agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-15 | |
TRILOGIA MÂÞELOR
Dedic aceste gânduri Mirabelei și Mirelei. Rămâneți la fel! Scurtă introducere: S-au întâlnit pe un culoar al Facultății de Filosofie... Să fi vrut soarta să se „găsească” și astfel să se „nască” o trilogie a lor sau pur și simplu a fost o întâmplare? Camera 109 s-a umplut de vise, de lacrimi, de surâsuri...( toate ale lor, întersectaîndu-se..contopindu-se). CAPITOLUL I: Definirea conceptului de mâță; De ce plâng mâțele? Iubesc mâțele? De ce mint mâțele? Se mint mâțele? [PRIMA MÂÞÃ]: Mireluș Jurnal de bord: zglobie, drăcoasă, retrasă și totuși de încredere, cu o putere de disimulare incredibilă, dureros de drăgălașă și-l iubește a dracului de mult pe Adyțu. Totul e ROZ , noua ei deviză adoptată acum 10 minute când Ady în copilăria lui nu a realizat că... dar mai bine nu... Despre Adiyțu: sensibil mai mult decât bărbații obișnuiți, încercând să-și găsească un drum și totuși atât de tânăr și volubil încât nu știe ce vrea, speriat că prichindelul e o parte atât de importantă a vieții lui... iar asta-l obligă să... dar mai bine nu... Ea și el, percepuți de oamenii din exterior ca fiind un cuplu de nebuni, și nu neapărat unul după altul, își trăiesc dramele și plăcerile cu o seninătate încurajatoare. - M-am săturat! m-am săturaaat!... Versurile alunecoase ale piesei cântate de Vama-Veche o fac pe Mirela să admită că și ea simte asta, și nu pentru că iubirea ei pentru el a dispărut, ci pentru că uneori, aceasta( n.r.: iubirea) poate fi nu numai încântătoare ci și sufocantă. Opinia generală despre cei doi este: că vor rezista mult timp, acu' doar ca să nu mă reped să scriu : toată viața; Prima mâță știe ce vrea și luptă ca să aibă... iar dacă întâmpină unele rezistențe în timp ce face asta...luptă mai mult. Iubirea lor copilăroasă mă face să sper... iar privirea ce le umezește ochii în momentele lor bune mă inspiră să zic... că regăsirea lor a fost deplină și probabil dacă nu s-ar fi întâlnit Atunci, s-ar fi întâlnit acum, sau dacă nu Acum, poate mâine, iar dacă nu Mâine...s-ar fi căutat ,să se împlinească, toată viața. Nu merită să renunți când... simți că iubești... poate secunda acea iluzorie de fericire când el îți spune.... și tu știi că o simte... e suficientă. O poezie pentru ea și iubirea ei... GÂND Mi-e dor de durerea iubirii De freamătul hainelor căzute pe podea, De sărutul tău tandru pe umăr, De dansul nostru... Mi-e dor de tine... De mângâiere, de chin, de dor De mirosul părului tău, De 'te iubesc-ul' zilnic! (voi reveni în analiza mâței numărul 1)_ [ MÂÞA NUMÃRUL 2]: MARIA -MIRABELA Nu-i așa că numele ei pare desprins dintr-o carte de povești, de fapt toată ea e prea minunată ca să... dar mai bine nu ...sau... să sufere. Spre diferență de prima mâță, ea știe să... plângă... și nu știe... să lupte...iar când plânge, o face doar când nu, sau nu crede, că o vede cineva... Iubește Mira? Răspunsul ei de o categorică tristețe va fi :NU... DAR SÃ NU UITÃM FAPTUL CÃ MÂÞELE SE MINT SINGURE Suflețelul ei atât de pur și cald e atât de împărțit... de fapt în două direcții... și mai mult decât atât , asta o sperie și o face să... dar mai bine nu... Ce vrea Miridai? și ce o face atât de deosebită? Răspunsul acestor întrebări ar fi unic, ea îl vrea pe el...de ce? pentru că vrea să râdă și ca să râdă ...nu trebuie să mai fie tristă...de ce e tristă?...pentru că a greșit și din cauza asta...renunță la el...