agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1949 .



CATEVA PORTRETE UMANISTE
proză [ ]
ANDREI - partea a doua

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [povestasul ]

2001-09-26  |     | 



Deja după o zi petrecută în Miami, eram complet dezgustată. Vizitasem toate magazinele și toate alimentarele, vizionasem toate emisiunile sociale educative de la televizor și simțeam un dor teribil de ducă spre București.
Andrei se arătă intrigat de nenulțumirea mea și-mi spuse că era prematur să trag concluzii. Încă nu cunoscusem vreun mediu universitar și n-aveam de unde să știu dacă nu m-ar fi simțit bine. Vroia să mă ajute să-mi găsesc o bursă și să mă țină acolo cu el, cât mai mult.
- De ce, Andrei?
- Nu știu… Am nevoie de tine. M-am gândit mult la ce s-a întâmplat între noi și mi-am dat seama…
- Că ai nevoie de mine!
- Da.
- Ești sigur? Nu cumva ai nevoie de iubirea mea? Ce ai înțeles tu din mine?! Cât de bine mă cunoști, Andrei? Eu te cunosc, da, pentru că-n ultimii șase ani n-am făcut altceva decât să meditez asupra ta, să te caut, să te descopăr, ți-am urmărit fiecare gest, fiecare gând în parte! Probabil că tu îți imaginezi că dacă eu eram aia care avea veșnic probleme, eram și centrul atenției, nu? Dacă vorbeam mult însemna că eu sunt personajul problemă. Dar nu-i așa, Andrei, e invers. Pentru că unica mea problemă erai tu! Tu habar n-ai cine sunt! Tu nu te cunoști decât cu iubirea mea!
- Știu, mărturisi el cu regret. De-aia am și fost agitat când te-am văzut cum te trântești pe pat și mă ignori. Nu te-am văzut niciodată în postura asta. Nu te-am cunoscut decât… îndrăgostită de mine și preocupată până la demență de tot ce-mi ieșea pe gură. Sau, mă rog, de tot ce făceam.
- Þi-era frică de mine nu-i așa?
- Așa am crezut, că mi-e frică, dar de fapt eram doar iritat și sâcâit. Mi-a fost mult mai frică acum când te-am văzut cum taci.
- Andrei nu suport să vorbesc pe tema asta. Hai să schimbăm subiectul. Înțeleg că ești singur și că ți-e greu, dar nici mie nu mi-e bine.
- Mă mai iubești măcar?
- Ce-ți pasă?!

Reusind să-și învingă rând pe rând toate orgoliile, Anilu se mulțumise cu faptul că el o considera o fată bună și sensibilă, în pofida caracterului ei exaltat și-a evidentei lipse de maturitate de care dădea dovadă.
Toată voința și puterea ei de concentrare migraseră spre Andrei, unicul bărbat care-o putea face să se simtă în acelasi timp teribil de fericită și cumplit de nenorocită. Nemaiavând nici un alt interes vital, nici măcar pentru scris, Anilu ajunsese să-și petreacă mai tot timpul în rugăciuni și-n vise care contraziceau fraudulos realitatea și care se înverșunau să descrie în imagini nepermis de frumoase un viitor din ce în ce mai îndepărtat și mai lipsit de conexiuni cu prezentul acela tern și monoton, bântuit de insomniile ei și oboseala cronică a lui Andrei, de diminețile de cu cer vânăt și de noroaiele toamnei târzii, prezentul acela mohorât și îngropat în camere înghețate de spital, prezentul care devenise totuna cu frigul lunii noiembrie și al înstrăinării dintre ei. Singurele momente bune erau acelea când Andrei se întorcea acasă mai devreme de unsprezece noaptea și se întindea pe canapea, lipindu-și buzele de părul ei, sorbind meditativ dintr-un coctail pregătit chiar de el, punând muzică la casetofon și lăsând-o pe Anilu să se ghemuiască la pieptul lui ca să tacă împreună și ca să-și poată răni împreună sufletele în acordurile stranii și melancolice ale muzicii. Neștiind cum să-l facă s-o dorească sincer, Anilu încercă să se conformeze legilor necunoscute ale jocului, gândindu-se că tot ceea ce o înspăimânta pe ea în dragoste - frivolitatea sau sexualitatea în stare pură, pe el ar fi putut să-l încânte și să-l excite și se încurajă spunându-și că jocul era în sine ceva gratuit, era plăcere și imaginație, era libertate fără opreliști, ar fi putut să facă orice, fără ca acest lucru să-i afecteze identitatea, nu era obligată să fie ea însăși iubindu-l, putea să fie oricine sau oricum pentru că tot ea ar fi resimțit efectele improvizației, iar consecințele fiecărui gest săvârșit tot asupra ei s-ar fi revărsat. Erau tot ea și tot el, indiferent în ce postură s-ar fi aflat și fiind vorba de ei și nu de alții nimic n-ar fi fost nimic degradant fiindcă tot spiritele lor erau în esență cutia de rezonanță a ce se întâmpla, oricât de vulgar sau de frivol ar fi părut în aparență totul…. Se rătăci în felul asta fără scăpare în propriile raționamente, din ce în ce mai încâlcite și mai absurde. Refuzând să accepte că jocul excludea din start orice formă de implicare, Anilu se tâmpi singură cu paradigmele logicii și câștigă teren în ochii ei închipuindu-și că se poate juca cu jocul astfel încât să-l ia liniștită în serios simulând că se joacă. Și într-o noapte, cu-n simț ludic ieșit din comun săvârși primul act de frivolitate, provocându-l sexual pe Andrei cu o partidă de streaptease, ceea ce avu darul să le îmbunătățească radical viața de cuplu pe tot parcursul săptămânii următoare.




Reușind să-și distrugă toate inhibițiile și perceptele morale care-o incomodaseră cumplit, Anilu realiză că atunci când Andrei avea inițiativa de-a adormi subit, nu făcea nici un sacrilegiu dacă lua și ea inițiativa de-a-l ține treaz împotriva voinței lui, poposind cu buzele ori cu limba asupra celor mai sensibile detalii ale fizionomiei sale, explorând lent resursele plăcerii pe care i-o putea provoca prin fiecare atingere până când, prins cu totul în nisipurile mișcătoare ale dorinței, Andrei reacționa exploziv, desfăcându-i genunchii c-o pasiune neașteptată și fâcând-o să simtă din nou acel foc întunecat cum i se răsfrânge prin trup în toată ființa.

Absolutul începea și se sfârșea acolo, în acel haos al împerecherii, care era pentru ea forma supremă de dăruire, iar pentru el unicul mod de-a uita de moarte, fiind în cazul lui un mijloc de-a-și adormi sufletul hărțuit de spaime, iar pentru ea o șansă de-a-l trezi la viață. Andrei găsise în dragostea fizică o supapă a uitării de sine, în timp ce Anilu descoperea în ea reflexia identității ei ultime, pe care nici o altă experiență de viață nu i-ar fi putut-o revela.

