Aș începe cu banala întrebare ce e dragostea ? Nici nu știți cât de greu e să răspunzi banalului! Răscolindu-mi-se întrebarea în interior, cred că dragostea e alimentul de care nu mă satur. Mă înconjoară, e pretutindeni și nu oarecum, ci din abundență. Nu e o bagatelă. Sau poate așa o simt, fiind încă un copil ce stă în contact cu Dumnezeu prin intermediul canalului numit inocență. Fără a-mi pierde sensul de pâine, am fost ales să iubesc. În multe momente am luptat pentru dragoste pentru a o avea de partea mea, căci nu se lasă înduplecată, așa, cu una cu două. Apoi, de fiecare dată m-am declarat învingător, știind că spiritul meu a trecut prin adevăruri învățate prin experiență. M-am învins pentru că nu există dragoste imposibilă și am fost atent în lupta cu tăcerea și indiferența.
Sunt flămând de afecțiune și sunt în căutarea suferinței prin iubire. De multe ori, după ce căutam cu disperare dragostea cuiva, mă întorceam acasă respins de sufletul alergat sau obosit de fugă. Mă consolez că dacă nu voi face nimic pentru lume, nimeni nu o va face. De la Exupery am învățat că trebuie să încep cu distrugerea zidurilor propriei închisori pentru a iubi mai mult. Și câte praguri mai sunt de ocolit! Sper să nu pățesc precum calul care sare de multe ori peste obstacole și până la urmă își rupe un picior. Oricum, mi-a pierit energia pentru miile de scuze. Și nu e bine nici să îmi prognozez totul în dragoste, pentru că pot tinde spre iubirea ideală și nu mă mai pot urni din loc în puținele secunde care mi-au rămas.
Să fim serioși, lumea nu începe de la mine. Eu sunt un umil personaj într-un tablou de Picasso, și totuși un erou pe care îl doare fiecare fibră a ființei sale, nedesenată. Ce nu știe pictorul e cum să poată exprima cuvintele de iubire. Am încercat să îmi fac cuvintele să iubească. Ele costă puțin, dar prețuiesc enorm. De cele mai multe ori sunt parșive și vorbesc despre mine, însă cuvintele neajutate de gânduri nu ajung la cer. Iată primul prag al iubirii, desenarea cuvintelor iubirii! Numai când se povestesc istorii personale sau legende, cuvintele se îmbracă în romantism. Cuvintele omului sunt aceleași, aliații sunt diferiți. Prin alfabetul lui Dumnezeu distingem intuiția, pătrunderea sensurilor calde de dincolo de masca de fier și devenim mai atenți la cuvinte, după cum și cuvintele cu siguranță vor fi mai atente cu noi.
Sunt amiezi când mă trezesc vorbind de unul singur cu voce tare și îmi dau seama că atunci când rostesc același cuvânt de mai multe ori devin dependent de el. Pe strada mea, însingurat, pronunț două cuvinte simple și așa de profunde în mijlocul cărora caut să mă contopesc: iubire și Dumnezeu. Atunci, îmi schimb brusc atitudinea uzată și îmi abandonez dialogul lumesc. Puterea cuvântului e extraordinară și mă feresc de atacurile prin cuvinte murdare. Cu câteva cuvinte prost dirijate putem distruge ani de muncă pe tărâmul armoniei sufletului. Vorba e capcană. Am și eu momente slabe, când cuvintele mele se contrazic, dar e firesc sa fie așa într-o viață dusă pe câmpul contradicțiilor. Când știu ce vreau nu mă pierd în explicații, nu-mi pierd timpul cu provocări, pentru că fiecare literă e la locul ei. Numai atunci când viitorul devine prezent și sufletul este în așteptarea provocărilor pozitive, cuvintele au nevoie de spațiu, de un teritoriu propriu pentru manifestarea sensurilor.
