agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2214 .



CATEVA PORTRETE UMANISTE
proză [ ]
ANDREI - partea a treia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [povestasul ]

2001-09-27  |     | 



America nici măcar nu era o țară. Era o adunătură de oameni care vorbeau în toate limbile pământului și care, contrar francezilor din Paris, se coalizau între ei în funcție de țara de proveniență și se ajutau pe căprării. Italienii cu italienii, spaniolii cu spaniolii, evreii cu evreii, nu exista nici un sentiment de patrie ci doar o formă scabroasă de mândrie națională, erau cetățenii celei mai puternice nații din lume, dar nu se amestecau între ei. Iar comunitatea neagră devenise atât de puternică și de amenințătoare pentru că negrii erau unicii americani adevărați, erau singurii care nu cunoșteau altă limbă. Spre deosebire de cei din Paris pierduseră noțiunea de tradiție, nu mai aveau nici o legătură cu rădăcinile lor africane, se aclimatizaseră perfect și aveau într-adevăr un sentiment de patrie acolo care-i făcea să deseneze grafitti pe ziduri și să scrie prin ganguri în toate culorile înjurături la dresa guvernului sau blesteme la adresa albilor și într-un fel aveau dreptate, pentru că-și iubeau țara înainte de-a fi mândri de ea.
Exista în Miami un alt fel de zid al plângerii, care avea vreo zece kilometrii și era acoperit în întregime cu graffiti, în general negrii îl frecventau și-și descărcau acolo sufletele și regretele ascunse sau furiile sau dezamăgirea. I-am cerut lui Andrei să mă ducă și pe mine acolo să scriu ceva...

Anilu încuviințase fără proteste toate afronturile lui, asumându-și cu smerenie așa zisele greșeli și acceptându-și cu căință condiția de victimă a propriei nesăbuințe. Văzând că nici în felul asta n-o poate împiedica să-l iubească încercă s-o facă să se simtă infirmă. Îi ridiculiză obsesiile erotice atribuindu-le frigidității și-o lămuri în termeni medicali că nu era în stare să aibă orgasm, deși el făcuse tot ce știa ca să i-l provoace, de unde rezulta că obstinența ei de-a se agăța de sentimente nu era decât o compensație a neputinței de-a avea satisfacții erotice reale, dragostea ei era o disensiune absurdă într-o lume a ideilor, de care se agăța pentru că nu-și putuse găsi împlinirea în sex. Nu era o femeie adevărată ci o fetiță timorată și plină de complexe pe care el nu mai avea de gând să i le încurajeze.
Încercând să-i demonstreze contrariul Anilu reuși să-i stârnească sarcasmul și Andrei descoperi un sentiment subtil de plăcere în faptul c-o putea incita și refuza în acelasi timp, jucându-se cu simțurile ei exacerbate, lăsând-o să se ambaleze singură și uneori cerându-i să se masturbeze în fața lui fără să aibă vreo pornire de-a se culca apoi cu ea, batjocorind-o pentru felul în care se excita imaginar în vreme ce el nu făcea nimic, decât eventual duș și atrăgându-i atenția că simplul fapt că dormea lângă ea nu era o provocare și nu era cazul să tremure sau să se frece de așternut ca mâță-n călduri. Anilu nu mai era un adversar slab și vulnerabil ci un ingredient al jocului, o jucărie. Andrei refuza să-i mai asculte argumentele și rugămințile, refuza s-o mai ia în serios ca ființă, iar Anilu, îndobitocită de disperare încerca să comunice cu el prin mesaje scrise pe bucăți de hârtie pe care i le lipea prin toate colțurile casei în speranța că atunci când le dezlipea avea să-și arunce involuntar ochii pe ele, receptându-le mesajul.
Tulburat de nenorocirea ei, Victor îi aruncă în față într-o bună zi explicația modului abuziv în care se juca Andrei cu viața ei, întrebând-o dacă știa cumva care era difernța dintre Dumnezeu și-un neuro-chirurg, iar Anilu îi răspunse că habar n-avea și Victor o lămuri cu sfială că Dumnezeu nu se credea niciodată neuro-chirurg.



Se hotărâse să mă ducă în Miami Beach în speranța că mă va sensibiliza estetic atmosfera boemă și pestriță a celui paradis al nonconformiștior și mă va convinge că America nu era alcătuită doar din roboți, mai existau și oameni vii pe alocuri. Miami Beach se dovedi a fi într-adevăr o grădină a Edenului însă nu una a libertății ci un paradis al alienării. Era un bazar omenesc halucinant, care reunea laolaltă în mod straniu cele mai contrare tipologii, puteai zări într-o asociere stupefiantă cupluri de homosexuali care se sărutau pe terasele cluburilor și sectanți care propovăduiau urlând pe la colțuri de stradă venirea Apocalipsei, puteai distinge găștile de rapperi amestcate în buluceala străzii cu proxeneții italieni, cu târfele thailandeze și cu traficanții de droguri de toate rasele și culorile, iar noaptea, întreaga zonă devenea incandescentă, nu mai puteai înainta pe faleze din cauza mulțimii care se aglomera ca un val compact și care te înghițea asemeni nisipurilor mișcătoare, fluxul acoperea plăjile, iar sectanții înălțau castele uriașe de nisip pe trotuare și aprindeau în ele mii de lumânări apoi se aruncau toți la pământ în aceeași secundă sub exclamațiile înmărmurite ale mulțimii de gură cască, se împărțeau la fiecare doi metri manifeste, care vorbeau fie de nelegiuirile comise de stat împotriva drepturilor sfinte ale homosexualilor, fie de blestemul lui Dumnezeu care mocnea în aer ca uraganul, fie de târfele împușcate în cap și lăsate să putrezească pe marginea autostrăzilor, fie de mișcarea de rezistență a rasei albe asuprită de expansionismul înfricoșător al mafiei negre sau dimpotrivă incitau la revoltă populația de culoare împotriva abuzurilor albilor, iar travestiții defilau pe tocuri printre lesbiene înlănțuite și printre bande de motocicliști înarmați, South Beach era Sodoma și Gomora la un loc întinse pe-o rază de doi kilometri, iar Anilu se arătă profund șocată de lipsa de orientare metafizică a lui Andrei care vedea în haosul acelor monstruozități o formă de libertate. Nimerise într-o cetate damnată, în care fojgăiau amețitor niște suflete derapate care orbecăiau zgomotos învârtindu-se în cerc ca descreierații, nu era nimic îmbietor sau fascinant în fundătura aceea a Universului, nu era decât o deviație sinistră a lumii, un coșmar cât se poate de palpabil, bălțat în culorile nebuniei și ornat cu ghirlande și focuri de artificii sau cu imense cruci ostentative.
Asta era America, pe de-o parte imperiul entropiei, pe de cealaltă imperiul alienării. Ordinea absolută sau haosul absolut.