Sufletul ei devenise trupul lui, iar corpul ei era totuna cu sufletul lui și totuna cu dragostea, care era în acelasi timp senzație și dorință, stare indefinită de zbucium și rugăciune febrilă, panică oarbă sau voluptate a durerii și-o permanentă nostalgie a ființei lui, exilată într-un trecut întunecat și tulbure.

Anilu visa în trecut, posedată de chemarea buzelor lui care închegau printr-un simplu surâs cel mai răscolitor tablou al ispitei. Visa în timpul zilei la tot ce se întâmplase în noaptea anterioară, invocând arcuirea degetelor lui care-i frământau pântecul și prin puterea fantasmei retrăia actul sexual până în cele mai mici detalii …Andrei îi spusese că fesele ei au forma lunii pline și-o aură luminoasă pe care el o putea deslusi prin întuneric și-i lăuda necontenit rafinamentul erotic, impulsivitatea cu care se arunca în torentul iubirii carnale, curajul de care dădea dovadă pierzându-și controlul și se arătase măgulit de faptul că făcea pentru prima oară dragoste c-o femeie plângând…

Andrei era un jucător desăvârsit, care știa cum să-și copleșească adversărul, cum să-l surprindă sau cum să-i dea iluzia că ar conduce jocul, Andrei știa să anticipeze fiecare reacție acestuia, știa exact care sunt punctele lui vulnerabile astfel că atunci când se hotărâ să pună capăt jocului îi cântă la ghitară.
Anilu îl ascultă fermecată și-un val de remușcare fierbinte îi inundă sufletul. Bărbatul acela de care îi fusese atât de frică, pe care-l suspectase c-ar putea s-o respingă sau c-o să-și spele mâinile de chirurg în lacrimile ei îndrăgostite, era un om însingurat și trist, un băiețel speriat de moarte, care tânjea după iubire. Era un naufragiat ca și ea în pustietatea lumii care visa ca un bou la Þara Făgăduinței. Și pentru prima oară îl privi fără nici o urmă de încordare, îl privi îndelung cum se chiora pe întuneric să nimerească corzile ghitării, storcând din ele un amestec sumbru de pesimism și remușcare și împrăștiind acorduri străvezii în liniștea densă a nopții. Îl ascultă cântând o baladă compusă chiar de el, cu versuri în engleză, nefiresc de simple și de tulburătoare și îl simți ca niciodată de aproape - uimită se descopere pe buzele lui propriile ei gânduri, ca și cum i le-ar fi citit cu mult înainte : “ When you came to me back from heaven, my life was almost gone…so there is no need to tell me you love me, I can feel it în your eyes, the way you touch me feels so fine... But don’t you forget , I can never be entire yours and love is just a word… Don’t leave me here I feel so blue, all of my life I’ve wait for you….now it’s all right, but you will see, you will be better without me.”
Nemaiputând suporta atingerea sfâșietoarei lui clarviziuni, Anilu izbucni în hohote de plâns și-i mărturisi că trișase încă de la bun început, că nu se jucase nici o secundă și că-l iubise din prima clipă, ca o turbată, nu-și mai dorea nimic, nici măcar libertatea, tot ce vroia era să poată îmbătrâni lângă el sau barem să moară ținându-l de mână. Îngrozit de violența mărturisirii, Andrei încercă mai intâi s-o liniștească, spunându-i că știuse permanent că trișa, își dăduse seama de asta încă de-a doua zi după ce-o cunoscuse, când se întâmplase ca în timpul unei operații să simtă subit și nemotivat mirosul trupului ei, ca și cum prezența ei ireală l-ar fi urmărit ca o umbră și știa că ăsta e semnul iubirii cuiva, știa pentru că așa se întâmpla s-o simtă uneori și pe maică-să. Apoi pe măsură ce trecea timpul avea senzația că Anilu îi scormonea în gânduri cu o curiozitate anxioasă și acesta era tot un semn de dragoste, erau mii de indicii care-o trădau: felul în care tresărea la cea mai inofensivă atingere de-a lui, felul în care-l privea ca și cum unul dintre ei ar fi putut să moară în orice clipă, simțul exagerat al ridicolului pe care-l avea în prezența prietenilor lui apropiați, toate acestea erau simptomele incontestabile ale dragostei. Își incheie dizertația îmbrățișând-o prietenește și mărturisindu-i că se simțea vinovat. Îi îmăpărtăși regretul că instinctul său de bărbat îi jucase feste, nelăsându-l să pună capăt jocului la timp, pentru că se ajunsese prea departe. Anilu îl asculta disperată și fără să priceapă ce se întâmplă. Îl intrebă dacă crede că are vreo șansă să-l facă fericit, iar el îi răspunse cu blândețe că nu, pentru că n-o iubea și nici n-avea s-o iubească vreodată. Îl întrebă dacă greșise în vreun fel, cu ceva, iar el îi răspunse că singura greșeală fusese aceea de-a se îndrăgosti ca o năucă de-un om cu care n-avea nimic în comun: n-ar fi putut să-l înțeleagă nici într-o mie de ani așa cum nici el n-ar fi putut-o înțelege pe ea. Existau între ei prăpăstii de netrecut și cea mai importantă consta în faptul că el era medic, iar ea artistă și nu exista nici o analogie între felul în care vedeau viața unul și celălalt. Anilu îl întrebă dacă măcar credea în Dumnezeu sau în ceva analog, un spirit al Universului care ne vede și ne aude, iar el îi răspunse că nu, nu credea, Universul era un conglomerat uriaș de materie oarbă, iar Dumnezeu, ca și dragostea, erau doar aspirații omenești imposibile. Îl întrebă dacă măcar o dorea ca femeie, iar el îi răspunse că uneori da, dar exista și Cristina, doctorița, de care avea permanent nevoie, pentru că era singura femeie din viața lui care-l făcuse suficient de nefericit încât s-o poată asocia cu fericirea.
Cristina știuse cum să-l rănească îndeajuns cât să-i stârnească simțurile; era o lege a naturii omenești care făcea ca întotdeauna victima să fie atrasă de călău și niciodată invers, o lege la fel de strictă ca și cea a gravitației. Cel care suferă din dragoste e întotdeauna cel privilegiat, pentru că-n anumite clipe de extaz sau de orbire se poate simți chiar împlinit, în timp ce întotdeauna cel iubit e sortit amărăciunii și depresiei. Pentru că în vreme ce îndrăgostitul regăsea sensul vieții lângă ființa iubită, celălalt își irosea viața lângă un străin.
“Singurul lucru în care ne poate face fericiți e propria noastră iubire, niciodată a celuilalt”, argumentă Andrei, adăugând că nimeni nu fusese fericit vreodată doar pentru că se știa iubit, nimeni…Dar n-o compătimea pe Anilu câtuși de puțin pentru că barem ea avea iluzia în prezența lui că nu e singură, în timp ce el nu avea parte nici măcar de binecuvântarea iluziei.
O anunță chiar din noaptea aceea că are de gând să-și facă bagajele și să se întoarcă la cămin, dar Anilu îl imploră să rămână acolo, că se întoarce ea la părinți dacă n-o mai suportă.



