori, dar nu izbuti să ajungă la nici o concluzie.
Oricum, n-avea rost să-și bată capul cu asta, avea să fie peste cîteva minute.
Cîte minute?
N-avea nici cea mai mică idee. Se bucura însă la perspectiva că avea să afle răspunsul la întrebarea pe care toți și-o puseseră: există Dumnezeu?
Spre deosebire de mulți alții, asta nu fusese marea dezbatere lăuntrică a vieții sale. Sub fostul regim comunist, educația oficială spunea că viața ia sfîrșit o dată cu moartea, și pînă la urmă se deprinsese și ea cu ideea asta.
Pe de altă parte, generația părinților și bunicilor ei continuau să frecventeze Biserica, făcea rugăciuni și pelerinaje și avea cea mai absolută convingere că Dumnezeu acorda atenție celor spuse de oameni.
La douăzeci și patru de ani, după ce trăise tot ce i se îngăduise să trăiască, și nu era puțin lucru, Veronika avea aproape certitudinea că totul se termină o dată cu moartea. De aceea optase pentru sinucidere: libertate, în sfîrșit. Uitare pentru totdeauna.
În adîncul inimii îi stăruia însă îndoiala: și dacă Dumnezeu există? Mii de ani de civilizație făcuseră din sinucidere un tabu, o insultă la adresa tuturor codurilor religioase: omul luptă ca să supraviețuiască, iar nu ca să se dea bătut. Rasa umană trebuie să procreeze. Societatea are nevoie de mînă de lucru. Unui cuplu conjugal îi e necesară o rațiune pentru a rămîne împreună, chiar și după ce dragostea încetează, iar o țară are nevoie de soldați, politicieni și artiști.
“Dacă Dumnezeu există, ceea ce eu, sincer vorbind, nu cred, El pricepe fără doar și poate că există o limită a capacității de înțelegere omenești. A creat El însuși confuzia asta, în care în există mizerie, nedreptate, lăcomie, singurătate. Intenția lui a fost pesemne optimă, dar rezultatele sînt nule; dacă Dumnezeu există, El va fi generos cu creaturile care doresc să părăsească mai degrabă Pamîntul și s-ar putea să-și ceară scuze pentru că ne-a obligat să ne facem veacul aici.”
La naiba cu tabuurile și superstițiile. Mama ei, atît de credincioasă, zicea: Dumnezeu știe trecutul, prezentul și viitorul. Dacă așa stăteau lucrurile, o adusese de la început pe lumea asta știind prea bine că ea va sfîrși prin a se sinucide, deci nu va fi șocat de gestul ei.

Veronika începu să simtă o ușoară greață, care i se accentuă rapid.
După cîteva minute nici nu se mai putea concentra asupra pieței de dincolo de fereastră. Știa că era iarnă, trebuie să fi fost ceasurile patru după-amiaza, iar soarele asfințea precipitat. Știa că alți inși aveau să rămînă în viață; chiar în clipa aceea, prin fața ferestrei trecea un tînăr și o văzu fără să aibă însă nici cea mia mică idee că ea era pe moarte. Un grup de cîntăreți bolivieni (unde e Bolivia? De ce oare articolele din revistă nu pun și întrebarea asta?) cîntau în fața statuii lui France Prešeren, marele poet sloven, care marcase profund sufletul poporului său.
Va reuși să asculte pînă la sfîrșit muzica din piață? Ar fi o amintire frumoasă din viața asta: asfințitul, melodia care depăna visele din cealaltă parte a lumii, camera caldă și confortabilă, băiatul frumos și plin de viață care trecea și, hotărîndu-se să se oprească, acum o privea. Dîndu-și seama că medicamentul începea să-și facă simțit efectul, era ultimul ins pe care-i era dat să-l vadă.
El zîmbi. Și ea îi întoarse zîmbetul, nu avea nimic de pierdut. El îi făcu un semn, ea se prefăcu că se uită la altceva, în definitiv băiatul mergea prea departe. Descumpănit, el își văzu de drum, dînd uitării pentru totdeauna chipul întrezărit la fereastră.
Dar Veronika se simți bucuroasă văzînd că, o dată mai mult, fusese dorită de cineva. Nu din lipsa dragostei își lua acum viața. Nu pentru că i-ar fi lipsit afecțiunea din partea familiei, nici din pricina unor probleme financiare sau a unei boli incurabile.
Veronika se hotărîse să moară în acea după-amiază frumoasă din Ljubljana, cu muzicanții bolivieni cîntînd în piață, cu un tînăr trecînd prin fața ferestrei sale, și era mulțumită de ceea ce vedea cu ochii și auzea cu urechile. Era însă și mai mulțumită că nu mai trebuia să vadă aceleași lucruri încă treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, căci aveau să-și piardă întreaga originalitate, transformîndu-se în tragedia unei vieți în care totul se repetă, iar ziua de ieri e totdeauna la fel cu cea de mîine.

Stomacul începea să i se agite, și se simțea foarte rău. “Nostim, credeam că o supradoză de calmante mă va face să adorm numaidecît.” Ceea ce se întîmpla însă era un țiuit în urechi și o senzație de vomă.
“Dacă vomit, nu mor.”
Decise să dea uitării durerile de stomac, încercînd să se concentreze asupra nopții care se lăsa cu rapiditate, asupra bolivienilor, asupra persoanelor care începeau să-și încuie magazinele și să plece. Zgomotul din urechi îi devenea tot mai strident și, pentru prima dată de cînd luase pastilele, Veronika se simți cuprinsă de frică, o frică teribilă de necunoscut.
Nu ținu însă mult. Apoi își pierdu cunoștința.