În perioada în care comunica prin intermediul scrisorilor lipite prin casă cu Andrei, Anilu se îmbolnăvi fără motiv de-o febră cu origini neidentificate. N-o durea nimic, nu fusese nici măcar răcită, avea doar febră mare și convulsii. Nici unul dintre antibioticele care-i fuseseră administrate nu-și făcuse efectul și situația devenea alarmantă, avea permanent 40 de grade, un aer de drogată și era mai tot timpul inconștientă, se trezea fără să-și dea seama din somn și avea convingerea că viseasă sau alteori dormea și se părea că se ridică din pat și că se îndreaptă spre sufragerie, că pornește televizorul, iar în secunda următoare se pomenea din nou în pat, ridicându-se în capul oaselor, îndreptându-se spre sufragerie și încercând să pornească televizorul până când, la un moment dat, realiză că de fapt continua să doarmă și să viseze toate aceste acțiuni pe cât de simple pe-atât de imposibil de transpus în realitate pentru că o forță malefică o împiedica să se trezească, oricât de intens și-ar fi dorit s-o facă. Nemaiavând certitudinea stării de trezie, avea impresia că nimic din ce i se părea că se întâmplă nu se întâmpla cu adevărat, nici măcar faptul că maică-să îi îi tampona mereu fruntea cu o batistă udă sau murmura c-o voce stinsă rugăciuni în timp ce-i ridica bărbia ca s-o ajute să înghită medicamentele, singura certitudine pe care-o avea era febra. Neștiind cum să învingă demonul fierbințelii aceleia de neînțeles, părinții o transportară la spital, iar Anilu se pomeni încarcerată într-o cameră vopsită în alb și cu miros de clor, țintuită într-un pat de campanie și injectată cu toate serurile posibile. I se lua sânge de trei ori pe zi pentru analize, i se dădeau cu forța tranchilizante pentru că Anilu răcnea ca o fiară că vrea să moară acasă, la ea în cartier, lovindu-le pe asistente cu picioarele și mușcându-le de mâini cu toată furia viscerală a geloziei pe care-o adunase-n ea atâta vreme și care în sfârsit explodase, era legată de pat cu curele ca să nu se agite și hrănită cu dușmănie, împotriva voinței ei, deși voma instantaneu ceea ce fusese obligată să înghită și în momentele în care era eliberată pe motiv că vrea la closet, Anilu încerca invariabil să evadeze din spital, alergând ca o descreierată în pijama prin zăpezile apocaliptice din curte în speranța că se va arunca din mers în primul tramvai care ar fi dus-o până aproape de casă, dar n-apuca niciodată să iasă din curtea spitalului pentru că o înhățau scârbele de asistente și-o târau înapoi în carceră și-atunci își propunea ca la tentativa următoare de evadare să fugă direct în bucătărie, să ia un cuțit de tăiat carne și să le înjunghie cu el pe toate, doctorițe și asistente, pentru că erau și unele și altele la fel de ticăloase, la fel de târfe și de ahtiate după medici tineri și pentru că erau atât de diabolice încât n-o lăsau nici măcar să moară în condiții decente!
Pe lângă torturile la care-o supuneau zilnic pe Anilu îi răpiseră și dreptul de-ași vedea familia și prietenii, pentru că spitalul în care fusese întemnițată interzicea orice fel de vizite, așa că prietenii ei se fofilau pe lângă ziduri sau pândeau un moment de neatenție al portarului și intrau prin spărturile gardului, ca să ajungă în dreptul camerei unde era ținută prizonieră Anilu și-și lipeau frunțile de geam până îl abureau complet, articulând cuvinte pe care ea nu le putea auzi sau elaborând strâmbături care s-o facă să râdă, improvizând gesturi obscene la adresa asistentelor care fojgăiau lângă ea și înfuriindu-le cu insistența lor de-a nu se dezlipi de lângă geam cât era ziua de lungă, privind-o pe Anilu cum se răsucește prin somn și înțelegând din asta că e încă în viață sau surprinzându-i tresăririle și bucurându-se din când în când de momentele ei de trezie, când le făcea cu mâna și desena în aer pentru ei peisaje cu îngeri. Deși n-o speria câtuși de puțin ideea că ar fi putut să moară în fiecare clipă, I se rupea inima la gândul că trebuia să se despartă de ei, era lucrul cel mai dureros și cel mai imposibil de acceptat. Se întâmpla uneori să-i crească febra peste patruzeci de grade, iar atunci i se arătau în somn sau aievea chipul lui Guy ori al Monicăi, fața hazlie și îmbufnată a lui Sami ori surâsul melancolic al îngerului său Anais și reușea să-și învingă neputința și să ridice în capul oaselor strigând după ajutor, era prea devreme să se despartă de ei, aveau prea puține amintiri împreună care să-i țină de urât pe lumea ailaltă, mult prea puține.
Cădea uneori într-un somn adânc și întunecat, care nu mai avea nici o legătură cu lumea pentru că-n somnul acela nu mai existau vise ci doar o senzație de liniște și de împăcare, o stare de bine indefinită, din care se trezea, în chinuri, cu sentimentul unei străinătăți absolute și atunci se gândea cu ură la maică-să care-o dusese la spital și refuza s-o ia acasă, care fusese atât de panicoasă și de lașă încât preferase s-o dea pe mâna doctorilor ca s-o omoare ei decât să s-o vadă ea cum își dă duhul, o trimisese la spital doar pentru că nu suportase s-o vadă murind sub ochii ei - ceea ce era o crimă pentru că acolo o torturau inutil, trecuse deja o lună și febra nu-i scăzuse nici un pic.