Arăta foarte decumpănit și mă înduioșa aerul lui de copil pierdut, aș fi vrut să-l calmez, sărutându-i îndelung palmele sau părul așa cum făceam pe vremuri când îi era frică de moarte. Nu-i purtam pică așa cum își imagina el și nu încercasem câtuși de puțin să mă răzbun, pur și simplu eram confuză.
- Andrei! Tu nu-ți dai seama că m-aș fi purtat ca până acum dacă aș fi continuat să te iubesc?! Aș fi încercat să ți-o arăt prin toate mijloacele, te-aș fi copleșit iar…Dar nu mai sunt sigură de nimic. Nu mai simt c-aș muri fără tine. După cum vezi, tu ai plecat și eu am supraviețuit….
Andrei mă privea încurcat și fâstâcit. Îi venea să plângă. În ultima perioadă, după despărțirea de Cristina imaginea mea îi cotropise singurătatea, devenisem pentru el un alter-ego care veghea asupra lui de la distanță, care îl urmărea prin somn cum respiră și îl privea îngândurat și mut de la mii de kilometri depărtare. Îmi auzea murmurul stins al vocii când se pregătea pentru operații, simțea în nopțile de insomnie mirosul trupului meu și-n zilele cu furtună mă simțea cum îl strâng de mână. „Anilu ești permanent lângă mine ca o umbră halucinantă”, îmi spuse, „ca un mic cerculeț de lumină impregnat în creierul meu pe care nu-l poate șterge nimic, nici o altă prezență!” Ori de câte ori făcea dragoste cu vreo femeie îmi vedea chipul înlăcrimat sau îmi auzea vocea sugrumată implorându-l : “sărută-mă” și se simțea ultimul nemernic și păcătos. Mă dorea ca un turbat și-și blestema zilele pentru felul în care mă sacrificase în schimbul unei cauze pierdute. Îi era scârbă acum de modul trivial în care mă refuzase și de obstinența cu care se prevalase de mecanismele frivole ale jocului. Își dădea seama perfect că nu făcuse altceva decât să mă pedepsească pe mine pentru cruzimea Cristinei, făcându-mă să plăteasc prin suferință pentru suferința lui, obligându-mă să trăiasc în pielea lui, să-mi asum prin dragoste neputințele și spaimele lui. „Pentru că aveam nevoie de iubirea ta Anilu, deși am refuzat s-o recunoasc!”

Iar acum Anilu stătea în fața lui, cu genunchii la gură, era mai aproape de el ca niciodată, traversase Atlanticul ca să-l vadă și nici măcar nu-l atinsese, nu-l sărutase nici măcar pe obraz, stătea rezemată de un perete, trăgea însetat din țigare privind în podea și arăta cu desăvârșire pierdută.

- N-ai să mă poți ierta, nu-i așa? mă întrebă Andrei, tulburat.
- Nu e vorba de asta...i-am spus. N-am pentru ce să te iert pentru că nu te-am considerat niciodată vinovat de ce s-a întâmplat.

Anilu îmbătrânise și ea, avea aproape vârsta pe care o avea el când se cunoscuseră. Andrei îi luă capul în palme, apoi o îmbrățișă înfocat și-o strânse cu putere, dar Anilu începu să-l lovească cu pumnii, plângând înnăbușit.

A doua zi, după ce Andrei decretă că e mai bine să se despartă, se mută în locul ei, cel mai bun prieten al lui, un alt medic, pe nume Victor. Andrei sărbători Crăciunul și Revelionul cu Cristina și reveni în București fără să-i dea nici un semn de viață lui Anilu. Cristina îi aplica lui același tratament pe care-l experimenta el pe pielea lui Anilu. Îl tolera în viața ei, cu aroganța celui care conducea jocul. Se folosea de el atât cât să se simtă învingătoare, îl iubea cu cinism și luciditate sau făcea dragoste cu el, absentă, găsind în felul ăsta o supapă a uitării de sine.
Anilu își petrecu sărbătorile sub crivățul nenorocirii, imaginând fără încetare scenarii prin care să umple prăpastia dintre ei și după aproape un an de abstinență se reapucă de scris, dedicându-i în exclusivitate lui Andrei primul său roman. Scria în rafale, uneori și-n metrou pe genunchi sau noaptea după ce adormeau toți ai casei și nu-și dorea decât un singur lucru: să se îmbolnăvească. Existau două temeiuri solide la rădăcina dorinței: unu -ar fi avut timp de scris 24 de ore din 24 și doi – ar fi avut un motiv serios să-l caute pe Andrei.
Pe măsură ce reușea să-i recompună imaginea prin scris, senzațiile deveneau din ce în ce mai intense și mai apăsătoare, surâsul lui de golan îi tortura gândurile, iar timbrul vocii lui se amplifica lăsându-i ecouri dureroase în creier, “ don’t leave me here, I feel so blue” și dintr-odată lumea se sfârșea, iar Anilu simțea că se sufocă. Se văzu astfel nevoită să-și asume anumite măsuri de subsistență, ca să nu înnebunească de tot și ca să atenueze povara amintirii. Începu să facă duș îmbrăcată, pentru că trupul ei gol i-l invoca pe Andrei, renunță să mai asculte muzică pentru că locul acela unde duceau treptele muzicii purta întotdeauna chipul lui Andrei și când apunea soarele se badaja la ochi pentru că sufletul asfințitului se chema întotdeauna Andrei. Încercă zadarnic să se consoleze cu ideea că Dumnezeu îi hărăzise să trăiască anumite lucruri doar pentru ca apoi să scrie despre ele, pentru că o voce dinăuntrul ei, plină de ură și revoltă o făcea să înalțe viața mai presus de artă și să vorbească eretic și trivial despre propria ei menire. Și atunci își dorea să se îmbolnăvească doar ca să fie bolnavă și să uite pentru o vreme de pofta aceea diabolică de scris.
Dorința i se împlini în scurt timp căci Anilu reuși să-și rupă ligamentele la genunchi în timp ce elabora o mișcare de dans foarte sofisticată. și cu ocazia asta îl contactă pe Andrei.
“ Mi-am rupt piciorul, trebuie să mă operez, vreau să fii lângă mine”.


În tot acest răstimp Andrei își continuase viața singuratică și monotonă, urmărind fiecare episod din “ Spitalul de urgență”, mergând o dată pe lună la bridge și recuperând timpul pierdut cu Anilu în desfătarea unor amoruri pasăgere cu asistentele mai tinere de pe etajul unde-și săvârșea ucenicia în spital, conversându-se laconic la un pahar de wisky cu bunul său prieten Victor sau pur și simplu meditând la antidotul acela împotriva morții, pe care visa să-l descopere încă din copilărie.


