CERCURILE

15 Aprilie 1996
Atelierul de pictură Irina Armeanu
Ploiești


"O mare de lene!" zâmbea Irina întinzându-se alintat. Șezlongul protestă scârțâind.
"Ba nu! O mare lene!" izbucni în râs și scutură capul. Pletele lungi, grele, dansară pe umerii goi, alintându-i obrajii. Rămase așa, întinsă, cu fața acoperită de părul mătăsos, așteptând înfiorată ca râul negru să se reașeze în matcă, să-i elibereze nasul, urechile... gâtul, din mângâierea aceea ciudată. Privea zâmbind printre șuvițe căutând lumina, savurând atingerea răcoroasă, fermă.... senzuală.... perversă, ...
"Am înnebunit!" sări ea din șezlongul vechi acoperit cu o pătură roasă.
"Oricum, nici un bărbat nu poate să mângâie așa.", se enervă ea și se aruncă pe divanul acoperit cu perne mici, viu colorate.
"Dacă lenea ar durea mi-ar trebui morfină!" se alintă ea, îngropându-și fața-n perne.
Stătu așa o vreme apoi se ridică și se opri în fața unei oglinzi mari, prinsă pe cel mai luminat perete.
"30 de ani!" murmura studiindu-și atentă fața... gâtul. Se privi apoi din profil.... din spate.... se răsuci de câteva ori...
"Încă e bine!".
Bombă ușor pieptul și cu un gest smucit își smulse tricoul pătat de vopsea. Se răsuci de câteva ori, apoi dezlegă șiretul, lăsând fusta lungă să cadă pe podea și închise ochii. Brusc, se întoarse și alergă speriată la ferestrele mari, parcă topite de primul soare de vară al anului și trase panicată draperiile de pânză albă.
"Chiar c-am înnebunit!" conchise căutând o altă oglindă, pusă mai de mult între pânzele vechi. Panica îi trecuse.
"Încă sunt o brunetă perfectă" își zise și rămase așa, aplecată peste pânze. Le lăsă să cadă, apoi se întinse pe șezlong.
"Și singură!"
Se abținu să ofteze, apoi ridică pe rând picioarele. Arcuindu-le și răsucindu-le le studie cu atenție.
"Gazelă, cu iapă de curse!”
Se ridică și aruncându-și bichinii se apropie de oglindă.
"La ce bun Doamne, atâta frumusețe?" își stăpâni ea lacrimile, mângâindu-și pântecul suplu.
"Nu mi-ai adus decât suferință și umilințe" se încruntă ea mângâindu-și talia elegantă.
"Și porci!... Numai măgari și porci!" oftă începând să-și adune lucrurile .
Se îmbrăcă absentă și se apropie de șevaletul acoperit, însă telefonul o opri. Lăsă pânza ce acoperea șevaletul să cadă la loc și-ncepu să caute cu febrilitate telefonul printre pernele divanului.
- Alo!
- Ce faci, fată, dormeai? Bună!
- Bună! Chiar de loc. Să zicem că făceam un...mic studiu anatomic, râse Irina imaginându-și figura Corinei.
- Nu ești singură?
- Dar, oare suntem vreodată singuri? Tu ce faci?!
- Lupt cu cotidianul banal, care nici de-al dracu' nu devine senzațional. Dar poate că am noroc!
- Bravo, dragă, baftă și-un Pulitzer.
- Bine mă! Da’ de s-o putea, să fie unul mai mare, așa... să-mi ajungă! Dar nu de asta te-am sunat. Bine că ești la atelier. Vreau să-ți arăt ceva! Mai stai? Adică, sper să nu pleci!
- Sigur că nu plec! Doar e munca mea, nu?
- Bine. Într-o oră sunt la tine.
- Da' ce, vii pe jos? râse Irina. Sau nu-ți mai decontează Redacția taxi-urile?
- Când dracu' mi le-au decontat! Hai că vorbim când ajung. Vrei ceva din târg?
- Ceva rece! Mi s-a stricat frigiderul de aici, se scuză Irina. Iar amețitul ăla de depanator...
- Zgârcit-o! Te ții cu depanatorii, hai? Ia-ți alt frigider fată, ce dracu' faci cu atâția bani! Hai, pa!



După o oră

Pe scaunele țărănești cu trei picioare, lângă o masă rotundă, cioplită grobian, cu câte un pahar brumat de Fanta în mână, cele două femei se răcoresc.
- Ce voiai să-mi arăți? întrebă Irina.