Deși întrebase o grămadă de medici dacă are vreo șansă să se facă bine, răspunsul fusese întotdeauna acelasi: nu se poate ști. Nici măcar Victor, care-o vizitase de câteva ori pentru că fiind doctor avea drept de intrare în spital, nu fusese în stare să-I dea un verdict precis, bălmăjind câteva istorisiri despre niște cazuri de septicemie pe care le asistase în calitate de anestezist și recunoscând că nici unul dintre bolnavii aceia nu scăpase cu viață. Victor era convins că Anilu avea un virus la inimă și că boala ei, chiar vindecată nu I-ar fi hărăzit mai mult de zece ani, atât de convins încât văzu cu ochii lui la ecografie niște vegetații pe inimă, dar Anilu avea certitudinea că se înșeală și că tot ce văzuse el acolo nu erau decât proiecțiile unui diagnostic pus arbitrar în care se încăpățâna să creadă din orgoliu. Anilu știa că într-adevăr febra ei fusese declanșată de o boală din inimă, dar în nici un caz din inima aceea care apărea pe ecran la ecografie. Viziunea lui Victor fu infirmată o săptămână mai târziu de cel mai bun cardiolog din oraș, dar asta nu-i scoase din impas pe medicii care-o tratau de febră și care o îndopau în continuare cu toate anibioticele care le veneau în minte. Văzând cum eșuează una după alta toate tentativele de evadare din spital, Anilu se hotărâ să-și șantajeze mama, amenințând-o că dacă n-o scoate de-acolo, se sinucide lunând deodată toate medicamentele pe care i le adusese chiar ea la spital, ilicit, pentru cazuri de urgență când nu s-ar fi găsit nici o vită de asistentă care să intervină în timp util și pe care le ținea ascunse sub pernă. Maică-să o imploră în fel și chip să se liniștească și o minți că o va scoate de-acolo în maxim o săptămână, dacă acceptă să se supună unei ultime tentative de tratament a cărui revelație o avusese chiar în seara precedentă studiind dicționarul de medicină.
După un scandal de proporții tenebroase cu doctorițele în care fusese acuzată că face pe nebuna pentru că-i vedetă, Andrada reuși să-și impună punctul de vedere și să le determine să accepte noua formulă de tratament descoperită de ea, apelând la bruma de clemență pe care-o aveau și explicându-le că până și o celebritate care face pe nebuna, când are un copil pe moarte în spital devine responsabilă.
Anilu n-avea să afle niciodată cu exactitate, dacă revelația memei ei din dicționarul de medicină fusese cheia secretă a însănătoșirii sale neașteptate sau revelația venirii lui Andrei la spital.
Agoniza în pat, cu privirile injectate de febră și dintr-odată apăru Andrei pe marginea patului, îmbrăcat în halat alb, de medic și-o strânse cu putere de mână. Era convinsă în sinea ei că visează, dar imaginea lui Andrei părea atât de reală încât îndrăzni să-i vorbească. Febra îi crescuse peste 41 de grade și-l rugă cu duioșie să facă o minune și să-i scadă temperatura fie și numai pentru câteva minute ca să-l poată vedea mai bine, pentru că avea mintea încețoșată de febră. Și-atunci, spre marea ei mirare, fantasma aceea îi răspunse cu vocea și-n cuvintele lui Andrei: “ îmi pare rău dar nu pot să te-ajut. Dacă ar fi după mine ți-aș face cinci algocalmine injectabil, dar nu sunt pe terenul meu și deontologia profesională nu-mi permite să intervin”. Era chiar Andrei, nu mai exista nici un dubiu, mintea bolnavă a lui Anilu n-ar fi putut născoci nici într-o mie de ani o replică atât de stupidă. Atunci se ridică în capul oaselor și-i făcu semn să se se aplece spre ea, apoi îl stânse în brațe până simți că i se frânge șira spinării și-l căină pentru idioțenia pe care-o spusese, înțelegând că de data asta Andrei era într-adevăr panicat în legătură cu soarta ei și nu mai era în stare să se comporte cu sânge rece. Îl rugă pentru a doua oară să intervină și atunci Andrei strigă o asistentă căreia îi ceru să-i dea bolnavei un medicament cu nume ciudat, care suna a amfetamină, dar era cu totul altceva și o privi pe Anilu în ochi cu teamă și duioșie. Îi spuse “îmi pare rău”, apoi o îmbrățișă și-o trase spre el, iar Anilu se așeză pe genunchii lui, cu corpul întors către el, își lipi buzele de fruntea lui și îi dezmierdă părul. Îl vedea pentru prima oară pe Andrei neajutorat și răvășit, arăta cu mult mai bolnav decât ea, privea în pământ și se juca cu degetele din proprie inițiativă pe sub cămașa ei de noapte, părea cumplit de trist și de speriat de ceea ce ar fi însemnat cu adevărat despărțirea lor, îi era groază de moartea lui Anilu și lucrul asta o surprinse, pentru că niciodată nu ți-e groază de moartea cuiva care-ți e indiferent, îi ridică în palme capul și descoperi că avea ochii înlăcrimați și continua să spună fără voce: îmi pare rău … îmi pare rău…