Anilu vroia să-și termine romanul cât mai repede cultivându-și iluzia tâmpă că l-ar putea face pe Andrei s-o iubească impresionându-l cu literatura ei sau și mai incitant – c-o publicație care să-i fie dedicată, nepricepând că doar femeile resimt o atracție amoroasă pentru celebrități și talente unanim recunoscute, în timp ce pe bărbați talentul sau celebritatea unei femei îi lasă cât se poate de reci. Bărbații sunt niște vietăți orgolioase care pot adulmeca de la distanță pericolul de-a se ciocni cu o femeie inteligentă sau autoritatră și o evită din instinct, iar dacă se întâmplă accidental, fac tot posibilul să se eschiveze, în cel mai fericit caz se împrietenesc cu ea, tot din orgoliu, dar Doamne ferește să se îndrăgostească! Asta nu putea pricepe Anilu. Că n-avea nici o șansă să fie iubită de vreun bărbat, nu fiindcă n-ar fi fost suficient de atrăgătoare sau pentru că ar fi fost prea exaltată. Existau o grămadă de femei exaltate pe care le iubeau o grămadă de indivizi fără să-i deranjeze câtuși de puțin aspectul. Nu pentru că ar fi fost prea directă în pornirile ei pasionale – câte femei pe lumea asta știau să ascundă ceea ce simțeau? – Nu pentru că era prea sensibilă sau prea sfioasă la pat, pudoarea feminină îi impresionează pe bărbați. Sau fiindcă i-ar fi lipsit darul ipocriziei ceea ce-o făcea vulnerabilă. Era insuportabilă pentru că oricât s-ar fi stăduit să pară o femeie comună, dovedea în tot ce făcea sau rostea un amestec fatal de nebunie și inteligentă, de emotivitate și voință proprie care-ar fi înspăimântat până și cel mai curajos bărbat. Fără a acționa câtuși de puțin rațional și fără să aibă o gândire practică sau realistă, Anilu era deprimant de inteligentă. Ãsta era singurul dar cu care-o hărăzise la naștere spiritul învolburat al lunii pline.
Putea fi în acelasi timp extrem de imaginativă și spectaculos de lucidă, însă luciditatea era doar o formă abstractă de percepție a ce i se întâmpla fără să-i determine însă comportamentul. Gândirea ei nu era decât un paleativ prin care-și evalua permanent poziția în univers, un simplu mijloc de interpretare a nebuniei, un mod precar de-a-și atenua nefericirea, fără a se putea sustrage acelor lucruri care-i făceau rău. Gândea în continuu, chiar și în somn, la un nivel abstract sau metaforic care-ar fi extenuat și scos din minți orice bărbat.
În timp ce judecățile masculine erau concise și sintetice, gândirea ei consta într-un torent de viziuni și idei născute din confabulațiile simțirii și cum nu se putea înfrâna să-și asume trăiri la limita insuportabilului sau să-și dorească imposibilul, ideile ei gravitau în jurul unor non-sensuri existențiale, care proveneau din cataclisme emoționale pe care nu le putea condamna pur și simplu sau nega în vreun fel astfel că încerca să stoarcă un sens din lucrurile cele mai absurde și de neînțeles.
Terorizată de neputință și de corvoada atâtor limite, nu-i mai rămânea decât să gândească, să caute explicații, bâjbâind fără speranță în căutatrea unei soluții. Soluția s-ar fi găsit doar în puterea ei de înțelegere, în pragul acela de netrecut dintre luciditate și viziunea renunțării. Dar Anilu continua să rătăcească prin pustiul dorinței ca o lunatecă, continua să umble ca o umbră prin casă, târându-și ghipsul după ea și vorbind zgomotos de una singură, elaborând conflicte din ce în ce mai dramatice și ieșiri din impas din ce în ce mai spectaculoase, ca și cum s-ar fi certat permanent cu cineva, o ființă aproape identică, un vis-a-vis care era tot ea însă de-o încăpățânare diabolică.

Andrei, realitatea nu există, e doar un for subiectiv comun, e iluzia materializării a tot ce credem că știm despre viață, e doar un joc de oglinzi în care se reflectă la nesfârșit o imagine a nimănui, realitatea e un labirint alcătuit din infinite ocolișuri și părți, e partea mea de realitate în contact cu partea ta de realitate, e ceea ce cred eu despre mine și ceea ce crezi tu despre mine și ceea ce cred alții care nu mă cunosc, e felul în care mă înșel aproximându-mi imaginea, aproximându-ți imaginea…. Gândește-te că Dumnezeu ne-ar da puterea să ne materializăm visele sau gândurile. Atunci primul lucru pe care l-aș face ar fi să te invoc ca să te pot aduce lângă mine. Dar cine ar fi acel Andrei Eliad care mi-ar bate la ușă? Tu cel real? Tu cel care mă respinge? Proiecția ta despre tine? Proiecția mea despre tine? Cel care vreau să cred că ești? Cel pe care-l gândesc sau îl simt? Un duplicat al tău care nu ești tu cel adevărat, ci simpla materializare a unui vis care-ți poartă chipul și numele! Așa cum nici tu însuți nu ești altceva decât materializarea unui vis al tău despre tine! Andrei cel adevărat nu există, sau dacă există numai Dumnezeu îl cunoaște, pentru că doar el are puterea să distingă adevărul de realitate. Realitarea nu e una singură. Partea mea de realitate nu coincide cu a ta, deci adevărul n-are nici o legătură cu realitatea. Pentru că adevărul e unul singur, iar realitatea e materializarea unor amăgiri, e ceea ce putem distinge prin puterea înșelătoare a simțurilor, prin puterea înșelătoare a gândurilor, prin puterea noastră înșelătoare. Deși îmi dau seama de toate aceste lucruri continui să te vreau, pe tine, Andrei cel adevărat, care în realitate nu există… și lucrul asta mă doare mai tare decăt despărțirea noastră pentru că știu că nici în brațele tale nu te-aș putea întâlni, ar fi altcineva în locul tău, un străin care-ți poartă chipul și care mă iubește sau mă respinge, dar care nu ești tu, ci o părere a ta despre tine urmărind o părere despre mine sau despre noi, urmărind o simplă părere… Gândirea nu e decât limbaj, nimic altceva, o convenție, un joc al tuturor și-al nimănui. Iar tu, Andrei, ești doar un personaj într-un joc inventat de tine sau bunăoară un personaj imaginar într-un joc inventat de mine, un joc în care m-am rătăcit și din care nu mai pot ieși pentru c-am apucat să-mi închipui că e real, l-am materializat din greșeală și n-am destulă voință să mă opresc, să mă întorc inapoi din realitate în conștiința jocului și a iluziei ca să neg tot și să-ți pierd în felul ăsta urma.
Facă-se voia ta Doamne și nu a mea de-acum încolo, pentru că eu nu am acces decât la realitate în timp ce tu știi adevărul… își incheie Anilu lectura.