înspăimântată de gândul unui refuz...de ce a greșit?...din teamă...cum a greșit...?...dulce, cum numai o mâță o poate face... Deviza ei: totul trece mai devreme sau mai târziu...iar nu dacă nu trece măcar se ameliorează... De ce această deviză și de ce se amăgește singură? pentru că în naivitatea ei de copil încă mai speră...să se înșele... Mira nu trebuie să-ți fie frică să iubești...și nici să speri... O POEZIE PENTRU EA ȘI POATE PENTRU... DAR MAI BINE NU...SAU... DURERE Nutream la partea cea mai dulce din bărbat; Aia, de acolo, unde se îmbină brațul cu trupul, Aia, de-acolo, de mai jos de chip și mai sus de suflet Tânjeam după adâncimea aceea făcută pentru tâmpla mea. Doream intimitate simplă, fără de păcat Și duioșie și lacrimi în neștire Mă adânceam în mine și speram Și-o spaimă bizară mă-ngheța... Când m-am trezit , senină și amară Mă întrebam: Ce oare am visat? Și singură, străină și prea tristă, mi-am spus: Iar un eres cu el sau poate, un final. (voi reveni și asupra mâței numărul 2)- [ MÂÞA NUMÃRUL 3]: EU... CARE EU?: RALUCA; De ce mie atât de greu să scriu despre mine, cu dramele mele , cu dorința de a mă depăși, cu visul de a mă învinge... mă mint? Probabil mai mult decât aș vrea sau mai mult decît aș avea nevoie... mi se face câteodată o silă de mine și de tot ce mă înconjoară: verde crud e viitorul pe care-l sper, argintiu e prezentul în care mă zbat iar dorul e mai presus de puterea de a uita , de a lăsa deoparte părerile de rău... Nu plânge mâța nr. 3 de ce? nu mai poate. nu mai vrea. nu mai are de ce? ba da... e prinsă între dorința de a-l avea pe el, cel pe care-l iubește... și nevoia de a fi strânsă în brațe... ea speră, EU sper... și n-o să uit că ce merita trebuie păstrat iar scopul scuză mijloacele. oare vreau să ... sau mai bine nu... Dialogul dintre mine și mine... subliniază taine... poate voi muri neînțeleasă... și poate că ăsta e cel mai special lucru. Iubirea ei: demon și totuși atât de fermecător, cald și totuși atât de nepăsător, acolo... de ce nu aici? poate e mai bine să trăiesc cu iluzia iubirii lui.. decît să mușc din realitatea pe care n-aș putea s-o suport... foame de el? de trupul lui măsliniu, de sufletul lui... el...e ....el... și-l voi iubi întotdeauna. Nu mai minți mâțo... și nu te mai minți... O poezie... pentru ...după... EPITAFUL UNUI DEMON Pic! pic! pic! ...o lacrimă Atât. S-a epuizat durerea. ( mai mult, mai târziu sau poate când...voi iubi mai puțin... ) Și a mai trecut un timp și se spune că timpul vindecă răni, și că timpul te scapă de fantasme și de dureri... nimic mai adevărat sau poate nimic mai fals... [MÂÞA NUMÃRUL 1 ]: crede că totul merită să fie pierdut atât timp cât ceea ce pierzi nu face parte din tine... atâtea jocuri, atâtea minciuni, atâta el-rău, atâta el-crud, atâta ea-tristă, atâta ea-plânsă, atât. Ea nu știe că el e la fel sau poate mai debusolat decât ea, el nu știe cât o face să sufere, cât o face să ...; ei doi copii jucându-se cu focul, dragostea lor poate suporta multe dar nu toate...