1.
Þanțoși mai eram, eu și Mirabel. Așa cum ne tupilaserăm în nisipul lucios, două trupuri arămii, încordându-și mușchii, și două priviri scăpărătoare scrutând Oceanul, zadarnicul Ocean al necunoscutului rostogolit domol peste plajă. Legăturile noastre cu lumea încă nu existau, nu fuseserăm încă descoperiți de Civilizație. Era vară și nisipul frigea. Deasupra noastră, rătăcitele semințe ale nopții, păsări negre și iuți lunecau dindărătul unor scame de nor. Nici urmă de sunet articulat, doar gâfâitul straniu, horcăitul prelung al monstrului lichid.
Mirosul aspru, tăios, de ierburi putrezite și de sărătură stârnea simțurile, adus parcă la mal cu fiecare val scâlciat. Cu fiecare halcă tăiată de brațe invizibile și grăbite din trupul imensității. O putoare de alge moarte, de sare și crabi vestind declinul vegetal.
Numai eu și cu Mirabel știam de trebușoara asta. De Oceanul expatriat bucățică cu bucățică pe plajă. De jalea animalului nemaivăzut, îngropat încetinel în nisip.
Însă eu mă plictiseam al naibii de repede. Începeam să clipesc repejor, să mă frământ ca un apucat și să tânjesc după un răgaz. Pânda noastră feroce mă istovea.
-Hei, Mirabel! Tu, Mirabel, șopteam trăgând cu coada ochiului către năzdrăvana ciocolatie.
Ea adulmeca depărtările cu năsucul ei cârn, se încrunta toată, pufnea și nu mă băga în seamă deloc. Avea plete moi, de culoarea grâului copt. Și șolduri zvelte, de sălbăticiune. Câteodată mă ciufulea, drăgăstoasa Mirabel, iar degetele ei lungi se rătăceau atât de plăcut printre lațele mele.
Un sunet stingher de sirenă pare încremenit în faldurile cerului. Iar la orizont o aripă nesigură de fum cafeniu vestește că un vapor stă gata să fie înghițit de animalul lichid. De partea celaltă a orizontului, unde lucrurile sunt nemaipomenit de clare.
E cald. Soarele arde de unul singur precum un ban auriu, înfierbântând nisipul. Mă plictisesc teribil, dar Mirabel își vede nepăsătoare de ale ei.
-Of, Mirabel, reao ce ești!
Și Mirabel surâde. Cu gingășie, Mirabel. O sălbăticiune a pădurii de culoarea glazurii de tort. Minune de copil împrejmuind sărmanu-i suflet femeiesc. Nefericită, Mirabel. Of, Mirabel.
Orașul s-a pierdut după colinele năruite. Întins și murdar, cu străzi întortocheate și clădiri trufașe, cu fabrici ticsite de mașinării hidoase și hangare nesfârșite. Orașul cu prăvăliile înghesuite una într-alta, cu izul grețos de ceapă și petrol, cu firmele țipătoare, deșucheate, orașul cu cârciumi sordide, cu macarale, orașul cu tramvaiul astmatic de doi bănuți cursa, orașul din preajma Portului. Sodoma și Gomora în scăfârlia lui Ulise: perversitatea abandonării în voia valurilor.
Aici, pe plajă, nimic nu ne tulbură, aici unde animalul despicat în bucăți nemaivăzute nu încetează a-și da duhul. Suntem singuri și goi, bronzați, flămânzi, dar nestingheriți. Peste vreun ceas ori mai devreme chiar s-ar putea întâmpla să ne adăpăm stomacele cu ciorbă de pește dreasă cu vin. Cine știe?! Desaga mea păstrează cu sfințenie un coltuc de pâine baban, pentru orice eventualitate. Dumnezeu nu uită să-și hrănească păsările, de ce ne-ar lăsa pe noi de izbeliște?!
Ce leneșă este gândirea în afara sistemului.
