agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2826 .



Lingușitorii 37/38
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Traian ]

2004-08-19  |     | 



37

Gașca se dezbinase. Între boschetari intrase dihonia, nu se mai înțelegeau unul cu celălalt. Scai rămăsese, în continuare, șeful bandei, dar autoritatea lui era din ce în ce mai șubredă. Găleată dădea tot mai clare dovezi de nesupunere. Făcea ce-l tăia capul, “acționa” pe cont propriu, mergând la cerșit în zone în care nu-l trimitea nimeni, și ceilalți vagabonzi îl bănuiau că nu declară toți banii pe care-i “produce”, astfel că își oprea o mare parte din câștig. Paradoxu se ținea tot mai aproape de el, nu-i ieșea din vorbă, îl asculta în tot ce spune, tratându-l ca pe un veritabil protector. Scai observase, dar părea că nu are chef să forțeze nota pentru a-și afirma autoritatea, și de la un timp, prestigiul lui scădea văzând cu ochii și în fața celorlalți boschetari.
Sfidarea deveni evidentă din momentul în care Găleată începu să evadeze, pur și simplu, din bandă. Lipsea zile întregi, și nimeni nu știa unde se duce. Culmea ciudățeniei era că, în perioadele de absență, nici măcar nu i se pomenea numele, ca și cum vagabonzii se temeau să deschidă un subiect atât de delicat.
- Doamnă Antoaneta Hafu-Deget, vă felicit pentru felul
în care ați promovat, într-un timp foarte scurt, pe scara socială și în viața personală. Aveți o poziție excelentă, situația dumneavoastră financiară este înfloritoare, sunteți căsătorită cu Fred, cunoscutul director de imagine și relații interumane Fred Deget. Doriți ceai, cafea?
- Un ceai de fructe de pădure, aș prefera.
Melania Domazic butonă telefonul. Apăru o tânără fără
zâmbet, îmbrăcată sobru.
- Un ceai de fructe de pădure și o cafea slabă, te rog,
ceru Melania. Fata plecă.
- Vă mulțumesc pentru aprecieri, doamna Domazic,
zise Antoaneta. M-am străduit, nu mi-a fost ușor, și iată, cred că eforturile mele au dat roadele așteptate.
Într-adevăr, ați cules roadele unei incontestabile perseverențe. Doamnă Hafu-Deget, poziția dumneavoastră socială implică dificile responsabilități. Știți foarte bine, acest lucru, nu mă îndoiesc. A fi soția lui Fred Deget – ce șansă, dar și ce povară!
- Când am făcut pasul acesta, doamnă Domazic, mi-am asumat tot ce decurge de aici.
Veni fata cu ceaiul și cafeaua. Discretă, servi și se făcu nevăzută. Cele două femei sorbiră din cești, în același timp.
- Doamnă Hafu-Deget, societatea, așa cum este ea
organizată, ne-a oferit nouă, oamenilor care merităm, prilejul să trăim bine. Societatea este bună, și structurile ei sunt bune. Mai există, însă, și niște oameni care nu trăiesc la același standard ca noi.
- Aceștia trebuie ajutați, nu?.
- Da, și eu consider la fel. Numai că unii dintre ei nu
așteaptă, sau nu concep să fie ajutați, și atunci încearcă să-și facă dreptate singuri, astfel că dau naștere la turbulențe.
- Nu prea înțeleg...
- Nici eu nu prea înțeleg, doamnă Hafu-Deget, spuse
Melania. Soțul meu m-a mandatat să vă transmit că ar fi potrivit să-l înștiințați pe soțul dumneavoastră despre acest fenomen. Aurel zicea că și Fred va fi de acord cu eradicarea fenomenului. Și mai zicea că el, Fred, știe precis ce trebuie făcut, și cum trebuie făcut. Spunea Aurel că un fost apropiat al soțului dumneavoastră provoacă dezordine.
