Simțim uneori că nu se poate trăi decât la începutul sau la sfârșitul acestei lumi. Aș vrea și eu acum să trăiesc la începutul lumii, să trec prin dureri pentru a nu ajunge la suferință, adică să fraternizez cu intenția unui anotimp al durerilor de bunăvoie. Cum e să te doară în locul tuturora, dincolo de depărtare? Ardem dureri tocmai când suntem pierduți în nevisare și, revenind la capete de lume, sufletele noastre n-au teamă de țărână, de apă și de foc. Oare să existe în noi atâtea posibilități de forme nerealizate?
Acolo, la începuturile lumii, vom lua cu noi argilele mișcătoare ale bolții. Regretul de a nu fi piatră, cine să-l priceapă altfel? Și de unde altundeva să știm cum e mirosul de piatră proaspat spartă? Ochiul cerului își desenează o rază prin geană, dar tot degeaba, că unora fără credința în pietre, în stele, nu li se pot da explicații! Măcar să culegem luminița stelelor și s-o lăsăm să strălucească în iubirea noastră. Or, fiecare stea devine o floare ceruită în adierea plângerii. A te topi în iubirea astrală înseamnă a încerca un fior, o pulsație, o pâlpâire. Ai sentimentul că te trezești dând de mâncare unor vrăbii, că ți se scoate în relief lumina și ți se conturează întunecimile. Iar păsările nopții opresc îndepărtarea! Ciripitul dumnezeirii descompune imaginea în inimi de dor. Și, într-o astfel de iubire, devenim așa de transparenți încât ni se văd toate oasele trăirii. Nu ți se sfințește locul dacă nu iubești la locul și timpul potrivit, pe parcela de pământ a începutului de lume!
Mi-e teamă că, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii, voi muri câte puțin transformându-mă din nou în sclavul obișnuinței. Când nu se pot adormi, amintirile se trezesc și-mi impun un mic sfat de taină cu propria-mi carne. Într-adevăr, neînsemnat lucru este omul, și tot ceea ce are sfârșit este neînsemnat. Și crește logic întrebarea: în acest abis de timp, ce loc ocup? În cele din urmă, amintirile din zidul meu își va croi singure ferestre, pentru că avem un fel de-a fi de a muta secundele gândului mereu spre cerul ce se curbează albastru. Ziua și noaptea-și pierd farmecul față de sclipirea acestei culori. Timpul e relaxat, nu e în stare să-și mai ascută gheara; scheletul clipei s-a pus să îmi străbată inocent eternul.
De ce nu curgeam de-a lungul vieții ca un izvor de munte? La mijlocul meu de lume eram un biet ulcior care-și stingea în van focul clepsidrei. Numai adânc se sparge totul! Dincolo de suprafața prăfoasă a previzibilului, cei care nu-și doresc întoarcerea la începuturile lumii, vor să fie aruncați în clocotul unor cazane. Cât despre smoală, doar să nu ia foc! Cerul a obosit deasupra lor, cristalele iubirii frângându-se în creștetul fructelor amare. De ce să nu știi niciodată pentru ce trăiești? De ce să ai comportament de copil crescut de lupi? Ceva mă tragea de gânduri, de înțelepciunea veacurilor, și am reușit să sparg ulciorul, să devin izvor, să pornesc de la obârșia lumii. Dacă nu ați făcut ca mine, priviți-mă acum în oglindă, cât nu e prea tarziu, și sorbiți din mine zarea! Nu clătinați totuși prea mult muchiile zării! Fiți conștienți că acolo, în zare, numai pentru sufletele noastre apostolii au tăiat în puncte cardinale crucea, cu mâinile muiate în har. De atunci și până azi, multe s-au schimbat. Cine mai merge acum în formă de cruce sau în cine mai găsim pecetea lui Dumnezeu? Când se va împăia cerul în inima săracă? De ce să îi facem pe îngeri să ne tot plângă de milă? Nu am secunde pentru răspunsuri și prefer să continuu să îmi urmez ondulațiile în spațiu, chiar dacă dincolo încă se joacă cu minutele. Îmi e de-ajuns să mă consum în focurile vârtejului numit seducția originilor.
Nu știu ce mai poate fi înainte și mă așez cu privirea pe un nor mai fericit decât orice umană soartă. Aș face dragoste cu poezia universului întru nașterea unui răspuns afirmativ la singura rugăminte pe care o mai am pe crestele începutului de lume: "Doamne, toarnă-mi aburul sufletului printre degetele universale, respectă-ți legea!"