agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-23 | |
„'ra-ți ai dracu cu BMW-urile voastre!” înjură Vasile cu năduf, ștergându-și pantalonii în silă de noroiul grețos împroșcat de bolidul în trecere. Mai înjură o dată obidit printre dinți și închise umbrela veche, cu spițe ruginite și legate cu sfoară de cânepă. „Măcar de m-ar ploua până acasă, de-ar mai curăța din jegul ăsta nenorocit”, se gândi, și o luă încet spre casă, ocolind pe cât putea bălțile și gurile de canalizare cu număr par de găuri. Le știa pe de rost, doar făcea drumul ăsta în fiecare zi de treișpe ani de zile. „Treișpe ani!” conștientiză îngrozit Vasile, și-și făcu repede cu limba trei cruci în cerul gurii. „Azi se împlinesc fix treișpe ani de când am luat afurisita asta de casă!”
Garsoniera comfort doi era la etajul 6, și pe ușa liftului o hârtie mare galbenă anunța în scrisul analfabet al administratoarei de bloc „LIFTU DEFECT VA ROG LUATIO PE SCARI”. Oftă cu năduf și începu să urce pe bâjbâite, căutându-și cheile în buzunarul de la piept. Nu erau. Panica se risipi brusc într-un râs nervos: cheile erau deja în mâna cu sacoșa, strânse între cele două toarte tăioase de rafie. Râsul îi amuți brusc: cu un zgomot sec, cheile alunecară și căzură pe pardoseala murdară. „Paștele și cristoșii” înjură Vasile în genunchi, pipăind cu grijă în stânga și în dreapta. „De mâine îmi iau lanterna, când o repara și idioata aia lumina de pe scară, că doar am dat banii de 5 luni?” Mâna lui stângă atinse în treacăt un obiect metalic ce nu era deloc o cheie. Vasile îl pipăi nedumerit; nu-și amintea să fi văzut nimic metalic înfipt în podeaua etajului trei, în afara scărilor, și scările erau sigur în dreapta. Părea o statuie, ce-o fi? Mâna lui curioasă exploră mai pe îndelete animalul (Vasile era aproape sigur acum că era un câine) și degetele atinseră în treacăt și cheia rebelă. Vasile luă cheia și o dojeni încetișor - „Unde te duci proasto? Io cum intru în casă fără tine?” - apoi, într-un impuls de moment, prinse brelocul între dinți și luă și statuia. Era surprinzător de ușoară - o fi goală pe dinăuntru? - și se potrivea de minune în palma dreaptă. Cine o fi pierdut-o? Georgeta de stătea la trei strângea tot felul de ciudățenii, dădea în cărți și zicea de deochi la toata pustimea blocului. O fi a ei? O s-o întrebe mâine. Descuie ușa cu dexteritatea dată de obișnuință și aprinse lumina pe hol. Era într-adevăr un câine, cu coada sus și botul pe labe, cu o privire binevoitoare și vopsit într-un auriu murdar. Părea prietenos. Vasile îl puse pe televizor și se întoarse în hol, unde goli sacoșa de rafie și aranjă cu grijă cumpărăturile pe rafturile frigiderului. Biletul de loto se mototolise puțin în buzunarul de la piept al cămășii. Vasile îl netezi cu sfințenie și îl așeză pe măsuță, apoi se ridică dădu drumul la televizor cu gesturile ritualice din fiecare săptămână. Juca la 6 din 49 de când ieșise din armată, și nu câștigase decât de două ori, sume ridicole, dar care doar îl întărâtaseră și mai tare. „Ce zici mă Azorel? Câștigăm, mă? Tu ești norocu’ meu, mă Azor!” rânji el spre câine, care îl privi înapoi prietenos. Vasile îl scărpină între urechi și se întoarse pe fotoliu. Șase. Treisprezece. Treizeci și opt. Frigiderul porni cu un zgomot surd. Unsprezece. Afară o sirenă trecu în viteză pe bulevardul biciuit de ploaie. Patruzeci și trei. Vasile se frecă la ochi cu pumnii încleștați. Trei. Trei. Trei. Trei. Dă