Dragul meu,

Știu că-s doar eu aici ca o fantasmă incoloră pe o pânză freatică de durere și lumea inodoră și sură se doare cât de mult se poate și soarta noastră e atât de albastră încât câteodată suntem prea departe! Te rog să mă primești în privirea ta! Când îmi vorbești, nu aud nimic, văd cum buzele ți se mișcă, conturând atât de frumos persoana mea tristă, dar din toate șoaptele înțeleg doar un singur cuvânt: tu. Să ne descoperim duios: tu pe eu și eu pe tu.

Apoi sunt tot eu pe drumul cu castani sărutând ceața din vis, admirând luna în capotul nopții, printre astre ne-nțelese plimbându-se-n pas de-abis. Amândoi stăm adunați sub înstelatul cer, tu lângă mine-ntr-o poveste. În brațele tale îmi dai cuvântul "este" și mi-e atât de ușor să zâmbesc ...

Dar acum, în această scrisoare să nu mă privești, chip îngeresc! Aici tristețea mă ține de mână și mă doare, să nu mă cunoști cu ea lângă mine, splendoare, căci eu dor de atâtea ori... Să nu mă privești, doar să mă simți în mii de senzații și culori. Am atâtea cuvinte-n mine neordonate-n sensuri încât mă obsedează de fiecare dată când le-aud fără-nțelesuri. Le-aud, le-aud, le-aud. De ce?! Mă doare suspinul tăcerii lor, mă doare urletul nebun în zbor de cuvinte haotice, în izvoare agonice! Mă doare urletul de sensuri neîndrăznite, de lumini umbrite, încât privindu-te mă ordonez în tu și am puterea să devin eu.

Să nu-mi citești sufletul de aici! Mă doare orice gând, ce-mi adie mintea-n tonuri de fals blând. Căci aș vrea să fii lângă mine și nu ești. Citindu-mă vei rămâne departe de mine, de povești căci eu mă nasc altfel lângă tine. Mă nasc fericită... Dacă vei fi tandru cu mine, mă vei șopti oare-n ritmuri cardiace de iubire? Dacă mă vei șopti în ritmuri alerte de disperare mă vei stoarce în cai putere? Ca să pot zbura pe câmpurile cu maci roșii liberă, fără idee, doar eu înspre tine și tu înspre mine...

Sunt eu, singură, pe o stradă îngustă unde se ascund vârcolacii înghesuiți în colțurile gri, călărind sfidători și ironici griphonii păzitori...Luna plină nu ajunge pe strada aceasta pustie, macii-s în altă parte, vântul nu adie, mâna ta-i atât de departe. Mă tem din timp de sacrilegiul de a-nțelege natura. Ea-i un lux nepermis unora. De ce naște aceasta întregi decenii de vârcolaci? De ce suspină ea în rouă pe maci? De ce plânge prin ploaie peste sărutări tandre, peste ape adânci, peste copaci ?

Puterea mea există doar prin slăbiciune. Mă doare uneori gândul că nu te cunosc. Nu te cunosc când plângi, nu te cunosc când plâng, nu mă cunoști când plâng, nu mă cunoști când plângi.... Mereu te văd în aceeași linie a unui zâmbet. Zâmbetul meu. Zâmbetul tău.

Singuri pe o stradă îngustă se ascund vârcolacii în colțurile clădirilor gri, călărind sfidători și ironici griphonii păzitori...Luna plină nu ajunge pe strada aceasta pustie, macii-s în altă parte, vântul nu adie, mâna ta-i atât de departe. Eu parcă nu exist decât fatalist. Eu..sunt o dezvoltare continuă de mine însămi înspre tine. De atâtea ori cred că vârcolacii mă vor devora încât, de tot atâtea ori greșesc și suspin a teama de-a visa, de-a visa vârcolacii morți. M-am speriat când m-au vânat întâia oară...Era o lume incisivă în mine și-ntr-o doară, ah, m-am simțit în atâtea feluri gri când tu nu ești cu mine. Acum mi-e somn și-aș vrea să dorm dar ochii mi se-nchid haotic peste gânduri de nesomn. Nu exist decât așa, imperfect și crud. Cât mi-e de somn, mi-e frică să-nchid ochii să visez.

Mă izbesc de maci negri și vise bizare... Mă izbesc în continuu lângă florile negre unde macii sunt lacrimi amare, deși când mă voi trezi, ei vor fi roșii, nu-i așa iubite? Îi mai privesc un pic cum stau pe masă, să îmi rămână roșul lor pe tâmplă, să nu-i văd negri. Mi-e frică să visez...

Dragul meu,

Știu că-s doar eu, o fantasmă incoloră pe o pânză freatică de durere dar lumea aceasta inodoră și sură se doare cât de mult se poate și soarta noastră e atât de albastră încât câteodată suntem prea departe... Te rog să mă primești în privirea ta! Când îmi vorbești, nu aud nimic, văd cum buzele ți se mișcă, conturând atât de frumos persoana mea tristă, dar din toate șoaptele înțeleg doar un singur cuvânt: tu. Să ne descoperim duios: tu pe eu și eu pe tu.