Sunt obosit... Sunt tare obosit! Ca și Mancini, sau cum l-o fi chemând, din "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Obosit de atâta fugă.
M-am așezat jos pe o piatră și acum fumez o ultimă țigară. După care o să sar. Priveliștea nu e chiar atât de grozavă de aici. Nu chiar așa grozavă precum am auzit. Am văzut locuri și mai frumoase. E adevărat, am văzut locuri și mai urâte, mult mai urâte decât ăsta.
Ei bine, ăsta este special în felul lui. Pentru că va fi ultimul pe care îl văd. Și uite așa, povestea ia sfârșit aici. Bine măcar că am evitat un happy-end tipic american.
Ei na! La gândul ăsta m-a pufnit râsul și țigara mi-a zburat din gură. Uite că mai sunt lucruri în lumea asta care mă mai pot face să râd. N-aș fi crezut!
O culeg de pe jos și o bag iarăși în gură. Þigara. E plină de pământ. Nu face nimic. În mai puțin de 6 minute, toată gura îmi va fi plină de pământ înmuiat în sânge.
Ei! Să ne păstrăm o urmă de demnitate în aceste ultime momente! Nu se face să vorbim astfel despre propriul nostru corp, care ne-a servit cu credință, cum a știut el mai bine, vreme de aproape 25 de ani. 25 de ani! E mult! Tare mult...
Și eu sunt bătrân. Corpul, săracul, nu. Ce să zic? Îmi pare rău pentru această alăturare nefericită, pentru el. Mai bine mi-ar fi dat unul defect. Fără o mână, fără un picior, fără amândouă, fără cap... Așa, voi fi nevoit să stric frumusețe de trup.
... Și iar mi s-a suit la cap! Cred că țigara e de vină. Da, da. Ar trebui să o sting și să mă apuc de treabă. Vorba vine. Dar nu... Măcar atât să fac și eu cum se cuvine. Să îmi fumez ultima țigară.
Toată viața mea am fugit. De ce? De oameni, spuneam eu. De oameni urâți, mai exact. Urâți la suflet, nu la trup. Lași, încrezuți, egoiști... da, egoiști... înfumurați, proști și alte nații de care e plin pământul.
"Să nu vă mai văd!" spuneam. În gând, bineînțeles. Căutam și eu... asta când îmi dădeam seama că sunt în căutarea a ceva... deci căutam și eu un om, unul singur, cu care să mă pot înțelege și mai presus de asta, care să mă poată înțelege. Ceream mult? Nu, ziceam eu. Nu!
Dar omul ăsta nu a fost de găsit. Și atunci am crezut de cuviință că e mai bine să fug de toți. Și am fugit. Și am fugit...
Ghinion! Peste tot pe unde mă întorceam, dădeam peste oameni. Unde nu erau, îi căutam. Când îi găseam, fugeam. Pentru că erau aceiași oameni schilozi la suflet pe care îi știam. Eu vroiam altceva. Nu, de fapt eu nu mai vroiam nimic. Mă rog, am avut și eu perioadele mele de confuzie. Oricine are dreptul, nu?
Ideea e că, în acest timp, eu continuam să fug. Din loc în loc, din om în om. DEGEABA!
Și, într-un târziu, m-am așezat pe o stâncă - exact ca și acum - și m-am gândit. Biine de tot. Atunci nu i-am dat de cap. De ce toată lumea își are linștea în lumea asta, și doar eu nu. Pur și simplu, nu înțelegeam. Acum da.

Ei, hai că mi s-a terminat țigara. Am stins-o cu grijă. Printre paiele astea uscate aș putea provoca ușor un incendiu, și n-aș vrea să se întâmple una ca asta, nu?
Și acum, hai! Dacă mai stau puțin o să am impresia că mi-e frică, și părerea bună pe care mi-am făcut-o în timp despre mine s-ar duce dracu'. Și ar fi păcat... Tocmai acum!
Așa, binișor sus pe stâncă și apoi... nu, nu am să întind brațele, teatral, că oricum nu are cine să mă vadă. Drept, mă rog, puțin cocoșat, că așa am stat toată viața, sau cel puțin așa îmi spunea maică-mea (e puțin ciudat, totuși, pentru că era singura persoană din lume care îmi spunea asta, nimeni altcineva... în fine) și hop la vale.
Revenind, acum, în ultimele secunde... era și timpul să îmi dau și eu seama. Când eram mai tânăr nu știam. Acum știu. De mine am încercat să fug toată viața. Nu de ceilalți oameni. Eu nu eram cel ce nu se încadra. Eu eram cel cu "defect". Nasol, nu?

Inimă, stai cu tata că ajungem acușica.

Hop!...