Încetul cu încetul, sufletul își vindecă propriile răni. În tăcerea sufletului e o ordine care mă poziționează. Ușa inimii o las deschisă ca să mă pătrundă iubirea. Prin poarta mea, a ta, a altora se deschide calea către altă poartă, cea a paradisului. Blaga, când a făcut trimiterea la sfere, cred că se gândea la porți. Corect ar fi să vorbim nu de o teorie a sferelor concentrice, ci de teoria porților deschise. Sfera e un sistem închis, ce nu comunică cu exteriorul, iar noi am fost creați întru deschidere.
Nu vreau să fiu în continuare spectatorul care nici nu crește, nici nu scade în iubire. Aștept un strop de îndrăzneală care să mă decoaguleze, simțindu-mă obligat să îmi ridic inteligența din tomberon. Și trebuie să am grijă ce fac cu inteligența, ca nu cumva să ajung la consacrare, căci altfel nu-i ofer nimic bun lui Dumnezeu. La câte am primit!… Dar am fost un copil docil. Ce se va întâmpla cu mine la maturitate? Voi fi în stare să mai respect legea? Cred ca aș respecta cel puțin pe jumătate legea dacă atunci când, deja ajuns sus, sunt conștient că am făcut ceva să îi ajut și pe alții să urce. Și dacă au urcat puțini, celor ce s-au oprit le-ar fi benefică mâna mea întinsă. De fapt, dacă nu le dai altora, cum să se înmulțească cele cinci pâini și cei doi pești? Mă aflu pe lume ca să-mi ajut frații, nu să îmi condamn aproapele. Vreau să îmi împart lumea cu persoanele iubite. Acum am de toate și sunt nemulțumit de ceea ce am ajuns să fiu. Sătul de mine, mă instalez în aproapele meu, știind că și el îmi simte puritatea. Pe măsura înaintării în interiorul lui, observ cum aproapele are dificultăți în a-mi recunoaște eforturile prin care doresc să îl iubesc. Voi răspunde pentru faptele mele, dar prefer să nu fac nici un comentariu referitor la Fapte.
Ușor, ușor, am dat de pragul celor două drumuri. Orice drum presupune respect, chiar dacă alegerea a fost proastă. La ce să mă aștept când mă ademenește sensul unic al drumului spre smoală, acea crudă realitate înțeleasă prea târziu? Acolo drumul spre Evanghelie e înfundat. M-am așezat între două planuri, cel al diavolului care mă ispitește și cel al îngerului care mă caută. Prin rezistența la ispită te erodezi, te distrugi și cauți salvarea în planul paralel, al îngerului. Drumul ușor devine greu pentru că mă obligă să renunț la prieteniile întâmplătoare. Aș cădea în penibil dacă înainte de distrugere nu știu să mă opresc. Durerea de ieri m-a fortificat. Au fost clipe când m-am abătut de la drum, am trădat, iar acum parcă totul îmi pare așa de departe ca și cum nimic nu mi s-ar fi întâmplat. Când se pierde calea, greu se revine la destinația inițială. Prin abaterile de la drum se pierd secunde prețioase pentru a reveni la destinația inițială. Dar trebuie să îmi petrec drumul și nu timpul pe care-l mai am la dispoziție. Drumul devine scop, ajungerea la țintă e înălțătoare. Lucrurile trăite se developează. În drumul lui Robert Frost poate fi regăsită salvarea destinului, dar perfecțiunea neprăfuirii o aflu numai ascultându-l pe Isus, mijlocitorul prin care iertarea e traseul luminii.
Ca orice novice încerc să-l depășesc pe cel ce m-a inițiat, chiar dacă aș profita de neatenția înțeleptului. Am apucat să umblu și-mi recunosc așa de bine traseul, cu fiecare granulă de nisip, cu fiecare cotitură, cu fiecare pericol. Mă identific cu materia drumului. În înaintarea mea sunt și pietre-obstacol, cuie ruginite care pătrund fără să te anunțe în tălpile goale. Cum să dresezi pietrele și cuiele sălbatice? E imposibil. Și tăcerea lor spune multe. Cu vorba nu pot măsura calitatea unei pietre, unui cui. Ce să fac, nu pot avea numai prieteni, deși toate drumurile duc la inimă. În definitiv, nu pot să fac decât să mă odihnesc din când în când și să rămân atent, conștient că nu am de ce să mă grăbesc.
Când îmi uit ținta, îmi dublez eforturile de a reveni, pedepsindu-mă prin păcat. Mediul înconjurător sau liberul arbitru mă controlează și mă determină să îmi pierd umilința, o stare de fapt atât de alunecoasă, unsuroasă. Un alt prag, de data asta natural. Până și steaua cea mai îndepărtată mă înconjoară și înțeleg cine mi-a zgâriat corpul, cine mi-a sculptat urmele și cicatricile. Indiferent dacă stau în verdeață sau între pereți de beton și indiferent de ceea ce mă influențează, credința fără rugăciune nu există. Iubirea se implantează în inimi prin rugăciune. Iată cum un anumit tip de conversație devine un exercițiu al sfințeniei. Și de câte ori am simțit că fac monolog!
Umblam prin păduri în mijlocul nopții și eram precaut cu cei care îmi arătau poteca ideală. Mă trezeam la ore nepotrivite să vorbesc cu oamenii pentru care m-aș fi sacrificat, dar tot nu m-au sporit, nu m-au crescut. După atâta somn, e firesc să mă și trezesc. De aceea fructele verzi trebuie lăsate în pom, însă niciodată nu voi renunța la rezultatul fructelor. Cred că este util să ne examinăm rugăciunile, să le urmărim sinceritatea. Și dacă emoțiile de sfințenie vor fi iarăși îndepărtate înseamnă că îmi rămâne să mă capacitez zilnic pentru a nu păcătui. Problema majoră e că nu prea știm să oferim, suntem egoiști și așteptăm numai să ni se dea. Cât vrei să ți se tot dea? Paharele s-au umplut cu venin, dau pe dinafară. Numai credința ne poate transforma veninul în apă pură. Pentru asta trebuie să luăm lecții de ascultare; ascultarea e o știință ce utilizează tehnici superioare, pe care nu oricine le percepe. Arta ascultării…
Nu vreau să spun mai multe decât e necesar, însă când dorul e nebun, îmi frâng pana în ecuații de iubire. Nu încerc să par, ci sunt. De atâtea praguri, inima se simte pustiită. Pragul cel mai mare pe care nu îl pot digera constă în ideea că nimeni nu e interesat de ceea ce știu. Și-au confecționat ochelari fumurii să nu mă recunoască, să nu se recunoască în mine. Majoritatea semenilor mei nu știu să iubească ceea ce eu am acumulat atâția ani. În spate îmi las dușmanii, în față îmi pregătesc prietenii, deci sunt într-un ceas în care rămân tăcut. Probabil și dușmanii au dreptul la o a doua șansă în viață. Atâta știu: cineva vede și poate îi iartă. Eu mă mai gândesc…Prin răbdarea și dreptatea cugetului îmi întăresc spiritul. De fapt, ne reunim în simbolurile constelațiilor și mă voi comporta ca o stea cu toată lumea.
Sunt și alte praguri și parcă prefer să mă împiedic în ele decât să le lovesc cu mintea. Astfel, mă compătimesc pentru ce mi-a cunoscut trecutul și îngân: mi-a fost iubirea o autosugestie? Mai bine să stau în obscuritate, decât să răspund într-o lumină palidă. Am găsit înțelepciunea iubirii printre sănătoșii lumii, care sunt și ei nebuni. De aceea înțeleg cum nobilele sentimente duse la extrem devin vicii. Sunt viciat de iubire. Nu beau, nu fumez, dar iubesc. Timpul e așa de limitat pentru ce mi-a mai rămas de trăit încât nu vreau să îl folosesc pentru mâncare, băutură, afrodisiace și somn. Fiind sclavul visului, sunt liber în prăbușire, acum când m-am așezat în cortul meu și privesc viitorul. Un sfert din viață “o adorm” și mi-e destul!