Grăsuță, dar încă sexy, Corina se tot foiește.
Ochii atenți au scotocit deja de câteva ori atelierul. Pare contrariată.
- I-ai făcut valea? întrebă ea aplecându-se ușor, peste masă.
Irina râde în hohote, amuzată de suspiciunile ei, dar nu-i răspunde.
- Curiozitate de ziarist, oftează Corina și se ridică. Aduce filtrul aburind, toarnă cafea în ceștile de porțelan fin, pictate cu flori albastre.
- Nu trebuia! continuă ea râzând și privește încă o dată iscoditoare spre Irina. Dar poate că e mai bine, conchide apoi așezând filtrul pe un suport de sârmă neagră, continuă. Vreau să-ți arăt un desen, se așeză ea cu ceașca în mână. Dar întâi, trebuie să-ți spun povestea lui, a acestui desen, bine?
Bine, acceptă Irina.
- Tu ai fost vreodată la "Pussy 93"?
- Nu. Ce e asta?
- Un bar. E într-un beci, dar e șic! Fără pretenții și destul de accesibil pentru tineri. Ai citit ziarele în ultimul timp?
- Nu prea. Peste numai o săptămână am expoziție la Londra, așa că!... se scuză Irina.
- Ziarele spun, în ultimul timp, , că acolo s-a aciuat o adunătură de sataniști. Au fost o serie de articole, ... zarvă, dar nimic concret! Acum două zile m-am gândit să trec și eu...așa, pe-acolo. Bossul mi-a pus chestia asta în agendă ...
- De la articolul ăla al tău cu masoneria, ți se trage! râse Irina. Tu ai vrut-o!
- Corect, dar tu m-ai ajutat. Hai că nu te șantajez, râse Corina. Mă gândisem să fac o recunoaștere . Așa pe la prânz...
- Când dracii dorm, se amuză Irina.
- Nu mai râde. Când nu e aproape nimeni pe-acolo! Ce, nu așa se face?
- Și...?
- Am intrat. La bar era patroana. O tipă mișto, de viață. Nu strălucește, dar lucește. Tat-su a fost mare actor ... relații, prieteni haioși, boemi ... comunitatea evreiască ...
- Și de unde și până unde...Satan? Păi ăștia din comunitățile evreiești, nici nu amintesc de el! De Satan! Citește Vechiul Testament, zău...
- Stai că nu pricep!
- Păi Corina, Satan apare abia în Noul Testament! Citește! , o îndemnă Irina.
- Sigur?
Irina râde văzând ușoara nedumerire de pe fața prietenei ei.
- Ești superficială ca orice ziarist, o certă ea. Citește și-ai să pricepi! Clar?
- Săru' mâna, de pont, râde Corina. Hai să-ti zic mai departe, da? În bar mai erau vreo doi sau trei consumatori. Niște elevi la o masă și un tip, așa mai trecut, dar tânăr...
- Cum mama dracu’ mai vine și asta? se amuză Irina.
- Tânăr, fato! Bine de tot, dar așa, mai pe la 35 - 40 ani. Pricepi?
- Încerc, zâmbi Irina amintindu-și propriul examen de evaluare.
- Îmbrăcat modest.... cam largi hainele pe el! Dar cu gust! Nici nu prea l-am băgat în seamă, la început. N-avea moacă de "drăcos"!
- Și Semiaza, sau cum s-o mai fi pronunțând și numele ăstuia, un fel de precursor al lui Satan, o întrerupse Irina, a fost înger! Probabil că era la fel de frumos. Cine are? Sau câți adevărați drăcoși ai recunoscut tu după mutră?
- Asta n-avea, cu siguranță, ridică ziarista din umeri cu nepăsare.
- Nici Vasilescu n-avea, se amuză Irina.
- Până l-am luat eu de bărbat, râse Corina. Dar ăsta.... Nu! Sigur nu!
- Bine, bine! Hai povestește mai departe.
- La un moment dat a fost o pană de curent, sau așa ceva. Pusy, patroana îl cunoștea și l-a rugat s-o ajute. Se arsese ceva și înăuntru era beznă. Doar la masa tipului mai picau niște raze anemice, de la un luminator. Tipul și-a scos geaca, a pus-o pe masă și-a plecat cu Pusy. Acum fii foarte atentă! Ai să zici c-am înnebunit! Zău! o sondă Corina, cu priviri neîncrezătoare, aproape jenate. Când tipul trecea pe dedesubt sau pe lângă becuri, becurile luminau ușor! Așa ca o ...opalescență, găsi ea cuvântul potrivit.