La marginea lumii sirena sună sfâșietor. Sirena plânge la marginea lumii, cu glas de pescăruș. Vaporul minuscul părăsește viteaz orizonturile.
-Hei, Mirabel, ciripesc eu, prefăcut în cocoșel lipsit de grăunțe. Mirabel!
Așa, fără rost, mi s-a răsucit un cuțit în vintre. Sau poate un pește nesățios m-a mușcat de mațe, ca un vampir al apelor. Dar mai degrabă un cuțit, un ditamai cuțitul care nu se mulțumește să înțepe și să ierte, ci mi se afundă în carne cu ură. Cu furie. Mă îngălbenesc. Dârdâi bezmetic, din senin, și mă încovrig în nisipul cuminte și fript. Sunt un peștan apucat de năbădăile foametei. De setea de carne și pâine. De poftă. Mă zbat pe uscat. Și Mirabel nu mai surâde deloc. Dar nu s-ar uita la mine nici s-o pici cu ceară. Câteodată Mirabel este cea mai urâcioasă ființă din lume!
Mirabel știe că mi-e foame.
În timp ce noi pândeam horcăielile Oceanului pe moarte, demonul afurisit s-a vârât în stomacul meu și-a dat să mă înghită cu totul. Atunci mi s-a răsucit cuțitul în vintre! Vai, Mirabel. Dacă ai fi zâmbit, dacă ți-ai fi arătat colții tăi de fiară nestăpânită, s-ar fi sfârșit cu demonii mei. Și-ar fi luat Scaraoțchi tălpășița. M-ar fi eliberat!
Voi spune asemeni scriitorului beat care așteaptă de dincolo de Ocean liniștirea factice a Civilizației: lucruri nedeslușite, nu deveniți corbi împrejuru-mi! Praful pierdut de instabilele voastre aripi îmi tot fură din firul Ariadnei.
Eram numai un țânc prăpădit, un copil, Mirabel, când tu te-ai ridicat din covrigul fierbinte de nisip. Te-ai ridicat precum o căpriță, fără barem vreo tremurătură, ai clătinat din pletele tale lungi de culoarea grâului copt ca și cum ți-ai fi luat rămas bun, rămas bun, Mirabel, și ai alergat înspre ghiocul din spumă de ou al mării.
Tălpile tale nervoase au mușcat din nisip până-n prăsele. De parcă ar fi dezvelit o scară, un drum de-ascunziș. Ai țâșnit înspre ape, Mirabel.
Nici un pic de frică. Nici un cuvânt. Pânda ta s-a terminat.
De câte ori mă întreb ce ai devenit, unde s-a mulcomit suflețelul tău de vietate a pădurii după ce crabii te-au purtat în lumea lor, mă liniștesc spunându-mi că poate ești una dintre săbiile nevăzute care impart trupul vârtos al Oceanului în valuri și picuri de sare.
Dar povara aceasta nu mi se cuvine, Mirabel, și tu știi. Tu, cea dusă cumva pe buze de ființele apei. Tu, cea astfel sfințită.

2.
Pe strada Diego y Capeljar tramvaiul cel verde urcă gâfâind. Are geamuri de hârtie colorată pestriț și roți mici, pătate de unsoare la carâmbul osiei și atacate de furia ruginei, roți mititele într-atât că de la depărtare ți se năzare c-ar fi vorba despre niscaiva boabe de măsline uscate puse în slujba electricității. Tramvaiul se hurducăie zorit, trei vagoane vechi prinse cap la cap cu cârlige uriașe de fier. Ca niște balene tăbăcite de intemperii și străpunse de unealta nemiloasă a morții.
Căldura moleșește călătorii, perfidă. Pofticioasă. Se strecoară prin despărțitura cămășii și prin crăpăturile hainei, se încolăcește neiertătoare de-a lungul cravatei, apoi, ca din senin, înșfacă omul de gât cu gheare gelatinoase, îl zgâlțâie de mama focului și-i suge toată vlaga. Cade din bolta sinilie și sfarmă răbdarea călătorului. Îl istovește. Îl nimicește. Cruzime.