“ De data asta eu fac cărțile Andrei, de data asta eu hotărăsc ce se întâmplă pentru că e vorba de moartea mea! Așa că sau mă lași liberă ca și până acum, liberă să mor eventual sau te hotărăști că vrei să trăiesc, dar vreau s-aud din gura ta că vrei! De data asta o să fie cum vrei tu Andrei, nu cum vreau eu, de data asta o să trăiesc doar dacă vrei tu, altfel nu, înțelegi?”
Andrei încuviința din cap tăcut înțelegând gravitatea situației.
“ Te mai intreb încă o dată dacă vrei să trăiesc, vreau să știu dacă ți-e indiferentă sau nu moartea mea.”
Răspunsul lui Andrei fusese “vreau să trăiești” și-o săptămână mai târziu Anilu ieșea din spital fără febră și cu bilet oficial de externare.



Andrei încercă să mă convingă în fel și chip să rămân în America, dovedindu-și prin toate mijloacele afecțiunea și dorința de-a mă avea aproape, ducându-mă în toate luna-parkurile, plimbând-mă prin cele mai luxoase magazine, cumpărându-mi tot ce apucam să admir prin vitrine, arătând un interes constant pentru stările mele de spirit și încercând în fiecare noapte să mă convingă să facă dragoste cu el, oferindu-mi tot ceea ce în România îmi refuzase, adică o relație. Reuși chiar după îndelungi tratative prin Internet să-mi facă rost de-o bursă la Harvard, unicul spațiu american consacrat și evaluat pozitiv în viziunea mea, dar după ce mă puse în temă exultând, am izbucnit în răs. Eram adânc impresionată de perseverența lui, dar era exclus să accept să plec într-un loc atât de îndepăratat și de casă și de Miami, unde aș fi avut fericirea de-a-mi petrece maxim un week-end pe lună cu el.
- Atunci de ce nu rămâi în Miami? mă apostrofă Andrei.
- Pentru că n-am ce să fac aici. Ce ocupație crezi că mi-aș putea găsi? Vrei să vând droguri în South-beach?
- Aș putea să încerc să te angajez la un teatru…
- Sunt convinsă c-ai putea, nici nu mă îndoiesc. Sunt sigură că aș putea monta… Singura incertitudine e dacă dacă am să primesc mai degrabă o ofertă de spectacol din partea asociației iubitorilor de animale sau a asociației alcoolicilor anonimi! Sau poate mi se va oferi să pun în scenă un text care face propagandă în favoarea homosexualilor ori dimpotrivă, le înfierează urâtele obiceiuri… cine știe poate chiar o să am fericirea să fac reclamă cu un spectacol unei firme de prezervative care-mi va pasa un text despre ravagiile făcute de Sida, ar fi o lovitură, aș putea construi niște momente regizorale cutremurătoare, ar ieși ceva la marea artă… NU?… E-atât de frumos să faci propagandă prin artă, parcă-mi aduce aminte de vremurile copilăriei noastre, Andrei!
Eram atât de furioasă încât tremuram din tot corpul. Andrei mă luă în brațe ca s-o calmeze și pentru prima oară ne sărutarăm pe buze. Ne-am sărutat îndelung, febril, ne-am privit în ochi cu o teamă confuză apoi ne-am sărutat sălbatic iar și iar.

Andrei o împinse într-unul din pereți și începu să-i desfacă la repezeală nasturii cămășii continuând s-o sărute bezmetic.
- N-o să fac dragoste cu tine, să știi.. îl întrerupse ea cu tristețe.


Deși momentul de cumpănă cu boala lui Anilu redeschisese porțile relației, aceasta nu suferi îmbunătățiri semnificative, iar Anilu înțelese în scurt timp că refuzul lui de-a o vedea murind nu fusese decât un gest elementar de politețe sau și mai trist, o simplă dovadă de onestitate preofesională, nimic altceva, pentru că Andrei nu crezuse nici o secundă că febra aceea era consecința comportamentului sau nelegiuit și o atribuise unor viruși neelucidați la hemocultură, în tot cazul viruși nu bacterii.
Anilu începuse din nou să-l frecventeze în week-endurile în care făcea de gardă - cele în care era liber revenindu-le partidelor de bridge și uneori Cristinei - și avu ocazia să dea ochii pe coridoarele spitalului cu mare parte din asistentele cu care Andrei își înfruptase poftele obscure în patul visurilor ei, dar era prea obosită ca să mai sufere, așa că se rezuma să scuipe pe jos la vederea lor în semn de protest și dezgust. Îl întrebă ce anume îl excita mai tare la ele, nonșalanța cu care se dedicau sexului fără prejudecăți sentimentale sau privirea aceea de porțelan care le caracteriza pe toate? curvăsăria sau idioțenia? iar Andrei îi răspunse că nici una nici alta ci sentimentul acela tulbure de libertate pe care-l încerca de fiecare dată când poseda un trup necunoscut, descoperindu-i cu uimire formele și uitându-le în noaptea următoare pentru totdeauna, momentul acela de eliberare tâmpă în care scăpa de povara de-a mai fi el însuși pentru că trupul i se desprindea de suflet și căpăta o anumită autonomie, nu mai conta cine e el sau cine e femeia pe care-o strânge în brațe și ocrotit de puterea anonimatului putea simți trupește absolut orice mai puțin durere sau teamă, era ca un prunc fără griji, ghemuit în burta mamei, care încă nu se născuse și prin urmare nu știa c-o să moară, iar Anilu îl ascultă înmărmurită, relizând că refuzul lui de-a o iubi nu era decât expresia unei spaime incurabile și începu să-l sărute furtunos ca să alunge din preajma lui moartea, șoptindu-i vorbe dezmățate și pline de dorință care să-l facă să uite cine era ea cu adevărat și să se simtă absolvit de orice răspundere și pentru prima oară se iubiră inocent și animalic, învăluiți în ceața anonimatului.