Doamne trei! „Și ultimul număr al extragerii din această seară este...” Vasile se ridică în picioare. „TREI! Repetăm numerele.” TREI! Vasile căzu în genunchi, privind fără să-și creadă ochilor la biletul de pe măsuță. Apoi ridică ochii înlăcrimați. De pe televizor câiniele auriu îl privi binevoitor. * * * Vila nu era cine știe ce; avea doar două etaje și cateva sute de metri pătrați în jur. Adevărata bucurie a lui Vasile era însă piscina, în care se obișnuise să petreacă cel puțin trei ore în fiecare zi. Rezultatele nu se lăsaseră așteptate: în trei luni constituția îi evoluase de la „intelectual sfrijit” la „playboy prosper”, și avantajele începuseră să apară și ele. Ultimul avantaj, o blondă manechină de la Janine, își lăsase curbele fine pradă soarelui de mai și privirii lui lacome pe marginea piscinei. „O să trebuiască să-i fac și ei bagajele, lipitoarea” se gândi el, apoi rânji, repetând „lipitoarea, hehe”, și amână decizia până a doua zi. „În definitiv fiecare om e dator să se distreze, nu?” Nu luase aproape nimic din garsonieră, doar două trei poze din copilărie, o icoană cojită pe care nu-l lăsase inima să o arunce și, evident, pe Azorel, câinele norocos. Acesta trona acum pe un capitel doric în living-room, închis într-o vitrină de cristal, lângă biletul de loterie care îi schimbase viața. Ca în fiecare dimineață, Vasile trecu pe lângă el în drum spre bucătărie. Nu ca în fiecare dimineață, un pantof cu toc cui îi zbură milimetric pe lângă urechi, lovind cu zgomot surd stâlpul din stânga intrării. „...de ticălos nenorocit și curvar”, auzi el sfârșitul frazei, în vreme ce blonda - cum o chema, Mihaela, parcă - se prinse de balustradă, își scoase și celălalt pantof și aruncă după el cu același succes ca și prima oară. „Þi-ai bătut joc de mine, nenorocitule! Ai zis că mă iei de nevastă! Io te-am iubit ca proasta, am crezut că ești băiat bun, nu ca ăia de bani gata, da’ ești mai rău ca ei, dobitocule! Esti un nimic! Gandac nenorocit! Te-n mă-ta cu câinele tău cu tot!” mai aruncă ea cu năduf, își culese pantofii și ieși trântind ușa. Vasile se uită cu obidă la stâlpul aproape străpuns și înjură printre dinți. „Mi-a trebuit să îi iau tocuri cui. Acu tre să chem pă vreunu’ să repare, bunătate de coloană grecească.” „Bine că n-au fost bocanci de armată” zise o voce din spatele lui. „Că bine zici, mă Azorel tată” răspunse el absent și mai dădu o dată cu degetul peste gaura din gips. „Nu vrei să-ți găsesc eu o tipă valabilă pe care s-o iei de nevastă?” întrebă vocea. „Care ești mă acolo? Gică, tu ești mă?” Vasile se întoarse și făcu ochii mari. În fața lui dădea din coadă un setter auriu. „Nu, eu sunt, Azorel”, răspunse setterul și rânji. Apoi puse botul pe labe, ridică coada și luă un aer binevoitor. „Te-ai prins?” „Dar tu.. Dar eu... Dar...” se bâlbâi Vasile, apoi se așeză ferm pe unul din fotolii, privi câinele în ochi și declară cu patos: „TU NU EXIȘTI!” Câinele se apropie agale și îl mușcă de picior. „Dacă mă mai plictisești mult cu probleme de-astea existențiale , data viitoare o să-ți dau sângele. Unde ți-s manierele? Nu tu mersi, nu tu nimic. Doar te-am ajutat să câștigi 5 milioane de dolari la loterie!” „Trebe să recunoști că nu te întâlnești în fiecare zi cu un câine vorbitor. În special unul care până acu un minut era doar o statuie. Ai putea să îmi dai și tu ceva vreme să mă obișnuiesc cu ideea, nu?” Vasile se ridică, merse până la