Andrei se arătă flatat și tulburat în sensul cel mai estetic de ceea ce scrisese Anilu și reflectă tăcut la revelația ei sumbră, apoi o întrebă dacă obișnuia des să aibă reflecții de-astea pentru că el n-ar fi putut trăi așa. Citindu-i din priviri nedumerirea se văzu nevoit să adauge că nepuțința lui de-a mai locui în aceeași casă cu ea se datora în mare parte faptului că era o persoană extrem de solicitantă deoarece îl provoca la discuții metafizice în momentele cele mai puțin potrivite. Cum ar fi fost acelea în care profita de un repaos mental binemeritat îmbăindu-se în cadă sau urmărind un film polițist la televizor. O întrebă, ușor jenat, dacă ea gândea permanent la nivelul respectiv care era deosebit de recalcitrant pentru spirit. Dar își răspunse singur prin constatarea subită că Anilu devenea insuportabilă deoarece trăia paroxistic tot ce apuca să imagineze și suspectă că profunzimea gândirii ei era consecința firească a unei intensități nefirești a simțirii. Inteligența și sensibilitatea ei și-așa exagerate de la natură se stimulau reciproc prin influență și se ajungea la efecte catastrofale.



- Nu se mai poate, Andrei, e prea târziu!…Poate că ai dreptate, poate că te consider vinovat, i-am spus.
- Recunosc că am greșit față de tine, că n-am jucat cinstit, dar nici eu nu mi-am dat seama ce fac…. Nu sunt un personaj chiar atât de malefic cum insinuezi tu!
- Nu insinuez nimic, i-am răspuns. Dar vreau să-ți enumăr niște fapte, ca să pricepi de ce nu se mai poate. O să încep cu istoria de la București, cu dimineața aia de toamnă când ne-am întâlnit în curtea spitalului și-ai vrut să te culci cu mine, dacă s-ar fi putut atunci, pe loc. E un lucru la care nici o femeie nu rezistă. Pe urmă te-ai mutat în casa mea că nu-ți convenea la cămin. Fapt. Apoi m-ai tolerat o vreme până ai obosit, te-ai plictisit, naiba știe…În tot cazul mi-ai dat papucii. Fapt. Abia apoi ai început cu adevărat să te joci cu mine. Nu zic că tu ești diabolic, dar jocul în sine e ceva diabolic. Pentru că-i gratuit și fără sens. Mă rog, să zicem că erai speriat, că ți-era frică să te implici, de-acord, dar de ce nu mi-ai spus adevărul?
- Nici eu nu eram sigur că ăsta-i adevărul. Din moment ce mă mințeam pe mine, te mințeam și pe tine, implicit.
- O.K. Să zicem. Fapt e că te jucai cu mine și reușeai să storci și oarece plăceri din jocul ăsta, îți plăcea să mă vezi suferind!
- Nu, Anilu, nu-mi plăcea de loc, dimpotrivă, dar speram că dacă atingi un anumit prag al suferinței o să începi să fugi de mine, și-o să renunți…
- Ai învățat la medicină cum e cu pragul durerii! l-am ironizat eu
- Știu că nu trebuia să hotărăsc eu treaba asta, dar vroiam să te ajut într-un fel, mi se părea nedrept să mă iubești în halul ăla, iar eu să nu-ți pot oferi nimic…
- Mereu același complex de vinovăție și același orgoliu dezmățat! De ce dracu’ nu suntem în stare nici măcar să primim un dar? Să acceptăm dăruirea cuiva, gratuit? Fără se ne simțim obligați să dăm ceva la schimb, de ce, Andrei? de ce suntem atât de ticăloși încât propria noastră dăruire să fie un act nerușinat de orgoliu? Pentru că era un orgoliu și-n cazul meu să te iubesc, să mă dăruiesc ție fără să primesc nimic în schimb, fără să aștept nimic de la tine! Era un orgoliu….Fapt.
- Eu nu sunt sigur că nu așteptai nimic… Tu de fapt ai vrut să te iubesc și eu nu puteam, mă corectă Andrei.
- Nu știu dacă vroiam să mă iubești… nu mai sunt sigură de asta. Nu știu dacă iubirea ta m-ar fi făcut fericită, în schimb ceea ce simțeam eu pentru tine, da. O să râzi, dar au fost momente când sufeream crunt și eram teribil de fericită… Să nu-ți vină vreo idee să-mi spui că sunt masochistă, că nu sunt!
- De ce nu vrei să încercăm acum, să vedem dacă suntem în stare să ne iubim fără orgolii?…să acceptăm că suntem nefericiți și singuri și slabi și avem nevoie unul de altul!
- Pentru că asta nu mai e iubire, Andrei, e altceva, e un drog… Nu vreau să ajung să mă droghez cu existența ta! Vreau să te pot admira ca pe vremuri, vreau să cred în tine ca într-un erou și nu se mai poate. Nu ești decât un prăpădit, care s-a mințit singur ani de zile, un căcăcios speriat de viață!... Mai aveai și pretenția să le dai altora lecții de curaj! M-ai înșelat de sute de ori Andrei, de fiecare dată când s-a ivit ocazia, m-ai jignit, m-ai acuzat că sunt infantilă și-ai decretat că tu ești ăla matur și responsabil, m-ai făcut să cred că n-ai nevoie de iubirea nimănui, că tu ești mai puternic și mai liber decât oricine și-acum vii să-mi propui să ne iubim pe motiv că suntem singuri și nefericiți și slabi?
- Nu e vina mea că m-ai idealizat….se scuză Andrei timorat.
- Eu! Te-am idealizat! mă arătai eu ofensată
- N-am făcut eu pe eroul, tu ai vrut să vezi în mine mai mult decât era cazul.



Înțelegând că n-are cum să-și tempereze sufletul sau să-l adoarmă pentru simplul motiv că nu se știa cu precizie unde-i localizat și prin urmare ce tranchilizante l-ar putea fi de folos, Anilu se gândi să rupă cercul vicios, dezamorsându-și mecanismele creierului. Dacă Andrei o respinsese pentru faptul că gândea intens și în continuu singura soluție era să devină cretină așa că-i propuse cu toată seriozitatea să-i extirpe, cu mâinile lui de chirurg, o parte din creier. Andrei izbucni în râs și-o bătu amical pe umăr explicându-i că încă n-are dreptul să opereze pe creier, dar că l-ar interesa să facă anumite experiențe în vederea descoperirii acelui antidot împotriva morții și dacă Anilu tot era dispusă la sacrificii, creierul ei ar fi fost primul vizat în acest scop.