Descoperind în brațele propriului său iubit voluptatea de-a-și abandona sufletul și de-a se dărui fără opreliști celor mai fanteziste bucurii carnale, Anilu își puse problema dacă nu cumva s-ar fi putut culca în felul asta și cu alți bărbați din moment ce reușise să nu-și identifice sufletul cu trupul în condițiile cele mai puțin probabile și încercă să-l recâștige pe Andrei prin câteva demonstrații de forță. Se culcă mai întâi cu Victor care era prada cea mai apropiată și mai ușor de însușit, apoi cu-n tânăr actor, apoi cu-n regizor de teatru bătrân și cu un fost coleg de liceu, pe care îl aprecia estetic încă din adolescență și-i releată apoi lui Andrei narațiunea fiecărui act sexual în parte, insistând asupra unor detalii fizice pe care le considera mai semnificative. Decoperi pe această cale că iubitul ei renunțase la atitudinea cinică de mai înainte și-o trata cu relaxare și chiar cu un soi de tandrețe care semăna leit cu prietenia și se gândi că un om atât de fricos și de slab ca el nici n-ar fi fost în stare de mai mult, prietenia era unica formă de afecțiune pe care-o putea investi într-o relație, era echivalentul iubirii în cazul lui, pentru că percepea o formă de continuitate. Anilu își spuse că nu era nimic grav în faptul că-l înșelase de atâtea ori fiindcă sexul fără sentimente era un simplu joc, o formă alternativă de singurătate, în timp ce prietenia era ceva solid și stabil care se întâmpla în doi și n-avea cum să fie inegală sau egoistă, pentru că spre deosebire de dragoste era o alianță și nu o luptă. Se amăgi câteva luni bune cu mângâierea prieteniei emoționându-se de felul în care o compătimea Andrei pentru faptul că nu putea să aibă orgasm, până când într-o zi îi ceru s-o ajute prietenește în acest scop, iar el o refuză cordial și fără menajamente, explicându-i că el nu face niciodată sex cu prietenii.
Regulile jocului se schimbau chiar în timpul jocului, iar Anilu era complet buimăcită și se simțea mai neputincioasă și mai înfrântă ca niciodată, pentru că de data asta pe lângă batjocura lui Andrei trebuia să înfrunte și batjocura propriei sale decăderi: se înjosise cu bună știință, renunțase la tot ce respectase vreodată, închipuindu-și c-ar putea trăi dincolo de bine și rău, c-ar putea să-și găsească liniștea în desfătarea promiscuă a sexualității fără identitate, se lăsăse sedusă de o himeră a libertății și ajunsese o târâtură, nu mai avea nici măcar dreptul să se victimizeze pentru că Andrei i-ar fi putut arunca oricând în față noroiul propriei sale degradări, spunându-i că i se rupe de disperările unei curve - dacă ar fi fost o sfântă pe care o rănise el involuntar, era altceva, dar așa nu era cu nimic mai curată sau mai puțin perversă decât el și prin urmare era exclus să se simtă vinovat cu ceva.
Așa cum Cristina îl transformase pe el într-un jucător cu sânge rece, Andrei o transformase pe Anilu tot într-un fel de jucătoare, însă una slabă de înger și timorată, terorizată de sentimentul păcatului și incapabilă să trișeze față de altcineva decât față de ea însăși, o jucătoare care-și arunca din mână scârbită cărțile măsluite și care refuza orice atuuri, o jucătoare care licita permanent împotriva ei ca și cum o superstiție de nestăpânit i-ar fi interzis să câștige.
- N-am să fac dragoste cu tine! i-am spus.
Ce era îngrozitor era faptul că nici unul nu făcusem nimic ostentativ, nici el - atunci când mă repudiase timorat și neputincios, nici eu acum, când îl refuzam printre lacrimi, rostind melancolic: “ iartă-mă, nu pot…”

Pentru prima oară Andrei avea întreg în minte tabloul inversat al istoriei, pentru că se simțise prea descumpănit și agitat în ultima perioadă și nu realizase ce se întâmplă. Anilu se transformase în el, cel de pe vremuri, iar el se preschimbase în ea. Nu era vorba nici despre cruzime, nici despre orgolii, iar ea avusese dreptate considerând că jocul era doar o amăgire, nu se jucaseră nici ea nici el câtuși de puțin, se prefăcuseră doar că se joacă pentru că era prea dureros să se confrunte cu realitatea, existaseră și atunci și existau și acum același prăpăstii de netrecut între ei, care erau dictate de însăși compoziția alchimică a sufletelor lor și oricât s-ar fi străduit era imposibil să se armonizeze între ele. De fapt se iubiseră amândoi în continuu, la început hipnotic și oarecum înspăimântător ca doi străini atrași până la derută și-n mod inexplicabil unul de altul, iar acum ca doi prieteni apropiați, dar se loveau mereu de aceleași ziduri, de-același gol fără urmare…
- Anilu, e ultima oară, te rog… șopti el uluit să descopere cum îi ieșeau din gură vorbele mele de odinioară.
Situația se repeta până în cele mai mici amănunte, acum eu stăteam întinsă pe pat cu ochii închiși și el îmi escalada trupul cu sărutări din ce în ce mai încinse și mai disperate, iar eu nu puteam schița nici un gest, nu eram în stare să scot nici un sunet și simțeam cum iubirea lui îmi pătrunde în vene și-n creier cum mă împresoară din toate părțile, cum mă acaparează dureros, ca o rană deschisă. Acum era rândul mă să mă simt zdrobită de regret și neputință.


Andrei fusese respins la examenul acela de admitere pe-un post de asistent universitar, fiind acceptat, în detrimentul lui, un contra-candidat ai cărui părinți negociaseră cu comisia într-un mod corespunzător, deși respectivul concurent era de departe cel mai slab pregătit dintre toți, astfel că izbucni din nou în sufletul lui Andrei un sentiment de revoltă, de data asta mult mai violent decât acela generat de statutul de paria pe care-l avea în spital și se înverșună cu fanatism să-și găsească în America un post ca să scape dracului odată din țara asta blestemată în care oricât de capabil și talentat ai fi fost erai obligat să-ți cumperi dreptul de-a profesa, iar în spitale toată lumea urla la toată lumea, medicii la asistente, doctorii mai bătrâni la cei tineri, medicii tineri la pacienți, asistentele la brancardieri, brancardierii la portar, portarul la vizitatori și tot așa, astfel în cât dacă te apropiai din mers de clădirea unui spital nu puteai face distincția între urletele personalului furibund și cele ale pacienților care agonizau prin paturi, o țară posedată de foame și de orgolii rănite, o țară în care nu puteai distinge altceva decât ravagiile sărăciei și înfumurării, pretutindeni.
Cu aceeași migală de păianjen care-și țese pânza și care-o înspăimânta pe maică-să când era copil, Andrei începu să-și petreacă ore în șir navigând pe Internet în căutarea postului acela de chirurg, scriind mii de e-mailuri de recomandare și auto-biografii până la ore târzii din noapte.

Într-o dimineață de mai, Anilu fu surprinsă de un telefon de la Victor care o anunța pe-un ton oficial și diplomatic că Andrei urma să plece într-o săptămână în statul Tenesee la un interviu pentru un post de chirurg. Alergă într-un suflet spre apartamentul acela al ei în care locuia Andrei, îmbrăcată sumar și nepieptănată, deschise ușa cu cheia și se repezi la birou de unde înșfăcă un vraf de hârtii pe care le sfâșie la repezeală și începu să le lipească cu scotch prin toate colțurile case, scriind pe ele tot ce-i trecea prin minte, într-o răbufnire de disperare mai rea decât gelozia și mai sfâșietoare ca indiferența lui Andrei. Ar fi preferat s-o chinuie așa toată viața decât să nu-l mai poată vedea deloc.