Astfaltul e moale, păstos. Stă să curgă.
Doamne țepene în rochii înflorate, cu pălării imense gata-gata să-și ia zborul, să scapere-n văzduhul nețărmuit al orașului, s-au îngrămădit în tramvai. Lângă ele, arborând figuri impenetrabile de hermeși detronați, domni fumegoși, învestmântați solemn, tac cu semeție și se prefac a asculta cuprinși de un fior religios clopoțelul anemic al vatmanului.
Clinc-clonc.
O stradă din cauciuc, cu figurine de marțipan.
Dinspre Port răzbat huruiturile obsedante ale unor mari piese metalice puse la treabă. Macarale enorme pârâie și suspină la sânul molcom al fierbințelii. Hamalii suduie și nădușesc. Aerul pute a pește eviscerat, a evanescență și exonerare. Găuri fără fund se cască în burțile negre ale vapoarelor, înghițind stoic pâlcuri de oameni și boccele doldora de scumpeturi. Chintesența melodică a zbuciumului lor flutură peste străzile încremenite și peste clădirile cenușii ale orașului. Mugetul lanțurilor și scărțâiala vinciurilor fâlfâie deasupra lumii răposate, într-o ploaie de note miraculoase.
Nu era cu putință să fim izbăviți. Milostenia dispăruse definitiv.
Undeva la adăpost, sub căciula de mătase odihnitoare a unei umbrele nou-nouțe, doi domni grași, cu fundele desfăcute și piepții cămășilor doldora de picuri neliniștiți de sudoare, sorb grijulii din ceștile de porțelan ceai chinezesc. Aburind, ca un cazan cu smoală înălțat din vetrele Iadului. Domnilor însă nu le pasă, îndesați în scaune moi de răchită. În răstimpuri, sporovăiesc. Apoi își clătesc limbile vineții cu licoarea amăruie. Sunt doi domni vajnici și plini de sine.
Cârciumarul ce-i ospețește tot alungă cu-n șervet alb precum pânzele yolelor în lumina ucigătoare a amiezii muște nevăzute din preajma tejghelei lustruite cu sârg și a cheliei sale leoarcă de transpirație. Zâmbește viclean, în ciuda efortului și se poate bănui că închină ofrande soarelui faur.
Domnii vorbesc despre vagabonzii care pândesc Oceanul infinit. Care așteaptă momentul prielnic.
-Dragul meu, rămân la convingerea că ar trebui să se îngrijească de chestiunea aceasta chiar Comisariatul de Poliție, mărturisește, stânjenit de fațadă și privind aiurea, domnul pântecos din dreapta, pe nume Ernesto Bolivár; scărpinându-se, fără sfială, într-o ureche. Punând în scărpinat toată tăria sa de caracter.
-Sanitarii sunt de vină, domnule farmacist, sanitarii care nu fac nimic, ripostează cu calm comisarul-șef Juan Frías Allemande. Ne-au căzut pe cap o grămadă de reclamații. Odrasle sus-puse s-au volatilizat iar Poliția nu are oameni îndeajuns nici pentru borfașii de rând.
Nădușeală. Zăduf. Ceasornicul-însuși își ține respirația. Limbile sale de imaterial auriu au încremenit fără sens la zenit. Universul arde pe îndelete.
-Și apoi, “Diario” nu vă va da pace tocmai acum. Prada bună nu se capătă lesnicios.
-Ziariștii sunt cu toții niște lepre, Ernesto.