bar și își turnă un deget de whiskey (scoțian, 20 de ani), apoi luă sticla, trase o dușcă zdravănă și se întoarse cu ea pe fotoliu. Câinele îl privi aprobator. Mai dădu o dușcă și îi oferi sticla: „Vrei?” „Nu ești normal. Ai văzut tu câine să bea din sticlă? Pune și tu într-o farfurioară ceva. Si aruncă și două cuburi de gheață, n-am chef să-l beau ca țăranii.” Vasile se ridică din nou și se ocupă de băuturi, apoi aduse farfurioara și un pahar respectabil și se așeză la loc. „Ahhh, de când n-am mai gustat. Excelent whisky! Cum de ți-a dat prin cap să cumperi așa ceva?” Vasile dădu din umeri. „Era cel mai scump din magazin. Ce te ambalezi așa? E doar tărie.” Câinele oftă, mai linse de câteva ori și apoi se așeză în fund pe covor, privindu-l pe Vasile în ochi. „Și zi, ce părere ai de propunerea mea?” „Ce propunere?” „Păi nu ți-am zis? Te însor! Zi, vrei? Îți găsesc o tipă supervalabilă, frumoasă, deșteaptă, nebună după tine, tot tacâmu. Și mai bună la pat decât blonda de aseară, garantat!” Vasile se scărpină gânditor în creștet. „Poate că încă dorm. Poate că dacă mă ciupesc suficient tare de o mână o să mă trezesc în patul meu, lângă Mihaela.” Vasile rânji. Câinele îl mușcă de gleznă. „AU!” „Þi-am zis să nu te mai ascunzi după deget. Vorbim serios aici, nu ne jucăm. Vrei nevastă sau nu?” „E stupid. Stau de vorbă cu un câine. Bine mă, Azor, uite care-i treaba: vreau să mă însor, da’ cam peste un an. Mai vreau să-mi mai fac de cap o vreme, nu știam că e așa de bine să fii burlac.” „Ești sigur?” „Păi n-am zis?” „Ok, peste un an.” Câinele rânji. „...de ticălos nenorocit și curvar”, auzi el sfârșitul frazei, din nou, și o privi nedumerit pe Mihaela, acum la sfârșitul tiradei, trântind cu zgomot ușa de la intrare. Se întoarse brusc: din vitrina de cristal statuia unui câine auriu, șezând pe labele din spate, îl privea cu un zâmbet ironic. * * * Vasile oftă și puse bagajele lângă ușă. Luna de miere fusese un vis frumos, iar Cristina era tot ce își dorise vreodată de la o femeie. Frumoasă, deșteaptă, bună la pat și total nebună după el. Până acum nu îi găsise nici un defect. „E superbă casa ta, de ce nu m-ai adus aici niciodată?” „Păi nu ți-a plăcut în Honolulu?” „Ba da, dar ala a fost doar un hotel, asta e casa noastră, nu înțelegi? Abia aștept să redecorăm.” Cristina privi în jur. „Coloanele de la intrare trebuie să dispară, sunt frumoase, nu zic nu, iubitule, dar nu sunt în ton cu restul încăperii. Mă gândeam la ceva art deco, sunt nebună după art deco. O să punem niște fotolii aici, și mă gândeam la un bar fals, și... nuu, ce e cu câinele ăsta? E oribil! Mă lași să-l arunc?” Mă rog, aproape nici un defect. Din acel moment un război surd apăru în viața lui Vasile. După ce culese a doua oară statuia din gunoi, dădu un telefon patronului firmei locale de salubrizare - și bun prieten de pahar - și îl rugă să îi pună pe băieți să fie atenți atunci când ridică gunoiul și să se uite după statuia unui câine auriu. „Te-ai tâmpit, Vasilică”, râse bonom o voce tabagică la celălalt capăt al firului. Dar în următoarele zile câinele fu returnat de trei ori, ultima oară înfășurat într-o colecție ecletică de ziare și haine vechi. A urmat o perioadă de liniște, după care câinele dispăru din nou. De data asta se întoarse după două săptămâni: printr-un noroc chior, mama Cristinei fusese plecată la tratament la Herculane. Câinele împachetat bine într-o cutie de carton plină cu