“ Am o senzație de cutremur… ca pe vremuri în copilărie. Mi-e frică să nu înceapă să se clatine lumea…”
“ Cu siguranță mă vei ridiculiza pentru indecența de-a mă comporta ca înaintea unui cataclism cosmic când de fapt nu se clatină decât lumea mea…”
“ O să scriu acum dialogul pe care l-aș avea cu tine ca să mă pot feri să-l provoc în realitate:
- Până și de-un șobolan ți-ar fi milă, Andrei, dacă l-ai vedea zdrobit de durere!
- Da, dacă ar fi vorba de durere adevărată, da. Durerea ta e imaginară.
- Cum să fie imaginară din moment ce-o trăiesc aievea?
- O trăiești în mintea ta!
- Bine dar și tu trăiești totul în mintea ta, ești absurd… Orice om trăiește în mintea lui și nicăieri în altă parte. Chiar și atunci când își face iluzii, chiar și atunci când speră sau dorește imposibilul, tot adevărat trăiește. Ceea ce simte nu e un trucaj.”
“ Îți mulțumesc Andrei pentru că mi-ai dat prilejul acestei conversății inteligente și folositoare…”

“ Parcă aud vocea maică-mii apostrofându-mă pentru talentul meu de-a face circ din suferință!”

“ Nu-mi găsesc locul nicăieri, Andrei, mă simt un intrus peste tot. Chiar și aici în casa mea. Chiar și în casă părinților mei. Sentimentul că sunt nedorită e atât de intens încât îmi vine să mă ascund în pământ de rușine!”

“ De ce oare te hărțuiesc cu disperarea mea? în fond tu n-ai nici o vină, Andrei, tu îți iei zborul spre țările calde, cu ușurința ta de pasăre migratoare, cu sufletul tău imponderabil, de jidov rărtăcitor. Tu n-ai nici o vină că eu rămân aici unde e mereu toamnă și frig, pentru că eu nu știu să zbor ca tine Andrei, eu prind rădăcini peste tot, e suficient să stau câteva minute într-un loc și-ncep să-mi crească rădăcinile; ar trebui să alerg în continuu ca să nu împietresc stând pe loc, dar sunt prea obosită, Andrei, ca să mai alerg, repet, tu n-ai nici o vină! Pe mine inerția mă face să iubesc, în timp ce pe tine doar schimbarea te incită, asta-i tot, tu zbori și eu stau pe loc ca o stană de piatră și-ți urmăresc zborul în gând. “

“ Poate c-o să ai remușcări. Nu e cazul…. “


Andrei îmi ceru cu același timbru sugrumat pe care-l aveam ea cândva să-i spun dacă-l iubeam măcar în prezent, în clipa aia.
Anilu îi răspunse stins că da, în clipa aia îl iubea din tot sufletul. Apoi îi ceru lui Andrei să-i cânte ceva la ghitară și el intonă primele acorduri ale piesei aceleia care o răvășise cândva.

When you come to me back from heaven
My life was almost gone…
There is no need to tell me you love me,
I can feel it in your eyes
The way you touch me feels so fine…
But don’t you forget
I can never be entire yours and love is just a word…
Don’t leave me here I feel so blue
All of my life I’ve wait for you
Now it’s all right, but you will see
You will be better without me…

” Când o să ajungi acolo, probabil o să ai o cameră a ta la care-am să visez din când în când, imaginându-mi cum te scalzi în cadă, iar eu îți vorbesc precipitat despre ce se mai întâmplă prin teatru, așezată picior peste picior pe capacul closetului și uneori o să te surprinzi calculând involuntar ora Bucureștiului și tot involuntar o să-ți aduci poate aminte că exist, iar eu am să simt cu siguranță că te gândești la mine și-o să încerc să ghicesc unde ești, cum arată străzile pe care te plimbi sau camerele de gardă din spitalul acela american în care vei lucra, o să închid ochii și-o să văd cum îți stă în halatul albastru de medic, dacă te prinde mai bine decât cel alb de prin părțile noastre și uneori se va întâmpla să-ți lipești fruntea de-un geam și să începi să numeri păsările din copaci, iar eu voi sta lipită de umărul tău și invizibilă, numărând în aceeasi secundă alte păsări, din alți copaci, dar oricum vor fi ca și aceleași pentru că niciodată numărul descoperit de tine nu coincide cu numărul descoperit de mine, te voi urmări peste tot ca o stafie, așa cum o făceam și până acum, imaginându-mi cum se vede lumea de la fereastra camerei tale sau cum arată cerul sub care-ți duci viața de american și care e mereu cu șapte ore mai tânăr decât cel românesc și-o o să mă rog să-ți fie bine acolo, printre străini, deși tu chiar și aici, acasă, te simțeai tot pierdut printre străini!”

“ Un singur lucru te rog, Andrei, să-mi promiți. C-o să-mi dai telefon ori de câte ori o să ți se facă frică de moarte. Nu e cazul să mă suni de Crăciun, nici măcar de ziua mea, numai atunci când ți-e frică de moarte…”

“ N-am crezut niciodată că am să ajung să tânjesc după rația aceea de fericire și chin amestecate până la derută”…

“ Acum totul se năruie într-o pâclă amorfă în care greața pare o mântuire și speranța o formă de viciu”…


Se opri din scris pentru că nu-și mai putea urmări firul gândurilor. Se așeză pe-un scaun și începu să fumeze, fără să aștepte ceva, fără voință, cu mintea neantizată de suferință. Fumă tot ce avea în pachet până la ultima țigare apoi rămase ore în șir amorțită pe scaun și incapabilă să se ridice. Așa o găsi Andrei câteva ore mai târziu și încercă să-i vorbească în timp ce desprindea de pe pereți și de pe ferestre mesajele lipite de ea.
Anilu avea impresia că uitase să-i spună ceva esențial și-și storcea creierul cu un efort dureros să-și aducă aminte. Devenise insuportabilă nostalgia vieții netrăite, nostalgia acelor mii de lucruri pe care le-ar fi putut face împreună și nu mai era timp. Își dădea seama că nici măcar nu apucaseră să danseze împreună, nici măcar nu se plimbaseră vreodată prin parc! Andrei încercă pentru a doua oară să intre în dialog cu ea, îmbrățișând-o amical și încercând s-o consoleze: “ ai să mă uiți, ai să te îndrăgostești de altul, ai să vezi c-o să fie bine…” , dar Anilu izbucni în hohote de râs și începu să-l lovească cu pumnii. Andrei se arătă înduioșat de tulburarea ei și-o sărută pe buze, cu dragoste. O sărută fără nici o urmă de erotism, din tot sufletul, iar Anilu avu senzația că s-ar putea adăposti în prezent de ceea ce avea să se întâmple în viitor și se gândi pentru o clipă că totul e bine.