- Bine, îi voi transmite lui Fred, dar sper că nu se va
întâmpla nimic rău, scânci Antoaneta.
- Aș exprima, la rândul meu, aceeași speranță, dar...
Doamnă Hafu-Deget... Pot să-ți spun Antoaneta?
- Da, bineînțeles, Netty mi se spune mie.
- Draga mea Netty, suntem amândouă soții de oameni
importanți. Am pornit pe drumul ăsta, mergem mai departe. Uneori, bărbații fac lucruri grele, pe care noi, probabil, nu le înțelegem.
- Dar, doamna Domazic...
- Melania. Spune-mi Melania.
- Melania, știi, eu vreau doar să trăiesc bine, să am o
viață comodă și îndestulată, nimic altceva.
- Și eu urmăresc, de când mă știu, același lucru. Numai
mijloacele îmi scapă, uneori. Cele două femei se îmbrățișară, apoi Melania rupse tăcerea:
- Ai grijă de tine, Netty.
- Și tu, Melania.


38

Patru indivizi mascați îl înșfăcară pe boschetar. Al cincilea, tot cu o mască neagră pe figură, se uita la ei. Găleată trăsese în ajun o beție cu vodcă și căzuse într-un somn adânc, alături colegii lui de gașcă. Zdruncinat de violența celor care îi tulburară somnul, vagabondul se trezi, înspăimântat.
- Ce e, mă, ce s-a întâmplat? Ce-aveți cu mine?
întrebă.
- Hai, mă, luați-l! – zise cel care privise. Vocea i se
auzea înfundat, ca și cum ar fi vorbit dintr-un butoi. Măștile acopereau aproape în întregime fețele atacatorilor, numai în dreptul ochilor aveau câte o tăietură.
Luat pe nepregătite, Găleată mai apucă să-i vadă de Gâtu, Scai și Paradoxu, toți leșinați. Înțelese că fuseseră aduși la starea de inconștiență.
Îi puseră un căluș în gură, legându-l strâns la ceafă cu o
cârpă, apoi îi imobilizară tot corpul, cu ajutorul unor frânghii groase. Lucrau repede, metodic. Purtau mănuși foarte fine. Găleată era ca un fedeleș. La ochi îi puseră o fașă neagră. Nu mai vedea nimic. Îl băgară într-un sac de plastic, care avea o singură deschizătură, ca să poată să respire. Se suiră cu toții într-o autodubă, și porniră la drum, în mare viteză.
Când îl dezlegară, se pomeni într-o pivniță, luminată numai de un bec, foarte slab. Patru gealați în jurul lui, al cincilea așezat pe un scaun.
- Spune tot! – urlă acesta.
- Ce să spun? – se jeli Găleată.
- Spune tot, dă pă gură, varsă! – urlă din nou al cincilea
răpitor. Era singurul care vorbea.
- Dar nu știu ce să spun, se tângui din nou Găleată.
- Mama ta de bandit! Faci tarantele cu noi,
carevasăzică. Începeți! – ordonă cel care, după toate aparențele, era șeful bandei.
Unul dintre ceilalți patru îi scoase lui Găleată pantoful din picior și îi smulse și ciorapul, așa zdrențuit cum era. Îl prinse puternic de gleznă. Un altul veni cu un clește și dintr-o singură mișcare, reteză degetul mic. Găleată scoase un urlet de durere:
- Ce să spun, mama mea, viața mea, ce să spun, dacă nu
știu?
- Ce nu știi, bă, ce nu știi? Te crezi mai șmecher ca noi,
mă rahatule? Continuați! – dădu comanda șeful. Vocea i se auzea tot ca din butoi, ar fi fost imposibil să i-o mai recunoști, într-o altă situație.
Cel cu cleștele tăie încă un deget, vecin cu cel pe care îl retezase prima oară.
- Ãsta tot nu înțelege că nu glumim. Mișcarea a doua! –
porunci șeful.
Unul dintre ceilalți patru scoase un pistol și îl împușcă pe
vagabond în genunchi. Nu se auzi un zgomot prea puternic. Pistolul era prevăzut cu amortizor. Găleată horcăi, lacrimile îi izbucniră din ochi, șiroindu-i pe toată fața.
- Spun, fraților! Spun tot ce vreți, spun, sufletul meu,
tot ce vreți, numai lăsați-mă, nu mă sfârtecați! Nu mă sfârtecați, nu mă chinuiți, că spun tot ce vreți voi să spun!
- Așa, bă, spune, că altfel nu mai rămâne nimic din tine, te rotunjim ca pe mingea de fotbal, răsună iar vocea înfundată a șefului. Ia zi, bă, că văd că te dai pe brazdă, ai vreun semn pe undeva, ți-a făcut cineva ceva mai deosebit, te-a însemnat careva, ia zi.
- Am, sub coastă! – răcni Găleată. Aici, sub coasta
dreaptă, mai zise el, și dădu să-și ridice cămașa murdară, ca să le arate despre ce vorbea.
Șeful pocni din degete, și unul dintre cei patru indivizi cu
mască îl apucă pe boschetar de braț, și îi trase cămașa afară din pantaloni. Într-adevăr, sub coasta dreaptă, Găleată avea o tăietură, mică în lungime, dar groasă și suficient de adâncă, pentru a nu se șterge urmă vreme mai îndelungată.
- Cine ți-a făcut, bă, bucuria asta? – întrebă șeful.
- Unul mascat, la fel ca și voi, nici nu știu cum arată,
sau cum îl cheamă. Mi-a dat niște bani, ca să mă las crestat, și mi-a zis că de-acum, nu mai trebuie să am nici o grijă, că mă ajută el să mă descurc. O dată pe lună mă întâlnesc cu el, și mereu îmi dă bani, se jeli Găleată.
- Unde te înâlnești cu el?
- De fiecare dată în alt loc, îmi spune el unde, eu trebuie
numai să țin minte ziua și locul, se tângui iar vagabondul. Sângele care îi curgea piciorul împușcat pătrundea în pământ.
- Și ce trebuie, mă, să faci pentru banii ăștia?
- Să-i povestesc tot ce se întâmplă în gașcă, și să-l
enervez cât pot de mult pe Scai, ca să priceapă că nu-mi pasă de șefia lui. Și să nu suflu nici o vorbă despre toată afacerea.
- Și tu acuma ce faci? Spui! Păi de ce spui?
- Că mi-e frică de voi! – miorlăi Găleată.
- Bine, bă, foarte bine, mormăi șeful de sub mască. Ești
deștept, ți-e frică. Da’ degeaba ești deștept, că tot o să mori. Așa e filmul, n-am ce să-ți fac. Hai, făcu el un semn din cap către ceilalți.
Unul dintre ei îl apucă pe Găleată de umeri și îl trase în
sus. Boschetarul începu să țipe:
- Ce faceți? Ce vreți să faceți? Nu mă omorâți, nu mă
omorâți, că vă spun tot ce știu, fac tot ce vreți voi, nu mă omorâți, nu mă omorâți... Lacrimile îi curgeau râuri pe obraji, fața i se schimonosise. Striga cât îl țineau puterile.
- Zici să nu te omorâm, ai? Da, ar fi o idee... Bine, bă,
poate nu te omorâm, gândi șeful cu voce tare. Uite, dacă vrei să mai scapi cu viață, trebuie să faci ce zic eu.
- Ce zici tu fac, ce poruncești tu, aia fac, aia fac, numai
nu mă omorî, of, te rog ca pe fratele meu, nu mă omorî, nu mă omorî... Găleată plângea cu lacrimi cât bobul de strugure.
- Vezi tăblița aia de lemn de acolo? – întrebă șeful,
arătând către un colț al încăperii.