hârtii și o notă de mână - „mamă, aruncă potaia asta într-o râpă. te pup, C” - fu adus de poștaș într-o seară de marți, când Cristina era plecată cu prietenele la coafor. Vasile așeză statuia pe unul din noile fotolii art deco și o privi întristat. Câinele rânji. „Trebuie să scapi de nevastă-ta, băiete, altfel o încurci”, zise el, scărpinându-se agale după ureche cu laba din spate. „Draci, cred că ăștia de la poștă aveau purici.” Vasile clătină din cap. „Nu poți să o faci să te placă, sau măcar să te transformi în altceva mai.. art deco? Sau poate o replică după Oul lui Brâncuși, îmi zicea alaltăieri că i-ar place așa ceva lângă bar.” „Nu merge așa, coane. Tu mi-ai dat forma asta, nu o poți lua înapoi. Oul lui Brâncuși? Bine că nu vrei să mă transform într-o cărămidă.” Câinele mârâi surd și își mușcă de câteva ori blana. „Cât despre - 'ra-ți ai dracu de purici - scuze, cât despre influențat mintea nevesti-ti, îmi pare rău, dar nu îmi stă în putere.” „Păi cum ai făcut-o să se îndrăgostească de mine? Și cum ai făcut pe tipul de la loto să extragă exact numerele mele? De ce vorbești prostii?” Câinele oftă. „Ești prost, mă, Vasile, știam că ești prost, da’ nici chiar așa. Numerele alea au ieșit fin’că le-am schimbat în urnă, nu i-am zis ăluia care le extrăgea nimic, și chiar dacă ii ziceam, n-ar fi folosit la nimic.” „Păi și Cristina?” „Păi Cristina te iubea deja, numai că n-o știa încă. Bou ești.” Câinele se scărpină absent. „Oricum, nu pot să fac decât chestii pe care ți le dorești cu adevărat. Nu pot să fac tot ce vreau eu. Există niște limite.” Vasile căzu pe gânduri. Se gândi mai mult și mai adânc decât o făcuse vreodată în viața lui, apoi îl privi pe câine în ochi și îl întrebă cu voce tremurândă: „Auzi mă Azor, da’ ție ce-ți iese la treaba asta? Și ce ești tu, ia zi? Cine dracu a auzit de un câine vorbitor care să se prefacă în statuie?” Câinele rânji. „Am multe nume, și de altfel ce e un nume? E o prostie. Dacă ție ți-ar zice Tică în loc de Vasile, n-ai fi tot tu ăla? Îs Azor, așa mi-ai zis, ăsta sunt. Ce-mi iese? Mă bucur să te fac să te simți bine. Care-i problema?” Câinele râse hodorogit și apoi se apropie amenințător de el. „Un singur lucru n-ai voie să faci, Vasile băiatule. N-ai voie să te descotorosești de mine. Trebuie să mă ții în casa ta, iar dacă altcineva mă ia, să vii să mă iei înapoi. Trebuie să ai grijă de mine, și să mă pui întotdeauna la vedere, nu prin vreun fund de sertar nenorocit. Și atunci când mori, trebuie să-ți pui în testament că trebuie să mă îngroape la capul tău. Atât. În schimb, poți să ai tot ce vrei.” „Și dacă nu?” „Dacă nu, tot ce ai de pe urma mea o să dispară. Tot. Vilă, mașină, cont în bancă. Tot.” Vasile rânji superior. „Aproape tot ce vreau, Azorel, tată. Nu poți s-o faci pe nevastă-mea să te suporte.” „Nu. Dar pot să-ți găsesc altă nevastă.” „AI ÎNNEBUNIT?!?” „Îs al dracului de serios.” „Dar o iubesc?” Și ce? O s-o iubești și pă următoarea. De fapt, am o ofertă pentru tine. Pot să îți fac rost de două neveste, gemene, o splendoare. Ce zici?” Vasile ezită pentru o clipă, apoi se ridică indignat și urlă „NU! Ce, am înnebunit, să joc viețile oamenilor ca pă o pereche de ciorapi? O să vorbesc cu ea în seara asta și o să lămurim problema odată pentru totdeauna. Și la naiba cu art deco-ul ei cu tot, e casa mea și fac ce vreau cu ea.” „Bine, bine”, zise câinele împăciuitor. „Dar dacă mă mai trezesc odată în gunoi, gagica