In noaptea aceea Anilu dormi prost, terorizată de ideea că trebuia să șteargă un mic semn luminos care rămăsese impregnat pe tăblia patului lui Andrei, tot visul constituindu-se din obsesia asta: că rămăsese un cerculeț de lumină depus pe marginea patului ca un fel de vestigiu al prezenței sale acolo, o urmă pe care trbuia s-o șteargă neapărat și nu știa cum…
Vroia să-i propună un joc. Să-i ceară ca în ultima săptămână care le mai rămăsese, Andrei să-și propună să creadă în tot ceea ce se străduise să nege până atunci. Să creadă că e posibil ca ei doi să alcătuiască într-adevăr o pereche. Îl rugă să-și imagineze că nu mai aveau de trăit decât un timp limitat, că erau zidiți de vii într-o cameră, singuri. Numai ei doi. și pe urmă neantul. Să încerce s-o iubească fie și numai o săptămână, ca să vadă și ea cum ar fi fost, dac-ar fi fost…

Întotdeauna trecutul are proprietatea de-a părea mai frumos, mai idilic și mai semnificativ decât prezentul. E o simplă iluzie afectivă. Nu existase nici un fel de trecut idilic, frumos și semnificativ între ei. Nu existase decât incertitudine și conflict, suferință și teroare psihică reciprocă. Și dragostea ei proclamată dincolo de orice limite. Dincolo de orice neajunsuri reale.

Spre marea ei uimire, Andrei acceptă provocarea, îi răspunse că da, era de-acord să încerce s-o iubească preț de-o săptămână până în clipa în care urma să se suie în avion, dar Anilu știa că nu va face față acestei ultime ispite, știa că n-ar fi fost decât o nouă capcană, pentru că suitul în avion nu era totuna cu moartea, cel puțin nu în cazul lui Andrei. Totul era atât de încâlcit și de teribil încât nu mai era timp pentru experimente, iar Anilu dădu singură înapoi, înspăimântată de propria ei provocare. N-ar fi avut cum să-și găsească puterea să înfrunte tocmai atunci, în ultima clipă, oglinda în care nu avusese nicodată curajul să se uite. Oglinda în care ar fi regăsit poate spectrul erorilor ei. Chiar dacă în sfârșit Andrei era dispus să-i acorde o șansă de-a se privi amândoi până-n adâncul sufletelor fără prejudecăți și fără constrângeri căutând să înțeleagă de pe poziții egale ce anume îi unește și ce îi desparte, era prea târziu, pentru că-i era groază de versiunea în care ar fi trebuit să capituleze în fața evidenței faptului că-și făcuse atâta amar de vreme iluzii, n-ar fi suportat să descopere că Andrei era altfel decât și-l reprezenta ea și oricum totul ar fi fost o aiureală, pentru că o săptămână era prea puțin, n-ar fi ieșit la iveală nimic concludent, doar impresii dezlânate care aproximau adevărul. Anilu nici măcar nu căuta adevărul, îi era teamă de el, pentru că adevărul putea fi cu totul altceva decât își dorise, putea fi deșertăciune, putea fi certitudinea prăpastiei dintre ea și Andrei, iar de genul asta de adevăr îi era cu mult mai frică decât de nefericire sau de ispita unui chin în plus. Setea ei de-a-l iubi era o certitudine mult mai vastă decât dorința de și-o astâmpăra în vreun fel.
In ultimele zile se fâțâi după el prin oraș ca o umbră, îl însoți la Ministerul Sănătății. la ambasada Americii, la spital și vizionară împreună diverse apartamente, pentru că Andrei avea de gând să-și cumpere unul pentru când se va întoarce în țară, dacă s-ar fi întors. Apartamentele se prezentau toate într-o stare dezolantă, cu miros de mucegai și conducte dezafectate, cu pereți sumbri și goi, cu mobile mucegăite și de prost gust, cu ferestre mici și îmbâcsite și-un val de panică o cuprinse pe Anilu la gândul că Andrei ar putea locui într-o astfel de casă, o panică amestecată cu milă și dezgust. În plus, se simțea asuprită de remarcile tendențioase și pline de cruzime ale proprietarilor care-o numeau “domna doctor” sau se interesau dacă sunt cumva căsătoriți, dacă au de gând s-o facă ori dacă logodnica lu’ domnu doctor are ceva de obiectat în legătură cu apartamentul și căzu pradă unei depresii cumplite, îi venea să fugă incotro vedea cu ochii, dar nu era în stare decât de-o lasitate și mai mare, așteptând tăcută să se termine totul și să se întoarcă acasă cu Andrei.

Mai nou Domnul Doctor ține cură de slăbire, vrea să arate ca lumea la interviu și bombăne amuzant despre faptul că are mintea incețoșată de foame, iar Anilu îl stânge cu putere de mână și-i spune că și ea are mintea încețoșată, dar nu de foame ci de evenimentele subite și marcante care surveniseră în viața lui, iar el se-arată nedumerit: “ ce treabă ai tu cu viața mea?” adăugând apoi cu tandrețe “iartă-mă, am glumit…”

Îi dărui crucea ei de botez și cu o voce sugrumată îi ceru să-i facă un copil, l-ar fi crescut ea singură, n-avea nci un fel de pretenții de la el, vroia doar să-i rămână și ei o parte din el, nu era așa mult, așa de absurd ce-i cerea…