Se temuse că nu-l va mai vedea niciodată, dar romanul acela care nu-i stârnise câtuși de puțin iubirea reușise să relanseze o punte fragilă între ei, după trei luni în care nu se văzuseră deloc și nu vorbiseră nici măcar la telefon.
Andrei devenise flegmatic și prea puțin dispus să-i dea socoteală, răspunzând anemic la propunerile ei de-a ieși în oraș când și când ca să ia masă împreună și evitând să-i mai spună când era de gardă ca să nu se trezească cu ea la spital. Singurul care-o ținea cât de cât la curent cu soarta lui Andrei era Victor care se bucura să-i facă jocul prietenului său, relatându-i lui Anilu fără nici un pic de pudoare despre toate amorurile episodice pe care la avea Andrei cu asistentele și care se consumau în marea lor majoritate în patul visurilor ei. Victor devenise indirect părtaș la aceste escapade sexuale pentru că locuia în camera alăturată și nu putea ignora zgomotele. Alteori se întâmpla să-l descrie în împrejurări simple, cotidiene, care întregeau tabloul detașării lui: se ducea la cinema ori de câte ori ieșea de la spital la ore rezonabile, fără să-o invite și pe Anilu, învăța pentru un examen de admitere pe un post de asistent universitar, se întâlnea de sărbători cu Cristina și nu rata nici o partidă de bridge. Oricât de mult s-ar fi căznit Anilu să inventeze minciuni plauzibile care să justifice cruzimile lui Andrei la adresă ei, nu se putea lupta cu evidența, pentru că respectivele cruzimi nu erau decât pură indifernță. O trata arogant și rece, cu nonșalanța celui care făcea o favoare, prevalându-se de o așa zisă prietenie care n-avea nici o legătură cu afecțiunea, iar uneori o lăsă chiar să-l mângâie sau să-l acopere trupul cu sărutări incandescente și apăsăte, fără să facă însă dragoste cu ea niciodată. Gândindu-se la toate nimfele de ocazie care aveau privilegiul ăsta în detrimentul ei, la toate imbecilele de asistente pe care le iubea carnal fără nici o reținere, îi venea să-și vomite sufletul zdrențuit și ajunsese să-și urască propria iubire și să-și condamne puritatea, ca și cum ar fi fost un păcat, o greșeală.
Victor o lămurise placid că bărbații refuzau din instinct absolutismul în dragoste, își înșelau iubitele nu pentru că n-ar fi fost suficient de lascive sau pentru că s-ar fi plictisit în timp de ele ci pur și simplu pentru că aveau nevoie de schimbare… Bărbații nu erau înzestrați cu atâta imaginație ca femeile și se sufocau în iubirea unei singure femei, era ca și cum cineva i-ar fi sugrumat lent, ca și cum viața ar fi migrat în altă parte, în timp ce ei erau sortiți să piară, înănțuiți de trupul unei unice femei. Anilu acceptă din bun simț această sentință, pentru că nu știa cum e să fii bărbat și să n-ai imaginație și se gândi cât de straniu era faptul că pentru o femeie lucrurile stăteau exact pe dos: viața avea sens doar dac-ar fi ținut-o înlănțuită până la moarte de trupul singurului bărbat pe care i-l revelase dorința.
Faptul că Victor era la curent cu toate cuceririle lui Andrei o intriga însă peste măsură și îndrăzni să suspecteze teoria nevoii masculine de schimbare considerând că așa zisa persecuție a instinctului nu era decât un jalnic paravan menit să camufleze ceva cu mult mai josnic și mai pervers: satisfacția de-a epata, bucuria ieftină și scârbavnică a bărbaților de-a se făli în fața altor bărbați cu puterea lor de seducție, totul era o mascaradă, o competiție nenorocită, în care bietele femei erau victimele celui mai nesimțit orgoliu. Anilu avusese ocazia să-și petreacă un timp îndelungat prin teatre în compania unor grupuri de bărbați și remarcase că apariția unei femei atrăgătoare le producea la toți o stare de tensiune și agitație, dar atenția colectivă deși aparent îndreptată asupra ei, avea cu totul alt mobil decât frumusețea sau farmecul respectivei apariții, nu era vorba decât de o dispută pentru supremație, între bărbați, femeia era doar o miză, un accesoriu. Încercau toți s-o cucerească, ea se simțea copleșită și din ce în ce mai stăpână pe atuurile feminității sale și-n realitate era doar un animal hăituit, un trofeu pentru vânătorul cel mai abil, un pretext de conversație și de bârfă.
Într-un fel se simțea împăcată cu refuzul lui Andrei, cel puțin era o dovadă c-o respecta, că nu se folosea de ea ca de-o târfă deși i se oferise pe tavă. Dar era o consolare prea slabă pentru ceea ce pierduse. Îl întrebă dacă o mai dorește, dacă ar mai avea vreo șansă să-i devină amantă, iar el obiectă că așa ceva era imposibil atâta timp cât îl iubea. Și atunci Anilu îl minți cu toată convingerea că nu mai simțea nici un fel de dragoste spunându-i că se îndoia la modul cel mai serios de faptul că-l iubise vreodată, singura certitudine era că-l dorea ingrozitor de mult și lucrul asta îi amplifica emoțiile, făcându-le să pară dragoste, dar îl asigură că era o simplă aparență și că de data asta avea de gând să respecte regula jocului și legile stricte ale detașării. Stupefiat de de gradul de delir la care ajunsese Anilu, Andrei încercă s-o trezească, fără s-o tulbure prea tare și neîndrăznind s-o contrazică în față apelă la un demers logic. Îi spuse că dacă era vorba doar de dorință carnală și nimic altceva însemna că ar mai fi putut dori și alți bărbați ceea ce nu era cazul și atâta timp cât dorința ei era îndreptată exclusiv la adresa lui era o dovadă flagrantă de dragoste. Buimăcită de răspunsul lui atât de tranșant, Anilu înțelese că nu avea altceva de făcut decât să-și calce pe inimă și să-l înșele cu primul bărbat care-i ieșea în cale ca să aibă un argument solid în favoarea ideii de detașare.
Andrei regretă îndelung nesăbuința de-a fi fost logic și explicit într-o situație atât de absurdă și irațională, pentru că Anilu îi dădu telefon o săptămână mai târziu, plângând cu sughițuri și mărturisindu-i că se abandonase supliciului de-a face dragoste în silă cu un coleg de facultate, că avea febră și voma în continuu, că-i era groază de ea și de viața asta împuțită, i se uscase și cactusul primit de la el a doua zi după ce săvârșise nelegiuirea, iar corpul ei avea miros de mlaștină, visase șerpi și simțea cum îi putrezește sufletul.


