Ce mai tura-vura, ce mai-ncolo-ncoace, am alunecat de prea multe ori ca să nu realizam durerea care ne este provocată de o căzătură pe gheatză, ne-am electrocutat de prea multe ori ca să stăm cu brațele încrucișate în fața unor fire de 220 V care ne ciupesc de... mână... Ca niște căței de circ care învață să lovească cu boticul fin (au utilizat excesiv săpunul cu o pătrime cremă hidratantă, no commercial, please!) balonul umflat cu... pompa pentru a marca în poarta unor zâmbete goale de duminică – atunci când mergem la circ cu familia, am uitat să ne mai căutam printre fotografiile excesiv formale, să recitim viața care ne-a fost scrisă, să fim noi...
De ce? Pentru câteva milioane urâte și supte de viață, care nu ne mai cumpără nici praful alb al uitării; pentru privirea atrăgătoare și păcătoasă a colegei de serviciu ne sculăm în fiecare dimineață rece de aprilie târziu, căutăm printre halatul rupt și decolorat apa rece de la robinet, care s-a transformat într-un lichid deloc atractiv (un maro maladiv trecut de aromele bizare ale unor primăveri întunecate), dăm drumu’ la filtru – cafea de 45 de mii de la colțul unui ochi de stradă amețit de pașii târzii ai oamenilor, ai lumii care trece, înghițim în sec sandwich-ul pierdut în dulapul ros de carii. Ne îmbrăcăm pentru ea, colega de serviciu... pentru buzele ei roșii și obraznice care te cheamă înspre ele, să-ți spele dorințele... punem costumu’ cumpărat de la secăn’ și încălțăm pantofii prăfuiți și vechi. La șapte tre’ să fim la firmă, șefu’ nu așteaptă întârziații... La șapte jumate’ vine și ea... pășește ascunsă și retrasă; cine știe pe unde a adormit az’noapte (n-are sutien și fusta îi cade ciudat pe fesele pline). Trece ispititor prin față, se așază la birou și caută în poșeta roșie care se potrivește cu bluza mulată pe sfârcurile mici și rele cu privitorii un cine știe ce nimic... (mereu m-am întrebat ce poartă femeile în poșetă, ce e dom’le așa de important?). Dă drumu’ la computer...
Colega de serviciu, ce frumos sună, nu tu Marie, nu Iuliana, nu Roberta... simplu: colega de serviciu. De la șapte (jumate’) la șase trăiești lângă ea și o vrei... aproape de tine. Te întrebi ce ar zice dacă ai invita-o la masă, ar accepta? Nuu... probabil te-ar respinge. Da, așa se-ntâmplă mereu. De obicei tipele bine ies cu barosanii... Șase fără un sfert, închizi computerul și te pregătești să ieși... o altă zi încheiată fără să o ai, fără ea, fără colega de serviciu...
Te ridici de pe scaunul murdar și... vezi că ești doar tu și... colega de serviciu. E singură și te privește, o privire goală și dulce, care te face să înroșești, fraierule... Te faci că nu o vezi și încerci să ieși...
„Florin!”... vocea care ți-a fost interzis să o auzi te strigă... și culmea, e ea – colega de serviciu, și îți știe numele: Florin! „Daa...” îi răspunzi timid, fără să o poți privi în ochi. E în spatele tău... „Florin, mă întrebam, ești liber în seara asta?” Și tu ca prostu’ îi zici că ești liber... și te îndrăgostești de ea, de colega de serviciu, uiți de praful alb în care îți îngropai chenzina’ și o iubești... Și ea te iubește... colega de serviciu...