O padure cu fosnete se transforma pe altarul iubirii intr-o carte cu pagini scrise, nescrise, citite... Dincolo, suntem noi, cautatorii unei pagini, unui suflet. Iubirea in editii prescurtate e o moda. Si cum in moda se revine ciclic, astept ciclul urmator, format din fraze mai lungi. Cine aprinde lampa cand se face prea tarziu? Padurea isi simte durerile de muguri. Din cauza durerii am invatat ca in iubire trebuie sa ai comportament de iarba, nu de copac. Dupa ce trece coasa, cresti mai inalt, mai intelept, mai des. Si iarba noastra vibreaza pe scari de sunete spre bolta. Chiar si in statutul tau de iarba, te prinde noaptea de vara, cu cerul instelat, cu trandafirii ei in jur. Din stresini nu mai picura...De unde sa luam picurul, atat de important pentru noi? Setoasele noastre curcubee s-au imprastiat sa bea roua. Unde sunt aripile de izvor si plamanii de furtuna? Unde ne poate fi iubirea?
Regretam ca nu ne-am citit gandul. A ramas un gol. O pagina goala e o pagina goala si atat, nu are miros, culoare, sentimente. Nu asteptam judecata de apoi; ea are loc in fiecare zi atata timp cat inca suntem in cautarea izvorului iubirii. Unii il gasesc, altii l-au abandonat deja. Obosim cautand un om. Cat cerem, cat dam? Avem ceea ce pierdem, pentru ca avem ce am dat. Nu e important sa dai mult, ci atunci cand trebuie. Totul e legat de timpul datului. Pe baza principiului lui dau si primesc prezentul devine actual. Or, in iubire esti mereu egalul celui iubit, de aceea iubirea este demna. Cand inima ofera, darul nu isi pierde din valoare. Si de ce sa nu ii spui inimii sa ofere cat mai mult, cand nu peste mult timp vom fi azurul din mari sau pamantul cu toate pacatele. De aceea, dorim ca in zarea de plumb, trasnetele sa se aprinda in joc, sa se transfere secundele iubirii pe bordura vesniciei. Trasnetul nu e un foc pe care sa-l tii in mana. Daca e sa ne punem in ecuatii de electricitate, noi putem fi cel mult niste scantei. Iar scanteile nu lumineaza, ci fac sa se nasca numai sperante de lumina.
Suntem constienti de lucrurile care ne scapa. Poate obosesc in noi iubirea si uitarea deopotriva. Si ai sentimentul nisipului din pantofi. De la acest eveniment greu facem bataturi. Rana se vindeca, dar urma ramane si creste ca o pecete care apara inima impotriva altor rani. Ne cautam prea mult, ne caram in tacere greutatile, ranile. Niciodata nu urcam atat de sus ca atunci cand nu stim unde mergem. Important insa este ca ducem cu noi ceea ce ne ajuta sa traim, cautarea iubirii.
Se amesteca totul: copacul, iarba, cenusa scanteii si ajungem in stadiu curgator, de rau, adica mereu altii si mereu aceiasi. Cand plutim, undeva, pe marile uitate, un petec de vela se iveste iubirii noastre. Asta si pentru ca ne cautam prea mult. Marile dureri sunt mute si n-am vrut sa fim niste muti pentru tot restul vietii, iar golul s-a umplut cu graba cu care infloreste un cais. Purtam pe ape florilor de cais mireasma lor, iar pagina care ti-e scrisa zace intr-o sticla de dor. Si vezi cum a iubi inseamna ceva; restul e nimic. Ridici sticla, arunci dopul si culegi rodul dumnezeirii.
Pagina scrisa fiecaruia indica faptul ca iubirea vietii face lumea prin inima. Prin inima si pentru inima se face totul. Si traim fericiti acele momente fara sa stim. Nu conditia noastra, ci calitatea inimii noastre ne face fericiti prin alegerea paginii. Padurea cu fosnete, scanteia si apa denota inocenta propriului nostru mister.
Suntem pagini scrise. Si daca nu ma credeti, veniti sa ma cititi pe arterele ascunse si bucurati-va in mine de iubirile voastre. Oricine-ai fi, tu poti intra oricand la mine, in cartea cu o singura pagina scrisa!