ta zboară, ori pierzi tot. Alegerea ta.” În seara aceea Vasile săpă o groapă adâncă în spatele casei, apoi se întoarse și luă statuia câinelui de pe piedestal. „Ești sigur că vrei să faci asta, iubitule?” „Dă-l dracului, și-așa era urât.” „Te iubesc.” „Da? Sper că o să simți la fel și mâine dimineață.” Vasile zâmbi obosit, și mângâie tandru obrazul Cristinei. Apoi plecă cu statuia, o aruncă în groapă și o astupă bine la loc. „Mâine vorbesc cu Georgică să trimită o benă cu beton de la șantier. Nu mai ieși tu de-acolo, potaie, ori nu mă cheamă Vasile!” fu ultimul lui gând conștient. Apoi se prăbuși într-un somn fără vise. * * * Afară o sirenă trecu în viteză pe bulevardul biciuit de ploaie. Patruzeci și cinci. Vasile oftă și aruncă biletul de loto la coș, ca în fiecare duminică. „Fir-ați ai dracu cu loto-u vostru cu tot, v-am dat până acuma milioane și voi abia de mi-ați dat cincizeci de mii înapoi. Gata. E ultima oară când mai joc. IMEDIAT!” strigă el drept răspuns la bătăile insistente din ușă. Era madam Georgeta de la trei. „Ce mai faci tu Vasile băiatule?” „Ce să fac, tanti Georgetă, bine, pe-acasă și io.” „Tot singur, tot singur? Un băiat așa frumos ca tine, nu-i păcat?” „Cin’ să mă ia pă mine, tanti? N-am casă, n-am mașină, abia îmi duc zilele...” Vasile oftă din rărunchi. „Nu vorbi mamă așa că-i cu păcat. Ia mai bine treci miercuri pe la mine, am o nepoată care vine să mă vadă. Cine știe, poate vă plăceți. Cristina o cheamă.” Bătrâna râse sugestiv, apoi continuă. „Vasile, mamă, n-ai găsit în scară când ai venit o arătare așa, ca un papagal aurit? Nu îl găsesc deloc, bată-l vina, și merg și eu așa din ușă în ușă să văd, poate l-o fi găsit vreun drac de copchil. Nu merge nici liftul, vaaai de bătrânețele mele.” „Dar cum l-ai pierdut, tanti?” „Nu știu, mamă. Îl am de la bărbată-miu, știi? Mi-a lăsat să i-l îngrop la cap când o muri, da’ nu m-a lăsat inima. L-am ținut în casă să mi-aducă aminte de el.Că de când s-a prăpădiiit...” Georgeta își șterse o lacrimă cu mâna stângă. „Și nu știu zău cin’ l-o fi luat, un’ l-o fi pus... A lu’ Popescu de la 4 zicea că el a văzut așa, ceva aurit pe scări, undeva, da’ nu a pus mâna că nu știa ce e, și nici n-a văzut bine că era seară. Io gândesc că l-o fi luat vreunul din dracii ăștia mici să se joace cu el și mi l-a lăsat în fața ușii.” „Nu știu tanti, n-am văzut. Da’ dacă vrei mă uit duminică în talcioc, poate găsesc ceva să-i semene.” „Lasă, mamă. Nu-mi trebe mie statui să-mi aduc aminte de bărbată-meu, Dumnezeu să-l ierte. Hai, că mă duc. Ce-o fi fost în mintea mea, femeie bătrână...Vino miercuri pe la noi, Vasilică mamă, da?” „Vin, tanti, vin. Să-ți las ușa deschisă să vezi pe scări?” Bătrâna îl privi afectuos. „Băiat ca tine, maică, mai rar! Las’ că-ți găsim noi fată pe măsură.” Vasile închise ușa și zâmbi. „Și ăi bătrâni, de câte ori mă duc pe-acasă, de-atâtea ori incearcă să mă-nsoare. Vor nepoți, aia e.” De pe televizor un câine vopsit în auriu îl privea răutăcios. „Ce dracu m-o fi apucat să pun potaia aia la loc de cinste, nu știu” se gândi el nervos, luă câinele și îl trânti în coșul de gunoi. Statuia se lovi cu zgomot de fundul găleții și se sparse în mii de cioburi mici și aurii. „Așa să mi se spargă și mie ghinionul” zise Vasile obidit și-și mai făcu o cruce. Noaptea îi aduse la fereastră ecoul amorțit al unui lătrat de câine. Leiden, 18 martie 2004 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate