Mă născusem pe planeta aceasta la nimereală. Era pustiu când am venit. Cenușă gri, gri. Vântul învârtea liniștea cu zăpadă și ger, vântul o spânuzura în sunete de "a" și de "u". Sunetele se contopeau și ascultam vrăjită un dans, o auroră boreală, dar atunci învățasem să spun. Atunci învățasem să spun.

Lumea se prefăcea că exista în visele mele, deși totul

se așternea la mii de kilometri depărtare, pe văile plângerii, nu în visele mele cum credeam eu atât de convinsă. Meduze pluteau în marea aceea sărată. Eu am pus piciorul în apă și am căzut în hăul amintirilor: negru, gri, alb se colorau în diferite nuanțe.

Ce amintiri mă veti întreba. Căci mă născusem singura, din plictiseala inexistenței, și tot singură eram și sunt. Ce amintiri aș putea avea? Amintirile, se împletesc în comparația cu trecutul, în existența lângă persoane, în existența lângă persoane. Probabil că sunt inexistente, toate. Căci nu le-am pipăit carnea arzătoare niciodată. Nu știu dacă amintirile sunt undeva în marea în care sărisem. Tot ce știu este că simțeam. Totul se deslușea prin înmărmuriri de cuvinte pe buze, cuvinte din "a" și "u". Luna strălucea în culori albe. Mirosul de mare creștea în mine cu fiecare meduză ce mă înțepa. "AU" îi strigam eu, din culoarea aceea de roșu parcă, noțiune de roșu nascută de nu știu unde pentru că eu cunoșteam doar gri, alb și negru, așa eu îi strigam "AU!" dar nu mă auzea...nici ea, meduza care mă-nțepa cu felul ei de-a fi. Pleca apoi liniștită și totul era iar gri, negru, alb.

Lumea se confrunta pe paginile acelorași sunete triste de

libertate nestingherită ale vântului: "AAAAUUUUUUUU!" Dansau fantomele minții mele pe lângă noțiunia de adevăr, de existență, dar oare există? Dar oare există adevărul? Dar oare există existența? Vă întreb eu pe voi, lumea ce se preface că există.....Noțiunea aceasta de "adevar" există singură? Sau adevarul există doar în legătură directă cu noțiunea de "imaginar"? Dacă ar fi așa, atunci tot ce am simțit eu când m-am născut, când mă împungeau meduzele de pronunțam convinsă "AU!", când auzeam vântul singurătății mele era "NEadevărat" și schizofrenic, pentru că de fapt eu visasem totul....chiar și singurătea, chiar și marea, chiar și vantul care ma învățase să simt literele "a" și "u"... Tot ceea ce simțeam eu era imaginar, era neadevarat...

Le visasem pe toate, altfel nu aș fi știut să vorbesc în cuvintele voastre...Am învățat cumva se pare și alfabetul vostru, nu m-a învățat doar vântul puterea de a fi stingheră pe lume. A existat imaginarul. Le visasem pe toate lângă buzele care mi-au ascultat sunetul visului din somn, dar de căte ori nu este

existența noastră un vis fără amintiri, un vis cu amintiri șterse, un hău, o mare?

Un vânt, o mare, o planetă...