Viteza luminii mele a fost mereu egala cu a intunericului meu, nefiind in stare sa schimb si eu ceva pe drumul scurt de la nastere spre final. Sunt un "ieri" despuiat de mister si ma pierd in detaliile capilare ale lui "azi" si "maine". In inima nu am putut pastra nimic, acolo totul era curgator; niciodata nu am dobandit ce am dorit in inima, iar goliciunea spirituala incetineste bataile ei sacadate. Si toate astea pentru ca nu mai e loc pentru a imi depozita iluziile. Tot ce e viu consuma.
Ma intorc la origini si le gasesc oarecum schimbate, mereu altele si mereu aceleasi. O viata intreaga am asteptat cocosul sa se opinteasca in noapte si pentru mine de trei ori, pentru a-mi statornici credinta. Inainte de cantatul cocosului lumanarea are palpitatii. Ma revars, fara a ma dilua. Sunt epigonul meu, nimic mai mult.
Cum nemurire nu exista acolo unde exista nastere, prefer sa ma metamorfozez in larva propriului cadavru. Sunt un produs dumnezeiesc cam perisabil. Norocul consta in existenta unui rest in mine, dat de sclipirea enigmei mele. Mai mult, vad in profunzime cand inchid ochii: de sus pana jos sunt aripa ce nu se sprijina numai pe aer. Am invatat sa zbor ca randunica, spre o nesfarsita primavara. Fiind lucrare a dumnezeirii, sunt fragil, neterminat, dar intre pseudo-marginile mele, lumea e nemarginita. Nemarginirile noastre nu corespund, fiecare laudandu-se cu nemarginirea lui. Asemenea sferelor, oricat vom creste, ne vom atinge doar punctiform.
In cele din urma sfarsesc prin a deveni ceea ce am dorit sa ajung. Ceea ce n-am gasit nu stiu unde sa caut si pun totul in ecuatii, fara sa dau solutii finale. Acesti samburi amari ai fructelor dulci ii arunc in noroaiele fertile. E ca si cand mi-as trece sangele in inimi tinere. Scanteia mea nu lumineaza, dar poate naste o speranta de lumina.
Arta tacerii zburatoarei e deasupra darului vorbirii. Corbul slobozit de Noe nu s-a mai intors pentru ca totul merita incercat in fapte, nu in cuvinte. Cheia care deschide toate usile podurilor nu mi s-a potrivit si mi-a ramas sa transcend pe scara care nu stiu unde duce. Esenta din mine e ceea ce se cerne dupa ce e inlaturata scara, e elementul meu de sprijin cand obosesc de atata zbatere din aripi.
Am inteles maretia nasterii si acum mi-e greu sa accept necesitatea mortii. In plus, aud o voce coborata din tavan sau pod: "Fii sincer! Recunoaste ca nu existi!"