și ce dacă va zâmbi fals și se va purta dulce cu el, când el n-o face, și ce dacă poate va renunța la multe, la tot... pentru a-l face fericit, nu știe dacă e destul sau dacă merită. Poate speră în mai bine , poate speră în el-mai bun, poate va fi el-mai bun, poate va fi mai bine dar... când, Ady, când? Și dacă ei vor spune nu și dacă ei vor spune da , atunci eu nu voi înceta să scriu despre prima mâță și iubirea ei... și mai mult decât atât... mâța încă mai speră că va fi da și că va fi...Ady. [ MÂÞA NUMÃRUL 2]; S-a hotărât să se concentreze asupra ei cu toate că adesea se gândește la o iubire pierdută sau cum spun cărțile, lăsată în urmă. De ce? Pentru că unii oameni te schimbă, te încânta, te fac să visezi...și el a fost mai mult decât prima dragoste, mai mult decât primul vis, mai mult decât primul el... mai mult decât prima rază de soare...a fost cel pe care poate-l va iubi mult timp de aici încolo... Cât despre celălalt...el nu era ce credea ea , el nu era cel în care ea trebuia să creadă, cu toate că părea o reflexie a primului cum și primul a fost o reflexie a lui... Și vrea un el-nou, mai potrivit...Mira va găsi... un suflet pereche. Despre ea mai mult când va fi mai puțin absorbită de vise, mai mult încrâncenată în a renunța la o parte din ea și mai hotărâtă în a-și găsi un alt-el . [MÂÞA NUMÃRUL 3]: EU De ce acum mi-e ciudă pe mine, când sunt la un pas de a nu-mi respecta hotărârile, de a-mi călca pe inimă și a spune da unor tentații, unor pofte. Credeam și încă mai cred în filosofia lui Budha: Viața înseamnă suferință. Suferim pentru că poftim. Pentru a nu mai suferi trebuie să ne învingem poftele. Poftele provin din dorințe specific umane. Trebuie să tindem mereu spre un nivel superior de cunoaștere. Deci, ca o concluzie, și eu sunt om ,om cu păcate, cu iluzii și nu trebuie să renunț la ce mă face să sper. Sunt încă prinsă între bărbați care m-au marcat, care m-au influențat, care m-au învățat să fiu eu... Oricum, spuneam că o să scriu când o să iubesc mai puțin...am mințit, iubesc acum parcă mai mult. El e trist și am simțit că-i lipsesc... și va veni , căci îl aștept...și poate că... și chiar dacă eu sunt la fel de tristă sau poate mai tristă, trebuie să-l fac să zâmbească, să spere... pentru că el e mai important decât orice altceva, decât mine chiar. Dacă mâțele vor fi la fel, vor zâmbi la fel, vor învinge.... Scriu din nou, având în gând nevoia de a se schimba a tuturor...de ce vor să nu mai fie ei? Sau poate (din contra) aspiră să fie ei... ei care până acum nu au fost ei? Toți se satură de reflexia lor, de ideile lor false, sau cel puțin preponderent false...lumea se împarte în carne și spirit care se confunda, își schimbă importanța, își modifică rolul și locul... Spiritul să fie mai sus de carne? În ce ierarhie a valorilor? Pe ce scară ? În ce mod? În lumea asta sucită și plină de vicii? Mâțele se schimbă și ele, chiar dacă nu fundamental, devin mai crude între ele și cu ele, devin mai hotărâte să obțină sau să păstreze, devin mai maleabile, mai aparent influențabile, mai rele, mai dure, mai bune actrițe, mai triste, mai suave, mai dulci... Iubirile lor le-au făcut așa, flămânde de afecțiune, de soare, de odihnă, de pace...poate chiar de moarte, de vis, de lacrimi pure. Una dintre ele, [numarul 2], încearcă să se regăsească într-un copil ce i-a zâmbit cândva și i-a întins o mână și a învelit-o și a încurajat-o și ... Alta își calcă pe orgoliu doar ca să simtă iubirea în continuare. " Chiar dacă nu sunt nevastă-ta, pot să te întreb unde ești..." [numărul 1] [ Ultima] scrie scrisori, aparent de dragoste, și speră ca el să mai simtă, ce a simțit