agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-23 | |
Greșeam mai devreme când îți scriam că vreau să te cuceresc. Mă gândesc că nu are nici un rost, din moment ce tot ce avem la dispoziție sunt cele două zile și jumătate rămase. Vreau, deci, ca aceste două zile să fii al meu, atâta tot. Nu e necesar să mă iubești, e suficient să mă vrei. Iluzia iubirii o poți găsi oriunde ai nevoie de ea. Mi-ar plăcea să fiu în stare să-ți pot spune sau măcar scrie ceva care să te cutremure, care să te scoată din tine însuți, care să te oblige la un gest esențial, unul pe care niciodată să nu-l uiți. Vreau să însemn ceva pentru tine, dar nu orice, ci ceva care să-ți rămână atunci când „noi” nu va mai fi. Avem atât de puțin timp la dispoziție în viața asta...
Nu sunt dintre cei care cred că patul înseamnă totul, mai degrabă mă regăsesc în a vorbi. Și totuși, mi-e greu să cred că tocmai eu voi cea capabilă a te smulge, chiar și pentru o oră, din lumea asta a crâncenei realități pe care nu-ți dai voie să o părăsești. Mai există și cea a fanteziei și doar acolo putem fi cu adevărat noi înșine până la capăt. Dar greșesc iarăși, nu despre fantezie este vorba, ci despre imaginar, cel al cărui forță colosală mă îndoiesc că o cunoști. Dar poate că imaginarul este doar refugiul celor învinși, căzuți, și de aceea contează atât de mult pentru ei. Tu refuzi să te consideri învins, în orice domeniu al vieții, unul cât de mărunt, și de aceea deja ai obosit de viața asta pe care o duci și care crezi că este singura valabilă și reală. Știi, a te considera chiar și pentru o zi învins înseamnă a-ți oferi șansa revenirii; o pauză de ceilalți, o pauză în care ai mai mult timp de tine, o pauză pentru respirație, pentru relaxare. Nu știu cum sunt relațiile tale cu ceilalți, dar cred că uneori nu percepi o dimensiune a lor, acea dimensiune care vorbește, care dă dovadă despre celălalt al nostru. Prin natura meseriei ești obligat a ocoli permanent ceea ce unii filosofi numesc Einfühlung, adică o transpunere în situația celuilalt, care nu înseamnă numai empatie, ci doar o presupune, dar nu doar empatia este suficientă pentru a putea vorbi despre acest Einfühlung. Lévinas spunea undeva că experiența celuilalt nu se obține prin simpla variație a sinelui și prin proiectarea acestuia în afara sa, că există un acces la celălalt care duce la tine, tocmai prin intermediul celuilalt și care cel mai ușor poate fi găsit în simpatie și iubire.
Și tot el spunea că orice întâlnire începe o nouă poveste de iubire. Tare mult mi-a plăcut pentru că, într-adevăr, așa par a sta lucrurile. Evident că iubirea despre care vorbește el nu trebuie să se consume între cearșafuri, cu toate că la asta ne duce mintea mai întâi, dar nu, nu e deloc așa. Cunoașterea celuilalt poate căpăta semnificație începând cu prima clipă, a celei în care celălalt apare fizic într-un câmp al așteptărilor. Cum ajung doi oameni în același câmp de așteptări? Prin simpla variație a necesităților. Nu există pe lumea asta o singură persoană, unică deci, care să corespundă tuturor așteptărilor și nevoilor noastre. Astfel, existența celuilalt devine posibilă și dorită. Ca și alteritatea, și dualitatea din fiecare se joacă între ființele care se zugrăvesc tocmai în cuvintele pe care le rostesc. A ajunge la tine însuți prin intermediul celuilalt înseamnă a-l transcende, ori asta nu se poate face decât prin limbaj. Înțelegi acum de ce mi-e ciudă că refuzi să vorbești mai mult? O relație între doi oameni nu presupune reciprocitate, ci doar, uneori, obligă la o reciprocitate, măcar din acest punct de vedere, al verbalizării. Altfel, când unul tace și doar celălalt vorbește, nu este vorba decât despre a spune povești frumoase despre viață, dar nu și despre celălalt al nostru. Când unul tace se stabilește o relație între două singularități (și singurătăți) care nu se pot depăși, atâta tot. Și totul pică în ruină, cu toate că și din ruine s-au ridicat palate. În plus, mai cred că a vorbi despre tine înseamnă a fi responsabil, și poate nu numai de tine însuți ci și, într-o oarecare măsură, și de celălalt. Cu alte cuvinte, aici și acum, justificarea mea ești tu, dar doar cu condiția ca, vorbindu-ți ție, eventual și despre tine, să ajung la mine. Mica mea mărturisire de mai devreme nu a fost, deci, deloc întâmplătoare, a fost o încercare de a da un strop la o parte faldurile care mă acoperă, dar asta pentru a ajunge mai întâi la tine, cu speranța ca, mai apoi, să pot ajunge și altfel la mine. Ce este iubirea? Care este esența ei? Iubirea, tot un înțelept o spunea, este sinele propriu satisfăcut de celălalt care sesizează în cel dintâi o justificare a ființei lui. Deci te pot iubi doar dacă ceea ce găsesc în tine satisface imaginea mea despre mine însămi și, în același timp, tu îți găsești în mine o justificare a propriei tale ființe. Există aici, cred eu, o reciprocitate pe care, vulgar, aș numi-o perversă, dar nu e deloc așa, este vorba despre cea mai simplă și pură percepție de sine care stă la baza psihologiei umane. Așa funcționăm, amoros sau nu, și nu trebuie să devenim triști la aflarea acestei vești. Iubirea, deci, este o comuniune, o aducere laolaltă în care ambii protagoniști se întâlnesc, recunoscându-se nu numai reciproc, ci și pe unul în celălalt; este o solitudine în doi, nepăsătoare la invazia realității și la general, la universal. Mi-ar plăcea să te iubesc, aș vrea să te iubesc, aș putea să te iubesc, dar asta nu se poate fără tine, în afara faptului că, la cât de puțin te cunosc, simt că tu nu asta vrei, nu-ți permiți să-ți dai voie să fii iubit. Nu am venit să-ți tulbur universul, nu am venit să te vrăjesc și să te fur și cred că e bine că nu avem parte decât de două zile, în care prea multe nu se pot întâmpla. Mă gândesc chiar ca aceste pagini să le las, la plecare, într-unul din sertarele dulapului, ele nu au nici un rost pentru tine, care te vei întoarce la pacienții tăi, în mijlocul bolii și a morții, la tratatele și la congresele tale. Și e bine că va fi așa, lumea asta are nevoie de cei ca tine, are mare nevoie. Însă mi se pare teribil de nedrept să renunți și, apoi, să-ți ratezi viața personală pentru împlinirile profesionale. Valoarea vieții unui om nu stă doar în aceste împliniri, atât de necesare umanității, nu stă nici în ceea ce posedă material omul, până la urmă nici în ceea ce realizează, ci, cred eu, frivolă fiind, în calitatea trăirilor și a puterii de a înțelege viața și destinul său. Până la urmă, în puterea de a se asuma la un alt nivel de cunoaștere de sine. Prețul, însă, este teribil. Dar vraja posterității este, știu, infailibilă, chemând spre sine.
|
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate