Azi a pornit cu două ore mai devreme.
În fiecare dimineață Uail iese din Tadmur la volanul unui camion plin cu sticle goale si se întoarce seara târziu din Damasc încărcat cu Cola. Asigură unsprezece magazine și restaurante cu băuturi răcoritoare. Cei peste patru sute de kilometri încolo și patru sute de kilometri înapoi fac opt sute de kilometri încolo și-napoi. De fapt îi face Uail. Și, credeți-l, nu e ușor. Poate că e simplu, dar nu e ușor de loc. De fapt el nu știa asta. Nu știa că e simplu. Dar știa bine că nu-i ușor. E greu de spus ce știa și ce nu știa. Trăia și așa era viața lui. Șofer de autocamion. Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Uail: "Cine ești?", el ar răspunde: "Sunt Uail fiul lui Muhammad din Tadmur, șofer de camion". Dar nimeni nu l-a întrebat și Uail tace. Ascultă motorul.
Drumul, dacă ar fi fost deștept, s-ar fi sinucis de plictiseală. Era drept și traversa un deșert. Uneori se întâlnea cu stații de benzină, dar foarte rar și doar. Sate sau orașe sau păduri sau râuri nu știa și nici nu avea de unde. Dar drumul era mort. El era neviu. Sau poate doar prost. Sau poate Uail era prost. Sau poate eu. Sau poate noi toți. Oricum drumul era acolo toată ziua.
Și ziua era foarte lungă și înfierbântată.
Iar drumul traversa deșertul.
Iar Uail parcurgea drumul.
Încolo și-napoi.
În fiecare zi.
Același drum.
Aceeași zi.
Același Uail ibn Muhammad.

Uail iese din camion trântește ușa și aprinde o țigară. Maan strigă la el:
- Uail, nemernicule, de câte ori ți-am spus să nu fumezi în stație! Vrei să murim?!
- Dumnezeu știe, Maan.
Uail se îndepărtează de benzinărie, care nu-i decât un cub de beton, traversează șoseaua și rămâne singur cu pustiul. Un plan sur cu fascicole rare de verde se întinde alene până la lanțul de munți, care, din depărtare par bidimensionali – fără formă, fără volum, fără masă. Doar un contur pe cer – orizontul. Uail își fumează țigara simțind aceste geometrii, dar dacă l-aș întreba ce simte, ce vede, ce înțelege, el nu mi-ar putea răspunde. El m-ar privi straniu, fără să știe de ce mă privește straniu, ar spune: "Dumnezeu e mare…", ar arunca țigara și s-ar îndrepta spre autocamion, pentru că dreapta drumului trebuie parcursă.
El m-ar privi straniu pentru că nu m-aș încadra în peisaj. În centrul unui plan, tăiat de o dreaptă, pe fondalul unui cub… eu. Nu, așa ceva nu este posibil. Uail își termină țigara, urcă în autocamion și pornește spre Damasc.

Dar iată că în drumul lui Uail apare un păstor cu oi. Uail îl privește și se gândește că vede un păstor cu oi. Oile pasc ceva și Uail deduce că oile pasc iarbă. Dar iarbă nu se vede și Uail zâmbește. El nu se întreabă ce pasc oile dacă iarbă nu-i, pentru că nu-i treaba lui. Treaba lui e să mențină direcția și viteza. Și Uail o menține foarte bine. Locuri pe care le știe foarte bine, dar care nu au nume, trec pe lângă el și rămân în urmă. Motorul tușește, Uail e pe ace, dar motorul revine la cântecul de sănătate și Uail se liniștește. Lui nu-i plăcea să se strice în mijlocul pustiului și să repare motorul sau să aștepte ajutor. Când n-ai unde te ascunde de 40 de grade - fierbi în cabina autocamionului de căldură și de nerăbdare. Și întârzii. Iar când întârzii e foarte rău. Foarte, foarte rău. Și de așteptat aștepți mult pentru că drumul nu-i aglomerat – doar vinerea și sâmbăta autocarele transportă tone de turiști în orașul lui natal. Dar Uail lucra rar sâmbăta și niciodată vinerea.

Vinerea Uail dormea până la amiază, apoi se ducea cu tata și frații săi să se roage. După rugăciune vizita sau primea vizite.
- Salamu aleikum Uail!
- Aleikum as-salam, unchiule, ce mai faci?
- Slavă Domnului!
- Cum îți e sănătatea?
- Slavă domnului, totu-i bine!
- Ce mai face mătușa?
- Slavă Domnului!
- Ce mai face Muhammad?
- Slavă Domnului, totu-i în ordine.
- Ce mai face Ahmad?
- Slavă Domnului, slavă Domnului! Tu ce mai faci, Uail?
- Slavă Domnului, totu-i bine.
- Cum e la lucru?
- Slavă Domnului!
- Tatăl ce mai face?
- Slavă Domnului!
- Mama ce mai face?
- Slavă domnului, totu-i în ordine.

Vineri seara merge la Khalid, vechiul lui prieten, care are două cămile și primblă turiștii printre ruine. Khalid îl întreabă ironic ce mai nou în pustiu, după care își începe snoavele cu turiști și, mai ales, cu turiste. Uneori Khalid povestește cum gonea cămila ca să-l strângă pasagera din spate, alteori cum o turistă a încălecat cămila în fustă, alteori povestea despre turiste fără sutiene sub tricou, alteori despre declarații de dragoste făcute la umbra mileniilor. Pe Uail nu-l interesează dacă Khalid numai exagerează sau chiar minte, ce e important - Khalid e prietenul lui și e un povestitor grozav. Dar cu toate că e cel mai bun prieten al lui, Uail nu i-a povestit nici măcar lui Khalid despre întâlnirea cu franțuzoaica.

Dar azi nu e vineri și Uail menține viteza pe drumul care desparte Damascul de Tadmur. Uail privește mai mult la lanțul de munți de la orizont decât la drum. De ce oare? Pentru că autocamionul se apropie de Locul Secret. Și numai Uail știe despre Locul Secret. Pentru că e secret. Dar să urmărim ce urmărește. Uail privește atent și vrăjit în dreapta drumului – odată cu deplasarea camionului, unul din munții de la capătul lumii se întinde, se înalță, se lățește pe fondalul cerului și se transformă într-un Nas. Nasul la început e drept și lung și nici nu prea seamănă cu un nas, dar cum autocamionul se mișcă, se mișcă și muntele și iată că nasul se umflă la o extremitate și devine un nas complet – cu o proeminență mică pe centru, cu nările puțin umflate. Cum camionul se mișcă – se mișcă și nasul munților – inspiră adânc și repede, își ascunde un capăt după orizont, își rotunjește vârful și se transformă într-o picătură mare de apă. Dar minunea abia aici se întâmplă – de nicăieri apare un sfârc și cerul la orizont apucă un sân de femeie. Un sân enorm, dar cu o formă perfectă. Asta vede Uail. Iluzia durează o clipă, o sută de metri, după care sânul dispare brusc și muntele își pierde sensul.

Uail nu ține minte când a observat pentru prima dată Nasul Care Se Transformă În Sân. Într-o zi. Posibil că s-a întâmplat demult, dacă Uail nu ține minte când. Nasul, dar mai ales sânul, au intrat în viața lui și a pustiului. Era o parte din drum, poate cea mai importantă. Dacă l-aș întreba: "Când ai observat pentru prima dată Nasul Care Se Transformă În Sân, ia Uail?", Uail m-ar privi straniu, ar zâmbi și nu mi-ar răspunde. Probabil că înainte de armată. Sau după. Și l-aș mai întreba: "Da de unde știi tu Uail cum arată un sân de femeie?". Uail s-ar rușina, pentru că asemenea întrebări nu se pun, chiar dacă vin din partea mea. Poate s-ar supăra, poate nu. Dar la sigur că nu ar răspunde. Pentru că e secret. Fiecare om știe cum arată un sân de femeie. Poate e prima formă pe care o recunoaștem. Dar sânul din vârful muntelui nu e sânul mamei. Nici nu face parte din sânii văzuți în colecția de pornografie a lui Khalid. Și nici nu-i ca ai franțuzoaicei. Sânul din vârful muntelui e sânul perfect.

Franțuzoaica l-a oprit undeva între benzinăria lui Maan și Nasul Care Se Transformă În Sân. Cum a ajuns ea singură în mijlocul pustiului Uail nu a înțeles, dar ea era acolo și flutura violent din mână. Că era străină Uail și-a dat seama imediat. A frânat violent și a deschis ușa din dreapta. Franțuzoaica l-a întrebat:
- Dimashq?
Uail a răspuns.
- Dimashq.
Franțuzoaica a intrat și Uail a pornit autocamionul. L-a privit un timp în tăcere, după care a spus:
- Catti!
Uail a privit-o. Nu știa dacă e frumoasă sau nu. Situația era stranie. O fată străină, singură, în autocamionul lui. Arăta spre ea și repeta:
- Catti. Moi Catti.
Uail a înțeles și a zîmbit.
- Mua Kati… E! Ua ana Uail.
- Non, non, non. La. Catti. Jusque Catti.
- Uail. Uail.
- Uail!
- E, naam, Uail.
Pentru prima dată Uail își auzea inima mai tare decât motorul.

Pe drum înapoi, din Damasc spre Tadmur, primul apărea sânul. Dar transformarea văzută invers nu era atât de frumoasă. Sânul apărea brusc, după care lin scăpa de sfârc și se prefăcea în nas. Și cum cel mai mult pe Uail îl uimea apariția sfârcului – el nu avea de unde să apară, pentru că muntele avea cu totul altă formă până la acel tainic moment – uneori pe drum înapoi Uail nici nu privea la stânga. Mai ales că era flămând, obosit și grăbit. De multe ori apusul netezea contururile și îl orbea. Sau, dacă se reținea mult în Damasc, cerul se întuneca și el și camufla formele.

Unui singur om i-a arătat Uail Locul Secret. Catti. După ce a aflat mai mult prin semne și repetări că fata e din Franța și că a fost în Palmyra, au urmat 30 de kilometri de liniște. Uail își fixează privirea pe drum, iar Catti privește pustiul. Într-un moment Uail își dă seama că din cauza fetei n-o să poată privi Nasul Care Se Transformă În Sân. De ce n-o să poată, nu știe, dar că n-o să poată știe. Locul se apropie. Fata tace. Uail, automat reduce viteza. Brusc începe să împungă cu degetul înspre munți și-i explică fetei să fie atentă că iată apare un Nas Care Se Transformă În Sân, acolo la marginea lumii. Fata îl privește încurcată, Uail strigă excitat, Nasul se rotunjește, sfârcul răsare și brusc dispare. Fata n-a înțeles nimic și Uail enervat strigă:
- Bz! Bz!
Fata nu înțelege și atunci Uail, inconștient arată spre sânii ei, repetânt:
- Bz! Bz!
Ce urmează nu știu. Nici mie nu vrea să-mi povestească. Dacă îl întreb roșește, zâmbește, apoi se face serios, palid și se supără.

Uneori din cauza Nasului Care Se Transformă În Sân Uail visează rău. Ba se privește în oglindă și observă un coș mare în vârful nasului, care de fapt e un sfârc, ba visează franțuzoaica care se dezbracă în fața lui și descoperă un sân și un nas enorm. Uneori lanțul de munți se apropie vertiginos de drum și îl împinge într-o prăpastie.
Dar azi Uail a visat că a urcat pe munte și a aflat care e secretul sfârcului. Când s-a trezit nu știa care era secretul, dar că l-a aflat în somn știa. Era prea devreme pentru pornire, dar Uail a pornit.

Uail oprește autocamionul, încuie ușa, și pornește agale spre munte. Este aproximativ locul în care sânul e perfect. Dar Uail nici nu ajunge la munte și o oră deja trece. Începe a fugi. Principalul e să mențină ritmul. Munte se apropie, dar când ajunge la poalele lui Uail observă că sânul a dispărut. Cum, unde, nu știe. Oricum trebuie să urce. Dacă se întoarce acum, nu se mai întoarce niciodată.
Ajuns în vârf lui Uail i se deschide un nou orizont – o fâșie de pustiu, un alt lanț de munți. El respiră din greu, se așează obosit pe o piatră, privește în jur. Nu găsește nici urmă de sân, nici secretul sfârcului nu i se deschide. Se întoarce înspre soare, vede dreapta drumului, autocamionul mic cât o furnică și-și dă seama că o să întârzie azi ca niciodată. Și asta e foarte, foarte rău. Uail se aruncă în vale și aleargă înspre camion cu fața scăldată în soare.
Se împiedică oare Uail și moare?!
Nu, desigur că nu. El ajunge cu bine la camion și pornește spre Damasc.