ea că simte el odată. Poate sunt patetice sau poate sunt mai tari ca niciodată, dacă au puterea să nu uite ce este important în viața lor... CAPITOLUL II: ETAPA SCHIMBÃRILOR.. Motto: Cu cât totul în jur pare mai diferit, cu atât totul, este, de fapt, la fel. Sunt liniștite, sunt împăcate cu viața lor? Se mai ascund încă după surâsuri false? A început un an nou, un semestru nou. Libere de sesiune, libere de iarna asta care dăinuie de prea mult timp, mâțele simt că trebuie s-o ia de la capăt; Așteaptă lucruri incitante, vor prieteni, vor pace, vor dor de pădure verde, plină de frunze proaspete...vor primăvară...atât afară cât și în suflet. Și au dreptate să spere la mai bine...chiar dacă uneori par îmbătate de vise. Lumea asta crudă le înnebunește, le face să se mintă reciproc, ele care cândva și-au jurat tacit sinceritate. Mâța[ numărul 2] IUBEȘTE...și ce? Ea într-un timp declara război dragostei, încercând să se ocupe de alte lucruri, care păreau mai importante în momentul respectiv...iar acum? Acum, L-a întâlnit, pe EL. (Și, jur că dacă văd o lacrimă pe obrazul ei, din cauza lui...îl ucid.) Ea, dintre noi toate, merită cel mai mult să fie iubită. Și o să fie fericită. Ascultam, fară să vreau, o discuție între ei... o discuție ca între copii,( nu o vorbăraie din aia goală de oameni plictisiți unul de celălalt) și mă amuza grija lui față de ea și zâmbetul ei „ tâmp” care-i lumina fețișoara. Sfat: Rămâi la fel și fă-l și pe el să rămână la fel. O poezie pentru ea și pentru el: Jocurile iubirii Copila spunea: Vreau să regăsesc patima iubirii pierdute În amurgul de vară umedă, târzie; Copilul spunea: Aud șoapte moi de tineri frumoși Și pescăruși ce-și strigă moartea-n valuri; Copila spunea: Am îmbătrânit gândindu-mă, Mai bine ar fi să încep să mă joc; Copilul spunea: Încearcă să zbori, e simplu Și poate te eliberează de lacrimi... Copila spunea: Nimeni nu știe, nimeni nu vrea să știe Ce va fi mâine sau sâmbătă sau joi; Copilul spunea: Poate că nici nu trebuie să știm Cât timp eu și tu suntem simplu: noi; Copila pleacă, copilul rămâne; Copilul fuge, copila strigă... Rămâne „eu”, rămâne „tu”; Dispare „noi”. Iar iubirea nu-i un joc. (de copii) (...) Etapa schimbărilor a început și pentru mâța[ numărul 1] Ea nu mai tace, nu mai acceptă nebuniile lui, nu mai trăiește cu ideea utopică a unui basm... și îl va obliga să se schimbe,( obliga = cuvânt ales special pentru duritatea lui) pentru că nu mai suportă o viață în incertitudine, în care dorințele ei sunt mereu pe locul doi. Iar el va trebuie să spună da sau să fie pregătit ca ea să dispară din viața lui. Nu-mi place asta, dar mâța [ numărul 1] e pregătită să renunțe, să se desprindă. Și ... Odă-n două strofe, desprinderii Scrâșnetul acela de frunze uscate, Se confunda cu mirosul cărbunilor arși Deci, contopirea lor năștea spaime... Mai bine să fi rămas frunzele cu scrâșnetul lor Iar cărbunii cu mirosul lor de ars; Răsfrângerea imaginii mele-n el, Se confunda cu imaginea lui Deci, contopirea lor năștea spaime... Mai bine să fi rămas el cu imaginea lui, Iar eu cu imaginea mea... Mâța [numărul 3]: eu. (Nu pot să scriu acum la persoana a-III-a) Am înnebunit, trec printr-o perioadă în care plâng și vomit mereu, de parcă tot corpul meu ar încerca să-mi alunge suferința. Am prieteni, am un băiat care mă ține de mână, un băiat pe care l-am făcut să sufere, gândindu-mă la un ireal suflet-pereche și care acum mă face să-mi neg convingerile și visul meu de libertate. Și nu-mi găsesc rostul și vreau să uit...