- O văd, răspunse Găleată.
- Vezi că lângă tăbliță, mai găsești o cutie cu vopsea și
o pensulă. Adu-le încoace.
Găleată se conformă.
- Ia și scrie ce-ți dictez eu, cu pensula pe tăbliță, dar ai
grijă să nu verși vopsea pe de lături, ca să fie citeț.
- Scriu.
- Scrie: “Cine face ca Găleată, ca Găleată va păți”.
Boschetarul făcu ce i se ceruse.
- Așa. Acum pune tăblița mai încolo, cu băgare de
seamă, să nu murdărești.
Găleată se execută.
Atunci șeful făcu un semn cu mâna, către oamenii lui. Aceștia înțeleseră. Îl apucară pe vagabond și îi puseră un căluș în gură. Luat prin surprindere, Găleată aproape că nu mai reuși să zică nimic. Din gâtlej abia dacă îi mai ieșiră niște sunete înfundate.
Îl întinseră pe jos și îi așezară pe dedesubt o scândură plată, mai lungă decât corpul lui. Unul îl ținu strâns de păr, fixându-i capul întins pe scândură. Alți doi îi imobilizară picioarele. Găleată se zvârcolise, dar acum nu mai era în stare de nici o mișcare. Nici să strige nu mai putea, călușul aproape că îl înnecase. Al patrulea gealat apropie de gâtul vagabondului un fierăstrău electric, foarte silențios, care funcționa cu baterie. Începu să taie gâtul cu grijă.
- Așa, așa, fii atent să nu comiți vreo greșeală, ca doar
nu-i treabă ușoară ce faci, se auzi vocea șefului de dincolo de mască.
După ce capul se desprinse de trupul lui Găleată, călăii se
dădură puțin într-o parte.
- Mai lăsați-l puțin să se zbată, că se oprește el imediat,
spuse șeful, privind mișcările spasmodice ale picioarelor.
Nu după mult timp, cadavrul rămase inert. Omul cu fierăstrăul tăie cele două brațe, din umeri, și picioarele, din încheieturi. Genunchiul împușcat fu pansat cu o fașă. Încărcară fiecare membru în câte un sac de plastic, și la fel făcură și cu trupul și capul. Puseră sacii într-unul singur, mai mare, pe care îl așezară la colț. Spălară cu atenție pe jos, să nu mai rămână nici o urmă de sânge. Folosiră un furtun cu apă și dădură cu detergent. Pivnița avea un mic subsol în pantă, de nici jumătate de metru. Apa, îmbibată cu sânge și detergent, se scurse într-un recipient de plastic, care putea fi detașat. Un mascat coborî o scăriță spiralată, scoase recipientul, îi puse un capac și îl luă cu el.
Plecară cu autoduba, ducând cu ei sacul în care se afla cadavrul, ciopârțit, scândura pe care fusese tranșat Găleată și recipientul. După câteva ore de mers, duba opri în plină noapte. Doi mascați luară recipientul, și îl duseră la câteva sute de metri depărtare de șosea, unde era săpată o groapă, destul de adâncă. Vărsară conținutul, apoi astupară groapa cu pământ. Se întoarseră la mașină, care porni din nou.
După altă bucată bună de drum, se opriră iar, și făcură un foc, tot la ceva distanță de șosea. Arseră scândura și recipientul, peste care turnaseră benzină din belșug, apoi curățiră locul. Cu cenușa într-un alt sac, porniră iar la drum, până când găsiră un loc unde cenușa fu îngropată.
Abia noaptea următoare se întoarseră. La marginea orașului, așezară pe jos cadavrul lui Găleată, secționat, cu părțile învelite în plastic, dar puse ca și cum ar fi format un corp: capul deasupra, trunchiul dedesubt, apoi picioarele și mâinile, în lateral.
Rezemară de cadavru tăblița pe care vagabondul scrisese: “Cine face ca Găleată, ca Găleată va păți”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!