Ce dificilă ne este calea de la sămânță și până la defrișare ca să înțelegem că suntem coautorii vieții, nu numai martorii ei. Ce alt martor am putea întreba ca să ne răspundă întrucâtva măcar dacă suntem esențe prețioase? Pe umeri, pe coroane simțim o povară și se naște teama ca nu cumva să trezim zeii. În fabula verde și caldă a naturii nu este haos atâta timp cât mănușile de suflet ne poartă viața. Pomul este, și pentru că secunda există. Ca niște ciudate întâmplări ne risipim în cronici, fiecare cu istoria proprie.
Suntem cutia de rezonanță a naturii. Iubind facem ce vrem. Dar mai întâi iubim. Și simțim cum fluturii albaștri cresc pe florile sufletelor dezbrăcate și desculțe. Florile noastre sunt ambasadorii sentimentelor lumii, azurul spalându-și undele în foșnetul frunzelor și trilul păsărilor din coroanele noastre. Pentru că suntem, totul poate să fie în spațiul nostru nefinit: de la sămânța mirabilă cu puteri nelimitate ajungem chiar să fugim de propria vârsta. Dar de ce mai e nevoie de destin?
Risc să trezesc floarea de care mă apropii: liliacul se mulțumește cu un anotimp, nufărul s-a trezit pe lacul înțelepciunii, salcia își plânge discreția deasupra apelor, prin înălțime plopul își pune în evidență umbra, deși se revarsă în cer din curiozitate. Păsările surprind această melancolie a esențelor pădurii, de parcă se sudează un contract (neîncheiat juridic) între plante și păsările călătoare. Iar norii calmi trec greu, oftând în caleașca dorului. Ochiul de pisică trece în frunze, însă de sus pădurile îi par rotunde. Să mai fi murit un copac, să mai fi plecat o pasăre? Ochiul sau oglinda cerului deformează. Norocul plantelor este că nu se uită toți în aceeași oglindă; viața are infinite oglinzi. Mai durează până țăndării de lemn să fie strigați de corul cetelor sfinte. Însă coloritul ideilor noastre vegetale nu se vede în oglinzile crăpate. Am fost idei. Și în Cuvant, sunt idei ce se regăsesc, altele se pierd. Aici ar trebui Absolutul să mai lucreze...Ochii minții universului ne mai trimit semne, lăcrimând discret în picurii de ploaie. Și ce bine e să fim spalați din când în când în marginea de ploaie!
În pădurea prea umbroasă nici iarba nu crește. În schimb, în liziera pădurii iarba se ofilește mai repede decât lâncezește. Sunt și ierburi care se încăpățânează să crească pe toate muchiile. Din același regn, unii pomi rodesc din an în an, alții nu rodesc niciodată. Fructele bune nu provin doar de la pomii de esență tare. Din ghindele căzute în poala pădurii doar unele rodesc. În fruct răzbește ceva din rădăcina pomului, dar seva noastră parcă nu-i a noastră...
În noaptea liniștită s-au născut furtuni de fapte, strigăte ale luptei împotriva morții. "Vântule, îmi cunosc neamurile și strămoșii după miros. Geana mi-e bună, dar se înclină!". Dar înclinația nu se confundă cu înclinarea, căci vânturile vieții ne învață să îngenunchem. De atâta îndoire, tindem să strâmbăm specia noastra vegetală. Dacă viscolul, acest strănut al naturii, nu ne sperie, în schimb securea timpului nu alege și retează orice floare, orice pom. Și totuși, multe rupturi sunt necesare. "Ne-ați chemat pe noi, e rândul defrișării noastre? Suntem și noi dintre cei căutați? Mai întâi, scoateți-ne cuiele din scândurile putrede!" Degeaba strig...nu avem nici un mesaj, cerul e părăsit de porumbeii albi. Sau vântul s-a înșelat. De fapt, în spațiile nețărmurite la ce mai folosesc tărușii noștri?