- Știi de ce nu mai pot să te iubesc, Andrei? l-am întrebat.
- …
- Pentru că m-ai lăsat să cred că ai fugit aici ca un învingător și-n realitate ai fugit ca un laș. Și bineînțeles din orgoliu. Ai fi putut să faci medicină și-n țară, acolo într-adevăr ai fi putut să fii un erou… acolo într-adevăr era nevoie de medici buni, dar te-a scârbit mizeria și suferința. Pe tine întotdeauna te scârbește suferința…
Și-ai preferat să vii aici, unde există aparatură de ultimă clasă, unde există toate condițiile unei ascensiuni glorioase pentru un tip persevernt și muncitor ca tine, unde există salarii pe măsura răspunderii asumate și lista ar putea să continue. Zici că faci medicină din pasiune? Din pasiune pentru ce? pentru cunoaștere? Atunci de ce n-ai făcut medicină de laborator ca maică-ta? De ce ai vrut neapărat să fii chirurg?!… A, mi-amintesc!.. Pentru că respectiva meserie presupune rafinament și precizie, nu?! Adică din orgoliu, nu că ți-aș păsa cât jegul sub unghie de nenorociții ăia întinși pe masă… știu perfect cum gândiți voi, medicii! L-am auzit și pe Victor declarându-se mulțumit că aplicase nu știu ce tip de intervenție spectaculoasă în cazul unei femei bolnave de cancer care până la urmă a murit, dar el procedase la cotele celui mai mare profesionalism și era mândru! Și tu ești mândru, Andrei, nu-i așa?… că ajuți niște oameni, pe care oricum i-ar fi putut ajuta și alții, în timp ce-n România se moare în continuare de amigdalită și există o groază de tumori operabile care nu se operează… că nu sunt bani, că nu-i aparatură… Să nu încerci să te justifici că țip!
- Te deranjează că mă justific? Se interesă Andrei pe un ton rece, lezat.
- Mă deranjează mult mai rău decât îți închipui.
- Anilu, fac ceea ce-mi place, iar în România n-aș fi fost lăsat, pricepi? îmi spuse el tăios. Fie că-ți convine sau nu, eu personal, aici mă simt liber. Mă simt în largul meu, în lumea mea.
- Vrei să spui că nu-ți lipsește nimic?
- Îmi lipsesc foarte multe… dar în România îmi lipseau și mai multe. Faptul că aveam câțiva prieteni intimi și câteva amante trăznet nu era suficient să mă consoleze.
- În România mă aveai pe mine!
- Vrei să spui că nici măcar n-ai de gând să încerci să te adaptezi aici?
- La ce să mă adaptez? La idealul ăla cu piscină? Cu mașini de tuns iarba și coș de baschet în curte? Tu nu-ți dai seama Andrei unde-ai ajuns, în ce loc…e un dead-end fără cale de întoarcere. Totul e-atât de nice și de minunat că-ți pierzi complet simțul conflictului, totul e învelit aici în ciocolată…
- Și ce e rău în fapul că e învelit în ciocolată?
- Tot peisajul asta mă strivește… fără conflict nu mai știu cine sunt, pentru ce mă mai lupt… Sinceră să fiu nici măcar nu-mi vine să mă mai lupt. Știi ce-ar însemna pentru mine să rămân aici? Să devin o păpușă stricată. Care spune mama în loc să facă pipi și care dă din mâini când o apeși pe picoare, mi-aș pierde busola complet…pentru că e prea târziu ca să mai adopt idealul de normalitate și mi-ar fi imposibil să rămân o răzvrătită!
- Tu asta ești, o răzvrătită? Eu am crezut că ești o luptătoare, că încerci să faci ceva constructiv.
- Dumnezeule, Andrei ai ajuns să gândești ca ei! Te-au îndobitocit, te-au înregimentat!
- Eu întotdeauna am încercat să fac ceva constructiv… nu știu ce-ai gândit tu despre mine... Există o grămadă de contraste și aici, pe care nu ești tu în stare să le vezi.
- Ce contraste, care contraste? Faptul că unii au mai muți bani, iar alții mai puțini? Și cei care au mai puțini se străduie să-i ajungă din urmă pe ăia care au mai mulți? Asta numești tu contrast?
- Americanii sunt într-adevăr pragmatici, dar nu sunt imbecili cum pretinzi tu… au și ei preocupări spirituale… gândesc, se revoltă, pătimesc și ei… Nu înțeleg cum ai ajuns atât de obsedată de morală… de bine și de rău. Cine dracu’ știe ce-i bine și ce-i rău pe lumea asta? Oamenii nu caută binele, ci să le fie bine, ceea ce e cu totul altceva…. Nici tu nu cauți binele, Anilu, tu cauți să te liniștești cumva… și tu simți nevoia să te justifici prin ceva și atunci te chinui să definești binele și răul în funcție de ce-ți convine ție.
- Tu așa crezi? … De fapt ce știu eu?! S-ar putea să ai dreptate, s-ar putea să nu fiu decât o închipuită care bâjbâie după alibiuri, dar să știi că te înșeli crezând că sunt obsedată de bine și rău!