Neobrăzarea presei constituie singurul subiect neperimabil de conversație în doi peri, chiar dacă, din pricini termometrice ușor de chibzuit, bătăioasa discuție se scufundă într-un vârtej aburos de ceai chinezesc. Călătorind aferată înspre tărâmurile viscerale ale plăcerii propriu-zise și deschizând calea unor subiecte mai urgente. Domnii se cunosc dintotdeauna, de aceea conversațiile lor aduc cu niște șarje joviale de popice. Mucaliți și bătăioși, falstaffieni, asemeni a doi frățâni de cruce de demult.
Domnii se respectă nespus în sinea lor, însă adoră să se ciupească până la sânge. Aut Cesar aut nihil!
Sărmanii îndură cu stoicism căldura, așteptând sosirea vaporului poștal.
Pe o stradă alăturată se desfășoară o scenă plină de luare-aminte pentru cunoscătorul stilat. O femeie de vârstă mijlocie, cu obrajii roșii ca sângele închegat și păr cânepiu, își reazămă dosul de tăvălugul din piatră al unui gard boieresc. Nu este grasă, dar mădularele toate îi sunt îngroșate teribil din pricina muncii. Are un gât vânos și zdravăn precum turnul basilicei din San Sebastiano. Mâinile îi sunt umflate, cu palme ca niște buți. Picioarele femeii se ascund în ciorapi de bumbac, iar tălpile i se odihnesc în bocanci noduroși, din piele de bou. Stă crăcănată asemeni unui munte proptit într-o pereche de stânci. Doi țurțuri sprijinind cerul de carne macră, în așteptarea lui Atlas. Femeia privește în zare, pierdută. Răsuflă greu, animal de povară obidit cu-n destin femeiesc.
Þi se rupe inima văzând-o cum se lasă pradă plăcerii. Atavism? Mai degrabă o stranie dezvăluire a naturii. Un strigăt neînțeles al Facerii.
Căci gura rotundă a femeii, transformată pe neștiut în bortă de moară și-n puț de petrol, suge năprasnic din coviltirul de zăpadă al unei înghețate gigantice. Dintr-o singură smucitură a gâtului gura împresoară dulcele trup, se înșurubează animalic asupră-i și-l soarbe înlăuntru. Către urdia măselelor de granit. În rest, ochii apoși țintesc implacabil în zare. Nici un alt gest, exceptând monologul mecanic al lingerii năprasnice.
Femeia cât un munte, înfiptă în gard. Sugrumând turnul Babel cu buzele. Așa să ni se înfățișeze soarta, privită de aiurea?!
Timpul luptă împotriva mersului său. Pe strada Diego y Capeljar.
Cât de lină ți-este fuga, Mirabel.

3.
Oameni maturi cu înțelepciune de câini sălbatici. Corciturile mitice ale unei civilizații bolnave. Strămoșii lor fuseseră crucificați pe rame și înecați cu galere cu tot, la sfârșitul expedițiilor victorioase. Un soi de porte-bonheur à la Pizarro.
Pășeam cu înfrigurare peste lespezile sure, colțuroase. Pielea îmi sfârâia în contact cu stânca, iar călcătura mea nesigură, de batracian sfios rătăcit prin stufărișuri străine, musai atrăgea atenția. Un intrus, plin de nesăbuință.
Sălașurile curățitorilor de pește erau clădite deasupra ruinelor fortului. Dintre blocurile de granit cioplite anapoda de vânturile furioase și de ploile reci ale sfârșitului de an mă întâmpinau movile de argilă arsă și barăci însăilate din scândurile abandonate de mușterii Portului. Lilliputani înfometați își găsiseră adăpost întrânsele. Lor soarta le dăruise doar trupuri negricioase de piatră, mucegai și cuțite pentru spintecat. Eu unul avusesem parte de nevinovăție, de libertate și de Mirabel. Cu totul altceva.
În văzduh unduia o noapte de cerneală. Printre bobii de întunecime stele înghețate se veseleau. Îmi făceau cu ochiul, viclene și eu nu mă pricepeam să le duc de nas.
