M-am trezit trăind în deșert. Parcă eram o cămilă înaripată, cu un singur ochi, și acela dirijat spre a privi numai iubirea. Când iubesc, repet de mii de ori structura materiei, iar fericirea din interiorul meu e mai puternică decât oasele mele. Casa iubirii e casa tuturor, un adăpost în plin deșert. Cum să coboare fiecare în câte o gară? E frumoasă revederea celei venite de departe, din alt deșert. Să îi simți mireasma, bucatele... Prins în brațele-i obosite, necunoscuta încă te așteaptă să o cunoști, până nu e prea târziu. Își ține în gură halca ei de timp pe care ți-o oferă.
Cine este ea? Probabil, râul încuiat în cerul omogen sau transfigurarea apelor vindecătoare. În fiecare seară, sufletul ei ia forma uitată din interiorul trupului meu. Degetele mele lungi sunt fulgerate de plăcere la atingerea sufletului ei. Ce cântec încăpător ar putea să o satisfacă? Iubirea mi se șoptește tainic, dornic, dar voi învăța de la femeie să ascult.
În noaptea petrecută în deșert, orice iubire e cel puțin o stea. Și mă așez pe nisip să o contemplu. Nu știam după ce am fugit, secundă cu secundă, dar acum știu că în cupa de cristal a iubirii se ține vinul bun, și nu în cocoașa de cămilă. Mai mult, iubind, te lauzi tuturor că iubita ta e cel mai bun produs al tău. Numai ea m-a scris de câțiva ani și m-a lansat pe toboganul propriului sânge.
În fapt de seară, ca unei adevărate regine-a-nopții, îi fâlfâi cuvinte la ureche și mă izbesc de razele ei de floare. Și dăruiesc, dăruiesc, dar și ea mi se dăruiește, îmi dă tot polenul dăruirii. Poți da fără iubire, dar nu poți iubi fără dăruire. Simțeam că sunt iubit pentru ceea ce sunt în mine însumi, pentru ceea ce simt să ofer. Stând la început de clipe fermecate, nerăbdarea în iubire mi-a fost ca o grăbită așteptare. Și când te simți iubit te mulțumești cu foarte puțin, e de ajuns un joc de priviri.
Cel mai nefericit trebuie să fie cel care nu poate uita că a iubit. Și dacă a iubit, poate să mai "greșească" și altădată. A iubi e un crez, o nădejde, pentru o persoană tânără și o reafirmare pentru omul căsătorit. Indiferent de vârstă, sărutul poate avea caracter de sațietate. Buzele își aduc aminte că aveau mai multă miere la ultimul dintre săruturi. Imaginea cămilelor cu buzele împreunate ne creează o senzație permanentă de foame celor care am iubit.
Iubirea este singura pasiune care se plătește cu jertfă, cu starea de deșert, de lipsă de apă. Dar noi, cămilele, suntem rezistente la penuria de apă. Sunt etape când e numai durere și cunoaștere. Iar vindecarea vine tot din iubire, când petala roșie pansează orice inimă rănită de nisipul fierbinte sau de soare. Eternitatea e atentă la miresme și e pregătită să audă în interiorul ei cântecele iubirii.
De când iubesc nu mai plouă în inimă, în piept, și merg lunar după smirnă și tămâie, să prelungesc minunea. Aș da un pumn în beznă să ne cunoască sfinții, iar dacă nu răspunde nimeni, voi deschide poarta cu copita de cămilă înaripată... Sunt doar atât, un călător căruia i-au crescut aripile iubirii. Și iubirea nu este o stație sau o gară, ci un anumit fel de a pluti spre infinit, dincolo de orice barieră deșertică.