Era vreo trei noaptea când am încărcat cele cinci gloanțe de argint în pistolul proaspăt cumpărat de la magazinul arabului Habib venit în România, de altfel țara mea, cu afaceri imobiliare, unde, mai nou și-a deschis un megastore de unde poți să cumperi chebap, hot-dog, pizza și pistoale de 9 mm cu care polițiștii sunt dotați în lupta împotriva infractorilor care uneori sunt prinși și băgați în închisori murdare unde se servește fasole rece și ciorbă de roșii mucegăită, care de fapt este făcută din resturile de roșii care rămân de la chebap-ul lui Habib pe care l-am văzut în limuzină în spatele geamurilor fumurii unde fuma o țigară care parcă părea a fi un rest de carpați sau mărășești fără filtru, pe care îl cumperi doar că-i mai ieftin, da’ pe urmă te-mbolnăvești de cancer și te internează într-un sanatoriu unde zaci vreo șase ani și te scoli din pat în ultima zi când trebuia să mori și te duci acasă la ai tăi, dar nu-i mai găsești și te întorci la spital unde a doua zi mori fără să te fi dus la biserică așa cum se obișnuiește și te îngroapă într-un loc pe care nu-l cunoști și unde nimeni nu va veni să-ți aducă de Paște lumânări pe care le poate cumpăra numai de la noul magazin al lui Habib inaugurat în septembrie, atunci când trăiam fără griji în camera de la etajul al doilea al unei clădiri naționalizate, unde fără știrea mea s-a descoperit o comoară pe care toți o credeau pierdută, dar de care știam de când venisem în bloc – o lingură de aur din secolul al nouălea cu care mâncam supa cu găluște pe care o cumpăram de la magazinul lui Habib înainte de a-l cunoaște pe el, când trăiam din salariul de paginator la o revistă fără cititori care merg la serviciul prost plătit de unde fură câte ceva ca să se răzbune pe patronul pe care niciodată nu l-au văzut în față, dar pe care îl înjură cu voioșie la bar cu prietenii care-mi spun să-mi găsesc o meserie din care să trăiesc, că „o să mor cu tastatura de gât” și că ar trebui să mă duc la vreo firmă de construcții unde unul din amicii mei are niște relații și cu câteva ouă și o pungă de cafea vărsată (că așa vrea patronu’) pot să intru fără probleme și cu un salariu bunicel din care îmi pot cumpăra chebab-ul lui Habib și din care mă pot duce la noul parc de distracții unde te poți da în tiribombe, în mașinuțe ruginite din care odată era să cad, dar bine că am rămas agățat în nasturele de la cămașă pe care îl cususem cu o zi înainte de a mă întâlni cu Maria, prietena lui Radu, pe care voi nu-l știți, dar io vă spun că e om bun, cu bacalaureat și cu cambridge sau cam așa ceva; iar io o luai pe Maria de gât și o sărutai fără jenă în mijlocul bulevardului Carol unde lumea venise pentru o paradă de motociclete din cele 86 de județe ale țării cu mic cu mare, fără a cumpăra bilete la intrare, că oricum punga de floricele cumpărate de la Habib&son era ca un fel de bilet pe care am dat doi’șpe mii pe care vânzătoarea i-a luat în grabă și i-a aruncat într-un recipient albastru pe care scria cu litere de-o șchioapă „made in Habib” și atunci l-am văzut și pe Habib în limuzina lui neagră de unde mi-a făcut semn să mă apropii, iar eu m-am dus lângă ușa din care Habib mi-a întins o țigară fără filtru pe care am băgat-o repede în buzunar și am fugit fără să știu de ce în blocul de alături unde am rămas până a doua zi când am luat pistolul cu cele cinci gloanțe de argint din crăpătura unui perete unde găsisem lingura de aur acu’ șase ani și am îndreptat țeava rece în sus și am tras cu ochii închiși în sigla magazinului lui Habib care a declanșat alarma și am fost prins și băgat la închisoare unde am mâncat supa de roșii din resturile lui Habib.