Cu inima cât un purice, pășeam. Desaga mea soldățească prinsese să atârne greu. Cumplit mă mai dureau umerii și gambele. Umblasem în neștire. Ca un apucat, mă încăpățânasem să bântui meticulos toate ungherele falezei. Nu căutam nimic, mă mulțumeam să privesc și să-mi amintesc. Un matelot debusolat, a cărui corabie sărise în unde, până la fund. Nu o fecioară ciocolatie mă părăsise, ci navira tandră și minunată a copilăriei. Îngerul meu bun.
Curățitorii de pește mă cunoșteau. Eram micul vagabond care se distra pe seama crabilor morți și-i amenința cu pumnul strâns pe dojenitori. Un diavol pământiu și lățos, cu mutrișoară de sfânt adormit. Mă adoptaseră, pe cât de bine se pricepeau să o facă asemenea ființe aspre și-mi iertau samavolniciile.
Fiertura de pește se zbate în ceaun, clocotind. Scântei sar din focul care dănțuiește nepăsător.
O lamă subțire de oțel mi se răsucește în vintre. Mi-e foame! Numai foamea stârnită aprig mă face să uit. Cum mă îndepărtează secundele, ca un picur fără urmă de milă. Clepsidra întoarsă.
Un bătrân știrb, adus de spate dar încă voinic, veghează mâncarea. De cum mă vede îmi face cu ochiul, complice. Are un picior de lemn și un ochi din sticlă mată, însă tribul nu crâcnește în fața poruncilor lui. Câtă ironie a sorții zace într-acest Nelson al curățitorilor de pește! Poate că lui i se datorează imboldul lăuntric ce m-a călăuzit până la faleză. Spiritul său strașnic poate că m-a mânat ziua întreagă ca pe un căluț zevzec peste țancuri, oblojindu-mi sufletul și scoțându-mă nevătămat la liman din baierele morții.
Îmi păruse atât de ușor să o urmez pe Mirabel. Să plutesc cuviincios și țeapăn printre duhuri. Un joc de copii, amuzant. Cumva.
Îngenunchez în preajma focului și mă desfac cu gesturi nesigure din strânsoarea desagii burdușite cu pâine. Simt privirile lor întrebătoare, șirete, aidoma unor degete îndrăznețe iscodindu-mă cu răbdare. Pipăindu-mi ciolanele, de parcă mi-aș fi pierdut vreunul în incursiunile bezmetice de peste zi. Mirabel lipsește. Unde să se fi tupilat Mirabel?!
Întrebare fără răspuns. Pe mutește.
Scot din desagă un colț de pâine tocmai bun pentru rupt dinții, un pietroi părăsit de cine știe ce trecător milos într-o margine de stradă, și un briceag cu lama aproape tocită. Relicve folositoare unui stomac lihnit. Mâinile mele își regăsesc dexteritatea ca prin minune când este vorba de așa ceva, iar atribuțiile mele precise de vrăjitor al turtoaielor ies la iveală făcându-mă să muncesc pâinea cu meșteșug. Și chiar dacă lama nu scânteiază izbită cu forță de coltucul îndărătnic, totuși spărturile lui vor trebui înmuiate în ciorbă minute în șir până a se metamorfoza în pasta aceea subțiratică cu care ni se umplu mațele. Până la refuz.
Este cu putință ca chiar aici să stea ascunsă baza acordului tacit dintre mine și curățitorii de pește. Supraviețuim cu resurse comune.
Nimeni nu mă întreabă de Mirabel când împart pâinea. Oamenii aceștia cunosc nebunia cu care noaptea își adapă puii. Tac.
Mirabel!
Pe mutește. Ca să nu plâng. Să nu mă tânguiesc fără rost.
Lângă ceaun, bătrânul schilod mormăie și gustă fiertura, sorbind dintr-un polonic vechi de aramă. Nu înțeleg ce boscorodește. Nu-mi mai pasă deloc. De-acum înainte.
-Ciorbei ăsteia îi lipsește ceva, nu se lasă dulăul moșneag cu jumătate de privire. Cătând pe furiș înspre mutrișoara mea boțită.
-Cred că un degețel de copil, se hlizește, pârdalnic, morfolindu-și gingiile roase până la sânge. Îmi face cu ochiul.

4.
O bătaie de aripă care să te învie, lepădătură. Atâta aștepți, cu încrâncenare. Lângă marginea lumii lor, nedumeritei lor lumi, alături de întreg sfârșitul. Apoi un fior care să te împresoare, să te cutremure aievea, să te ucidă iarăși, bucățică cu bucățică, pe viu. Să nu mai exiști defel în tot trupul tău.
Scufundat în nisip. Ars de fierul topit al soarelui.
Stropi de nisip îți picură din ochi, pe furiș. Plângi. Atât de sărat, atât de comic. Ești un inorog. Un măscărici de paria. O inadvertență.
Te însoțește pretutindeni duhoarea racilor morți asemeni unui lințoliu nevăzut. Cămașa lui Nessus. Peste umerii tăi slăbănogi. Cu silnicie.
Scufundat în nisip, din suflet.
-Amedeo, copil nerușinat ce ești! Vino înapoi!
O femeie în vârstă, învestmântată într-un costumaș țipător, se agită dindărătul unei uriașe umbrele de soare. Pocnește din degete, furioasă. Își flutură mâinile grăsuțe cu energie străduindu-se să-l convingă pe puștiul blond să nu se apropie de mine. Un vagabond, nemișcat, cu ghearele înfipte zdravăn într-un dâmb de cochilii uscate. Þinându-și respirația.
Oceanul îi pândește cuminte, pe toți. Horcăie rar, acum.
-Amedeo, scumpule, ai grijă de minge, gângurește bizara ființă mulțumită că-și vede odrasla la distanță sigură de hoitul meu negricios.
Sânii ei imenși, prinși în cupele rozalii din țesătură suplă ale costumului, tremură amenințător. Știuci oarbe în cârlige de carne. Foindu-se.
Un puști blond ar pofti să se joace cu tine, lepădătură.
Dar nu acum, nu în ceasul iertării.
Păsări negre țipă în cer. Și soarele arde, fără zăbavă.
La adăpostul falezei, dincolo de contraforturile pe jumătate ruinate, se ascunde o procesiune impunătoare. Așteaptă în tăcere deplină amiaza. Pe mutește calcă deasupra clepsidrei care vântură zilele lumii. Nimeni nu-i vede, căci nimănui nu i se cuvine să vadă tinerii aceștia rugându-se cu ochii închiși. E un sacrilegiu să întrezărești ofrandele aduse Oceanului pe moarte.
Iar ei se țin de mână strâns, doi câte doi. Din nebăgare de seamă și-ar putea rupe oasele degetelor, însă nu se vor în nici un chip izbăviți de durere. Sunt desculți.
Ființe crescute în umbra orașului, câtă banalitate!
-Amedeo, puiule, se tânguie fără sens femeia cu umbrelă de soare.
Nisipul frige ca jarul. Un puști blond țopăie haios pe puntea dintre viață și moarte. Lumea începe cu el.
Totuși voi simți când le va fi dat să pășească în unde.
Voi simți, cu fiecare fibră a corpului meu, chiar dacă nu mi se cuvine povara aceasta haínă. Chiar dacă nu înțeleg.
Nimeni nu-i vede înaintând. Doar sufletele lor nu adăpostesc nici urmă de frică. Ori de rușine stupidă, în ultimul ceas. De îndurerare.
Nici un semn de mânie nu-i încolțește perfid. Pânda li s-a terminat.
Și nisipul se desface sub călcătura lor neauzită precum o scară. Un drum de-ascunziș.
Fuga lor e chiar fuga ta, Mirabel.
Fuga ta.