și încerc să uit și încep să uit...și doare, mă doare. Să scriu? Să beau? De ce?...nu mai pot... După beție Duhnea paharul plin de vodkă, îl tenta Și-l luă, și-l cântari în palma tremurândă... Să bea sau să nu bea? E o iluzie viața asta, privită-n picături Și câteodată are atâtea străluciri... Să bea sau să nu bea? Iar mâna-i mânjită de cerneală, Căuta sticla, ce-i fuse demult muză... Să bea sau să nu bea? Răstoarnă vise, culege cioburi Va hohoti în lacrimi... Va bea sau nu va bea? (...) Schimbările astea în bine sau în rău își au rolul lor...fiecare dintre mâțe va trebui să fie mai puternică și mai sinceră cu ea însăși. M-am săturat de vorbe alungate în vânt despre timp. Mă chinuie expresii ca: „nu mai avem timp”, „ pierdem timpul...”; Oamenii nu știu oare că timpul nu este îndeajuns de categoric ca să fie „ avut” sau „pierdut”, nu știu ei oare, că veșnicia iubirii nu poate fi măsurată în clipe. Și, mai mult decât atât...nu înțeleg că moartea învinge timpul iar dragostea învinge moartea. Ne vom transforma, avem nevoie doar de timp, propoziții goale... fiecare din noi, de fapt, e același, e spiritul care dăinuie dincolo de ziua de mâine... Mai mult decât atât...nici un om nu este complet până când transformarea lui nu este deplină...o verigă ce leagă trupul împlinit de viață și sufletul desăvârșit prin moarte, moartea suflului fad ce-ți dă impresia de iubire. Iubește-te tu suflet pentru tine și lasă părerile de rău în urmă. Sexualitatea morții Chipul lui palid o-nfioară; Mort și frumos în nemișcarea lui Pâlcuri de sumbre îndoieli o-apasă: A fost al ei și-acum e-al nimănui? Iar amintiri, iar semne și iar lacrimi; Și-l mai privește iară și-l sărută, Suspină și-i promite că nu-l uită Iar trandafiri, iar gânduri și iar lacrimi; Și s-au iubit sau nu sau poate...? Nici ea nu știe, nici el nu a știut Doar noaptea ei e goală, fără vise; Mai goală însăși, decât somnul lui. ULTIMUL CAPITOL (III): DESPÃRÞIREA. Aproape că voi lacrima, scriind asta. Oare am învățat prea multe ca să nu mai fim noi? Noi, trei? Oare iubirile noastre fugare (nu, frivole) ne-au înlăturat dorința de a fi împreună? Oare nu ne mai simțim „legate” spiritual una de alta...într-un joc al nostru, în care din ochi, fără cuvinte ne „simțeam” sufletul încărcat de neliniști? Ne regăsim într-o ultimă noapte de „noi”, înainte de a goli camera de amintiri ( 109). Ne-o vom aminti mereu. Acolo zac zâmbete și bocete. Acolo zace câte o parte din fiecare...ne vom întoarece mereu cu găndul în balconul plin de praf unde ne-am scrumat vise... Ne vom îmbrățișa, râzând de noi-copile. Oare asta înseamnă să fim adulte? Să nu mai știm să alergăm desculțe pe holul prea studențesc? Să nu mai știm să facem haz de necaz? S-a încheiat primul an de studenție... Urmează o vară lungă în care nu vom mai trăi între aceeași patru pereți...tapetați cu peștișori. Ne vom regăsi la fel? Fară resentimente? Așteptăm toamna...fie ea și amară... Periodic, copacii plâng, După ploaie, cu frunze Căci lacrimile sunt uscate Periodic, copacii plâng; E toamnă... Cateodată, păsări negre; Zboară spre depărtări Căci depărtările sunt aproape Câteodată, păsări negre; E toamnă... Atât de toamnă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate