XXI

Câtă vreme rămase în necunoștință, Thomas pătimise așa cum își ursise dintru început, la el neajungând nici tresărirea cărnii arse, nici surda durere a oaselor încinse: sudoarea care-l acoperise fierbinte și tot mai fierbinte ieșea ca abur prin încheieturile armurii.
Dacă pe-acolo ar fi trecut din întâmplare un pâlc de cavaleri grăbiți să-și ajungă din urmă tovarășii, unul din ei ar fi strigat negreșit: Ce frate nebun și-a părăsit armura?! Și nimeni n-ar fi avut îndrăzneala să-și încarce sufletul cu altă bănuială, nimeni n-ar fi crezut că, apropiindu-se de platoșă, ar putea să descopere înlăuntrul ei suflare omenească: pâlcul de cavaleri s-ar fi urnit, dar jur că dacă așa ar fi stat lucrurile, dacă pe lângă Thomas ar fi trecut un pâlc de cavaleri, iar el n-ar fi fost în necunoștință, ci treaz, din casca armurii nu s-ar fi deslușit nici o chemare într-ajutor.
Când se trezi, Thomas preafericitul nu mai știa unde se află și, ca să afle, trebui mai intâi să s-ntoarcă înapoi cu gândurile și, din aproape-n aproape, s-ajungă la certitudinea că singur și răzlețit de ai săi a dobândit treapta cea mai de sus a vrăjmășiei față de propria sa făptură.
Acum e bine - își spuse; chiar străduindu-mă pentru o împăcare, faptul n-ar mai fi cu putință. Celălalt nu mai simte nimic, nu-l mai neliniștește nici o dorință și-abia i se mai aude răsuflarea. Nici eu nu mai știu ce se petrece cu el. Acum poate că nisipul adus de vânt face să răsune armura și eu nu știu. Poate că în clipa asta șacalul, care a adulmecat de departe mirosul greu al sudorii de moarte, dă târcoale, poate că urlă, împiedicat s-ajungă la carnea îndulcită de semnele destrămării, și râcâie platoșa - iar eu, ca și Celălalt, nu știu; pe-alături poate că trece un pâlc de cavaleri și unul din ei se ridică-n scări și strigă arătând cu degetul: Ce frate nebun și-a părăsit armura? - și pâlcul trece mai departe spre corturile albe ale ultimei tabere. Și-apoi, în urmarea tuturor acestor fapte necunoscute, se vor mai întâmpla și altele, care de asemenea îmi vor rămâne necunoscute. Am și uitat de câtă vreme stau cu fața la cer. Cât va trece până când aburii sudorii nu vor mai pluti deasupra armurii? Cât va trece până când trupul se va face mai ușor decât însăși armura? Când se vor trezi și când vor da năvală, prin crăpăturile însângerate ale cărnii, ființele vii și nenumărate? Și într-o amiază ca asta, un rătăcit prin asemenea locuri va alerga la vederea unei armuri,va alerga spre ea și, cu genunchiul în nisip, se va teme s-o atingă, dar un gând (nebunesc, de bună seamă) îl va-ndemna să se-aplece deasupra ei, se va apleca și va căuta cu privirile prin tăietura vizierei, și, Dumnezeule! eu nici atunci nu voi ști și nici nu mă voi bucura că străinul deslușește în întunericul căștii ceva asemănător cu lucrurile albe care se dau de-a rostogolul pe marginea multor morminte din lume.
Fără să vrea, Thomas deschise ochii și soarele se vazu, numai soarele - dar Thomas rămase cu ochii deschiși, privindu-l de-a dreptul. Era doar lumină și-atât, nici blândă, nici orbitoare, lumină ca de pretutindeni și parcă sub lumina aceasta ar fi stat de când pământul, când anume a privit-o întâia oară nemaiștiind - și Thomas nici n-a prins de veste în care clipă a șederii sale cu fața la cer o umbră s-a așezat între el și soare; și umbra s-a apropiat cu întuneric nici blând, nici înfricoșător, s-a lăsat deasupra armurii cu foșnet, și Thomas a văzut, fără să știe ce vede, cum doi ochi larg deschiși, cu iriși albaștri ca apa, se-apropie de vizieră și-l privesc drept în ochi, fără blândețe, fără spaimă, mult timp, un ceas, două, o zi și multe zile de-a rândul, în zorii, amiaza și seara zilelor tuturor vecilor.