Pe ușa camuflată cu vopsea gri dormita o tabliță pe care scria cu litere mari de tipar MANAGER . Cineva a trecut pe acolo și cu un marker negru a completat: “MANAGERul fericirii”. Femeia de serviciu încercase s-o șteargă fără prea mult succes, căci cerneala markerului nu se înlătură cu produse de curățenie obișnuite, așa că descrierea funcției “MANAGERul fericirii” era încă și după câteva săptămâni lizibilă.
Incercam să-mi imaginez persoana care își avea locul de muncă în spatele acelei uși. Ce fel de “management” implica munca lui? O fi omul responsabil cu personalul și era treaba lui să-i țină pe toți fericiți?
Povestea mi-a rămas undeva într-un fișier de impresii neorganizate, așa cum rămân pe birou într-una dintre tăvițe anumite hârtii care supraviețuiesc selecției doar pentru motivul că nu le-au fost definite propriile raisons d’etre.
Mi-am amintit sintagma în metrou când, fără să vreau, am auzit o remarcă dintr-o conversație între două femei tinere. Una-i spunea celeilalte “trebuie să te hotărăști, ești doar responsabilă pentru fericirea ta”. Și, uite-așa urcam eu scările spre lumină și în minte mi se învârtea întrebarea: ”Cât de responsabili suntem pentru fericirea noastră?
Vorbim uneori despre fericire, ne întrebăm uneori dacă suntem fericiți, o studiem, discutăm cu necunoscuți pe internet despre asta și, aproape întotdeauna, ne referim la ea ca la o stare spre care trebuie să tindem cu toată ființa. Fericirea nu are prea mult respect pentru consensurile sociale.
Cugetând, este evident că fericirea este o stare pe care o simțim mai totdeauna pe creasta diferitelor experiențe emoționale care conțin variabile dinamice, colorate social, cultural sau temporal. Ești fericit că iubești, că ești iubit, că dai, că primești, că mergi undeva unde dorești, cu cineva cu care vrei să fii, că poți împărtăși ceva, că poți să-i aduci o floare și să vezi că se bucură, și multe altele. Toate aceste denominări contribuie la o stare pe care o cunoaștem majoritatea dintre noi, stare dată direct de verbele respective, ba chiar mai mult, este o consecință a lor. Deci e clar: pentru a fi fericit trebuie să fii și activ, să gândești, să planifici, să nu lași degringoladă în priorități, să fii atent la nevoile celuilalt și…aș putea continua lista cu încă vreo două pagini de scris mărunt. Altfel spus, ești responsabil pentru toate acțiunile tale pe ogorul pe care ai plantat sămânța fericirii.
Dar e oare suficient să ai o comportare de electron încălzit care nu se oprește nici o clipă, permanent ocupat să creezi cascade energetice pentru a contrabalansa entropia sistemului? Se pare că este nevoie și de ceva factori stabilizatori. Deci, mai ești fericit că ești sănătos, că ai o oarecare siguranță financiară, că o parte din viața ta o ai sub control.
Continuând acest dialog cu mine însumi am tras concluzia că, deși tot ce se leagă de fericire implică acțiune, mișcare - cu alte cuvinte - noi ținem cu toții, morțiș, s-o oprim. Să nu se termine noaptea când mergem de mână pe nisipul plajei, să oprim mișcarea lunii pline în seara asta, să prelungim deliciul momentului, al sărutului, al îmbrățișării sau al contemplației, și asa mai departe, ad infinitum.
Static. Totul static. Să oprim timpul, să oprim rotația planetei, să nu lăsăm tinerețea să treacă, să nu murim. Este evident încă un aspect al responsabilității pentru fericire: găsirea acelor momente de odihnă necesară. Însă odihna nu trebuie să devină oprire, căci mângâierea frânată devine atingere, atingerea adormită se dizolvă în amorțeală și, în cele din urmă, amorțeala omoară senzația.
Concluzia la care am ajuns a fost aproape banală: ca să fii fericit trebuie să păstrezi un fin echilibru între aspectele dinamice și statice a tot caracterizează trăirea, să poți descoperi noi senzații în vechile clișee, să controlezi sau să antrenezi mișcarea emoțiilor cu delicatețea cu care o boare de vânt mângâie crengile unei sălcii. Să te poți opri uneori câteva minute în contemplarea a ceea ce simți, chiar dacă mediul în care te găsești nu este ideal pentru astfel de trăiri.
Poate că poziția de “manager al fericirii” nu e o treabă chiar atât de simplă, dar ar trebui sa fie una la care să aspirăm, într-un fel sau altul, cu toții.