Andrei nu mai știa ce să facă să o trezească din transă, pentru că mintea ei aluncase într-o deviație monstruoasă de la realitate, Anilu își pierduse complet simțul libertății care-o călăuzise ani la rândul și fiecare gest de-al ei era dictat de-o presupusă comandă a voinței lui, care era simplă o simplă abstracțiune, o ipoteză greșită în interpretare, pentru că nu exista nici o voință a lui vis a vis de existența ei ci doar o formă vădită de nepăsăre. Se simțea vinovat că nu fusese în stare să-i curme la timp fluxul dăruirii, pentru că n-avea nici o nevoie de dăruirea ei, ba dimpotrivă o găsea deplasată și sâcâitoare așa că recurse la o soluție de forță și-și schimbă atitudinea prietenească într-una agresivă și jignitoare. Era hotărât s-o îndepărteze prin oprice mijloace, chiar dacă asta ar fi însemnat să-i curme pasiunea prin forța șocului, reușind s-o oripileze și s-o facă să-l deteste sincer. Știa perfect că tot ce și-ar fi dorit de la el era să vadă că el își dorea ceva cât de neânsemnat de la ea, așa că-i dărui matririul libertății, spunându-i că se va întâlni cu ea, doar dacă ținea ea neapărat, că vor ieși în oraș dacă vroia ea cu tot dinadinsul sau chiar c-o va lăsă să se culce cu el din când în când dacă ținea ea foarte mult, dar cum el n-avea nici un interes arzător în vreuna din aceste acțiuni, nu putea particicipa decât pasiv la manifestările voinței ei. Negăsindu-i nici un defect substanțial de care să se agațe începu s-o umilească și s-o insulte pentru adorația pe care i-o purta. Îi spuse fără nici o reținere că singura explicație pentru rătăcirea ei era faptul că nu făcea nimic, n-avea nici o activitate, numai un om lipsit de griji sau de răspunderi își putea permite luxul de-a suferi din dragoste zi și noapte, iar el, care era un om serios și se pregătea pentru cea mai dificilă meserie din lume se simțea asuprit pe nedrept de disperările ei dezmățate, care nu erau decât consecința directă a felului în care ardea gazul. Andrei era din ce în ce mai încrezut și mai sarcastic, sugestionându-se să creadă sincer în ofensele pe care i le aducea, astfel încât intenția de-a-și distruge în ochii ei imaginea de erou prin revelația cruzimii de care era în stare se transformă într-o formă covârșitoare de repulsie la adresă ei, astfel că pe măsură ce o blama își dădea seama câtă dreptate are, cât de firesc și necesar era s-o înjure și s-o rănească și cât de absurde fuseseră toate menajamentele lui. În fond el era neurochirurg, iar ea o închipuită de artistă, o lunatică a cărei existență pe lume era la fel de inutilă și ridicolă ca și meseria pe care și-o alesese. Să fi regizor de teatru era în fond o aberație, o neghiobie, un mijloc nedemn de-a-ți câștiga rostul în lume criticând rosturile lumii, o infatuare de prost gust. Părerea lui despre artiști gravitase întotdeauna în jurul noțiunii de nebunie, artiștii erau niște creaturi incapabile, niște inadaptați care se refugiaseră într-o dimensiune inventată de ei, luptându-se să cucerească naiba știe ce teritorii imaginare și unicul lor țel era să-și construiască o imagine cât mai agreabilă, indiferent cât ar fi fost de himerică. Iar dintre toți artiștii oamenii de teatru erau de departe cei mai dezaxați pentru că se încăpățânau să maimuțărească viața într-un mod deplorabil, renuțând să-și trăiască propriile vieți în schimbul unor fabulații, nu erau în stare să facă nimic altceva decât să imite minciuna sau adevărul și să se dea cu părerea într-un mod arogant și isteric despre ce se întâmpla în viețile altora. Ce-aveau actorii de pierdut? Un joc stupid de orgolii! Și-atunci ce sens mai aveau emoțiile, ce miză ar fi putut justifica tensiunea spectacolului? Ce ironie a zădărniciei le tortura sufletele înaintea intrării în scenă? N-aveau de riscat decât propria lor imagine. Reușeau sau nu să convingă, reușeau sau nu să se facă ridicoli… nu era nimic nobil sau periculos în efortul lor de-a simula viața pentru că nu era nimic ireversibil în ceea ce făceau, nimic grav, nimic real. Și toată agitația lor dezlănțuită era o formă comică de nebunie. În timp ce un chirurg avea răspunderea unei vieți omenești, un regizor sau un actor aveau răspunderea unui simulacru. Și pe măsură ce Andrei înțelegea acest lucru își dorea s-o umilească pe Anilu, c-o voluptate sadică, pe care n-o mai cunoascuse.
Fusese suficient de pervers încât să calculeze de la început reacțiile ei, asigurându-se de finalul dezastruos relației, pentru că refuzase din start să se implice și să-i dea în felul ăsta o șansă cât de mică lui Anilu să-și descopere propriile ei motivații. Îi răpise de la început libertatea de-a căuta un sens în legătura lor, obligând-o să se arunce într-o luptă inegală și disproporționată pentru iubire, ca să poată perpetua într-un fel această legătură, înainte de-a realiza în ce măsură o satisface. Nu-i dăduse nici o posibilitate să descopere dacă într-adevăr avea nevoie de el, dacă era cu adevărat bărbatul pe care-l dorea în viața ei, pentru că o amenințase cu despărțirea înainte de-a încerca să construiască împreună o relație.



Îmi ridică bărbia în palme și mă privi cu toată dragostea de care era în stare.
Eram din ce în ce mai revoltată de felul în care se disculpa noul Andrei. Americanul. Pentru că sentimentul acela de vinovăție nu se transforma în căință ci într-o altă formă, perversă, de orgoliu, vinovatul se victimiza: își căuta supape de justificare, bâiguia scuze… nu era în stare să-și asume păcatul și-l proiecta în exterior, îl diviza la nesfârșit, încercând să-l pulverizeze, îl arunca în cârca altcuiva. Nu era el vinovat, Cristina era de vină că-l aruncase pe el în ghearele deznădejdii sau eu eram vinovată că nu știusem să disting falsul de adevăr atunci când el debita vehement minciună după minciună, că nu fusesem în stare să despart aparența jocului de realitate atunci când el îi făcea cu înfocare apologia jocului, Andrei era absolvit de orice vină pentru că existau mii de explicații și de motive oculte care-i determinaseră comportamentul, Andrei era doar victima unei confuzii, nimic mai mult. Imi dădeam seama că tot ce iubisem la el, fusese simțul acela al certitudinii pe care părea să îl aibă, siguranța cu care făcea afirmații dintre cele mai primejdioase, îl iubisem pentru puterea de care dăduse dovadă asumându-și singurătatea și pentru curajul cu care îl nega pe Dumnzeu fără să ceară ajutor altcuiva, fără să spere într-o formă sau alta de consolare. Andrei era un tip imposibil de consolat și asta mă impresiona până-n măduva oaselor, iar acum, descopeream în locul lui, un bărbat stângaci și nejutorat care glumea ca să însenineze atmosfera și care în loc să mă sfideze avea nevoie de mine și își căuta scuze. Era jalnic.
Mi-aș fi dorit sa-mi ceară iertare de pe poziția marelui ticălos, dar el se agăța de mine ca un miel nevinovat și asta mă dezgusta din cale afară, pentru că-i scotea în evidență lașitatea. Și visam la un bărbat, atât de demn, încât să fie în stare să se acuze singur, la un iubit care să-și asume răspunderea suferințelor mele. Care să spună: din vina mea s-au întâmplat toate, ar fi trebuit să fiu lângă tine atunci când zăceai legată de pat la spital și alergai desculță prin zăpadă în întâmpinarea primului tramvai, ar fi trebuit să fiu lângă tine atunci când înfruntai oroarea în căminul ăla abject de provincie, ar fi trebuit să fiu cu tine atunci când te-au violat psihopații ăia doi, dar n-am fost și nu sunt cu nimic mai bun decât asistentele care te îndopau cu de-a sila și-ți luau sânge de zece ori pe zi sau decât imbecilul care a încercat să-ți ardă manuscrisele, cu nimic mai bun decât cretinii ăia care te-au înjosit!
Iar ce mă durea cel mai tare era că Andrei mă lăsase să mă târasc în mocirlă și să tânjeasc după el ca o năucă, mă lăsase să-mi asum sacrificul de a-l iubi de la distanță doar pentru că mă făcuse să cred că America era Þara Făgăduinței, că acolo în sfârșit își găsise liniștea și libertatea. Și nici un preț nu era prea mare pentru o fericire atât de evidentă.
Dar America era locul cel mai năpăstuit de pe pământ, pentru că nu exista acolo nici o brumă de libertate, iar liniștea era o noțiune abstractă, era mai mult o idee, un sentiment de falsă împăcare, o mulțumire ternă și fadă că toate își aveau rostul lor și că era zadarnic să gândești în plus. Andrei părăsise viața aceea zbuciumată și tulbure din România ca să se transforme într-un robot american, renunțase să se mai lupte și se conectase la un computer uriaș numit țara tuturor posibilităților.
.......................................................

VA URMA

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!