Anilu se ghemui în pat lângă el și începu să-i adulmece grumazul și obrajii, ca să-și poată fixa în memorie pentru totdeauna mirosul lui, apoi îl dezbrăcă și-i studie fiecare centimetru de piele, ca nu cumva să ajungă în timp să uite vreo cât de mică porțiune din corpul lui și realiză că nu mai simțea nici o undă de erotism, ci un fel de împăcare ciudată, ca și cum ar fi fost mult mai aproape de el așa, încercând să se umple de ființa lui, decât printr-un act sexual, care în acel moment i se părea o divagație inutilă.
A doua zi Andrei urma să fie pentru ultima oară de gardă înaintea plecării în America. Anilu îl însoți la spital cu un sentiment de vid melancolic, nu credea că dacă ar dormi în noapte aceea în brațele lui ar ajuta-o cu ceva, nu mai era sigură că asta vroia, cu tot dinadinsul. Camera de gardă fusese renovată între timp și arăta sinistru, ca un cavou în întregime alb, cu pereți albi, c-o podea din gesie albă și cu cearceafuri de un alb imaculat, învăluite toate într-o lumină albă de neon, ceva îngrozitor de alb și de impersonal, ceva neomenesc de alb, care-i crea sugestia că viața e în altă parte.
Rămase singură în încăpere așteptând cu nervii încordați venirea lui Andrei care se putea întâmpla în secunda următoare sau câteva ore mai târziu, apăruseră niște urgențe și era ocupat, putea să dureze oricât, dar de data asta Anilu își găsi o consolare tristă în așteptare gândindu-se că era ultima oară când mai avea privilegiul ăsta, telefonul zbârnâi îndelung până se hotărî Anilu să răspundă, era Andrei care-o anunța că o să fie ocupat până la miezul nopții și-o alinta numind-o doamna doctor, iar ea îi ceru ceru să urce până în camera de gardă ca să-și ia rămas bun pentru că avea de gând să-l cheme pe taică-su s-o ia de la spital, se făcuse întuneric și-i era frică să umble singură prin bezna cartierului până acasă, Andrei apăru gâfâind și se priviră scurt, intimidați, neîndrăznind să-și vorbească, de teama pauzelor care s-ar fi putut inserta între replici, pauze pline de subânțelesuri melodramatice, Andrei se scuză delicat, îi părea rău că se întâmplase așa, că nu putuse să stea mai mult cu ea, bla, bla, bla, de data asta nici măcar nu era vorba de-o minciună duioasă, îi părea sincer rău, mai mult pentru ea, dar ce folos, o privea pe ascuns, întodeauna când întorcea capul, ieșiră pe culoar și Anilu îl luă de mână, mai mult din reflex, dar Andrei își desprinse palma din stânsoare, nu era cazul să comenteze unul și altul prin spital, avea dreptate, se gândi Anilu, se sărutară trist apoi se despărți de el fără să se uite în urmă, pentru că îi simțea privirile ațintite în ceafă, dureroase ca o arsură, îl simțea urmărind-o din ușa spitalului în timp ce se îndepărta prin ploaie, se întunecase de tot afară, iar taică-su începu să urle la ea că întârziase la întâlnire.




Andrei lăsă ghitara din mână și se așeză pe marginea saltelei. Mi-am așezat capul pe genunchii lui chinuindu-mă să născoceasc strâmbături dintre cele mai comice, să imit voci celebre de prin lumea mondenă românescă și m-am prostit așa o vreme sperând că-l voi sustrage pe domnul doctor din brațele lascive ale depresiei, dar fără nici un rezultat deoarece el continua să mă privească încruntat și să surâdă forțat la bancurile mele lipsite de substanță.

Anilu îi propuse atunci un joc.
- Nu mai vreau să aud de nici un fel de jocuri! mormăi Andrei cu subînțeles.
- Stai că nu știi ce vreau să-ți propun! E un joc infantil, prostule, eu cel puțin îl jucam frecvent la grădiniță.. Tre’ să luăm o foaie de hârtie mai întâi. Pe urmă eu scriu prima ceva, nu mai mult de-un rând - sus unde începe foaia, pe urmă o îndoi ca să nu vezi ce-am scris și scrii tu ceva…
- Ceva ce?
- Nu contează, orice îți trece prin cap. Bun. Pe urmă îndoi și tu foaia ca să nu văd eu ce-ai scris și tot așa…până se termină coala.
- Și pe urmă?
- Pe urmă nimic. O desfacem și ne distrăm de cât de incoerent și absurd e textul pe care l-am comis intermitent împreună!


Avionul lui pleca la trei noaptea deci n-avea cum să-l conducă la aeroport. Andrei îi promisese c-o să-i scrie prin Internet și c-o să-i dea telefon imediat ce primește rezultatul de la interviu, dar era ferm convins că se va întoarce în țară pentru că nu-l sătisfăcea postul acela de chirurg, iar dacă într-un an nu-și găsea unul de neuro-chirurg, urma să se repatrieze ca să-și reia rezidențiatul și era prea puțin plauzibil să fie tocmai el alesul pentru că-n ultimii zece ani nici un european nu fusese admis pe-un post de neuro-chirurg în America, însă Anilu știa că se înșeală, știa din instinct, pentru că ea n-ar fi putut iubi decât un geniu și avea certitudinea că el e alesul și că nu se va mai întoarce în țară nicodată.


După ce desfăcurăm hârtia împăturită, textul acela incoerent și absurd suna ca un dialog perfect coerent și plin de sens.
Andrei scrisese: Vreau să-mi faci un copil, iar eu scisesem fără să știu ce notase el pe hârtie, mă gândesc cum ar arăta copilul nostru, probabil că o să fie de-o frumusețe rară…Iar Andrei continuase fără să știe ce scrisesem eu…sigur c-aș vrea să-l creștem amândoi, dar dacă tu nu vrei copii, dă-mi-l mie. Și eu am scris apoi: N-o să fie doar frumos ci și genial ca să poată descoperi el elixirul ăla împotriva morții. Iar Andrei continuase: Ar putea avea părul tău creț și ochi negri ca mine, sau invers părul mei și ochii tăi…iar eu scrisesem mai departe: probabil c-o să-mi ceri să ți-l dau ca să-l crești în America. Andrei notase ultima frază: “ Și-am să-l cresc în spiritul cel mai pur românesc ca să nu-ți fie rușine cu el când ți-l trimit în vacanțe!”


SFARSIT.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!