Având multe defecte dețin și pârghia prin care văd și defectele celorlalți. În lunga mea călătorie a cunoașterii încep cu un mic pas. Ce-a fost cu mine va mai fi, ce mi s-a făcut mie se va mai face și altora. Mai știu că nu știu nimic, deși în prostia mea sunt zile când spun că știu atâtea. Mai fac un pas numai dacă nu îmi uit înțelepciunea prin vreun cotlon al minții. Și cum tot fac la pași, ultimul va fi spre moarte. Unde, unde să mai caut rătăciții pași! Pasul înseamnă sfârșitul numai când se deschide brusc prăpastia. Oricât de mic e spinul, pribeagul își oprește pasul și sănătosul va fi distrus de virusatul spin. Pragul morții e cel mai departe. Grăbit și preocupat de dragoste nu îmi găsesc timp să mă gândesc la moarte. Deci, pentru mine moartea nu e obstacol, ci o etapă spre viața viitoare, o ridicare și o reîntoarcere. Prin moarte voi avea grijă să nu mă ciobesc prea tare, pentru că mai am nevoie de mine și mai târziu. E cuminte să îmi reiau locul firesc și să nu dau motiv cioburilor oglinzii să se înfigă în țărână.
Fiind un sclav al iubirii îmi voi câștiga libertatea de oriunde. Ca orice sclav m-am născut, am iubit, am suferit și voi scăpa prin moarte, dar bucurați-vă că nu o să dispar. Iar cu moartea știți cum e: dacă se poate întâmpla, sigur se va întâmpla. Ca să ajungă la mine și la voi durerea, trece mai întâi prin inima slăbită a lui Christos. Geometrie complicată. Nu vreau să mă împiedic de adevărul iubirii și el să o ia la fugă, ci îmi doresc pierderea purității sale în mine. Atunci nici stelele nu îndrăznesc să cadă!
Sunt condamnat să repet greșeli și uitându-mă în fiecare dimineață în oglindă îmi jur măcar să nu mă mint. Sunt zile când mă transport în mine însumi sub forma unei sfere. O sferă printre sfere și linii. Ce va urma decât căutarea punctelor de sprijin. Duhul meu întors de oareunde nu va mai încerca să înțeleagă totul. Vreau să mai stau și să iubesc măcar prin semne!
Cum timpul nu îmi ia dreapta mea măsură, îmi sunt de-ajuns. Am trecut prin tot ce am trecut și nu regret greutățile în care am intrat, căci ele m-au dus în punctul unde am dorit să ajung. Sunt rănit prin oameni în tiparul creației și urâțenia îmi trece până la oase, prin reflectare. Mă dor nebunii ce stau încă la putere sau nevinovații ce zac în închisori. Trebuie să mai învăț cum să separ ceea ce e folositor de ceea ce e inutil. La marginea rațiunii sunt trădat de trup și rațiune. Sub aura de independență îmi ascund singurătatea și stau de vorbă cu inima mea: de ce-mi trece timpul pur și simplu? Poate e un rod al trândăviei. Prin repetarea acestor stări, n-am cum să progresez în viață. Și vine consolarea: azi sufăr, mâine voi fi fericit. Totuși, unicul mister al lumii e dragostea dintre oameni, reprezentată prin atributul iubirii. V-am expus și capitole din istoria suferinței: drumurile, dragostea…Și se interpun atât de multe subcapitole, cu praguri…Nu îmi rămâne decât să îmi recunosc limitele spre tindere și să aștept mâna veșniciei.