- Cum?
- Așa! Exact așa cum ti-am zis! Licăreau de parcă voiau să se aprindă. Am crezut că mi se pare, dar, când la un moment dat s-a reîntors la masa lui, am văzut din nou același lucru. Cum se apropia de un bec, acela căpăta un fel de luminescență. Apoi a meșterit ceva pe-acolo, prin spatele barului și luminile s-au aprins. Pusy ieșise din sală, el a strigat-o și s-a-ntors apoi la masa lui. Locul e destul de strâmt, iar eu stăteam vis-á-vis. Când să se așeze, becul din lampa de deasupra mesei lui, a explodat! Pusy, care tocmai se apropia, a-nceput să râdă si atunci, el s-a ridicat și și-a cerut scuze. A zis ceva cam așa: "Scuză-mă, Pusy! Am uitat!" și-au continuat să râdă. Apoi, atent pentru că era murdar pe mâini, a băgat mâna sub cămașă, și-a tras afară un lanț pe care era un medalion, din argint sau platină, pentru că era alb. L-a aruncat pe masă și-a plecat însoțit de Pusy. Râdeau și i-am auzit povestind ceva, de demult. De unde eram așezată nu-i vedeam, dar, așa cum căzuse, vedeam perfect medalionul!
Corina se opri și sorbi din cafea. Apoi puse ceașca pe masă. În tot acest răstimp, Irina o privea neîncrezătoare, dar preferă să tacă.
- Atunci, am spus frumos “sărut mâna!” în sinea mea, am scos aparatul și am făcut câteva poze. De fapt, vreo 10, recunoscu Corina. Știam că am film potrivit pentru lumină redusă... Și ... zău! Mi-a fost frică să folosesc blitzul. Apoi tipul a revenit. Era ud pe mâini și și-le freca să se usuce. Parcă se juca, dar m-a uimit agilitatea, chiar dexteritatea acestor gesturi banale, pe care le face orice om. Cred că tipul are cele mai faine mâini pe care eu le-am văzut la un bărbat! Elegante și puternice, dar fine și ... Ai să râzi, dar...Erau senzuale! A luat medalionul, l-a pus în buzunarul de la blugi și-a pus geaca și s-a apucat tacticos să schimbe becul. Între timp îi adusese Pusy unul de rezervă. Eu... am continuat să-l studiez. Foarte înalt, slab pentru gustul meu, dar bine făcut, cu mișcări lente, însă foarte precise. Și totuși, ceva părea anormal. Body language-ul ăla... Era o minciună... Ca o farsă. M-am lămurit abia atunci când, neatentă, Pusy a scăpat becul. Băi! Nici nu pot să-ți descriu. Ca un fulger! Așa a fost! Dar totul perfect controlat, nu știu cum să-ți spun. Abia la viteza aia incredibilă se mișca și el natural. Înțelegi?
- Nu!
- Nici eu nu știu să-ți explic ce-am văzut. Imaginează-ți un film în care toți, în afara unuia, se mișcă cu încetinitorul. Doar acela se mișcă normal. Adică la viteza obișnuită a oamenilor!
- Asta pot să-mi imaginez.
- Ei, mărește acum viteza de proiecție până când ceilalți se mișcă natural. Vezi rezultatul?
- Încerc! Îmi pot imagina, dar ...
- Stai! Acum imaginează-ți că tipul e obișnuit să trăiască la viteză mare, unde se mișcă natural, însă ca să nu pară aiurea, se adaptează la ritmul celorlalți. Nu mai e natural, pricepi?!
- Am prins filmul! sări Irina bucuroasă. Dar... Cum o fi creierul care face chestia asta? Probabil că foarte plictisit, zise Irina și sorbi gânditoare din paharul cu Fanta, deja încălzit la soare.
- Posibil, șopti Corina înfiorată, însă parcă mai mult contrariată. Dar pricepi mișcarea?
- Sunt pictoriță, nu? îi zâmbi Irina. Înțeleg. Si?
- Mă fascinau mâinile lui. Luminau.... orice ar fi făcut, Iți vorbeau!
- Mă ,tu te-oi fi îndrăgostit?! conchise Irina amuzată.
Corina zâmbi și făcu un gest a lehamite.
- Nu ești chiar așa de convingătoare, râse Irina și o certă cu un deget, ca la școală.
- Nici nu contează. Ascultă mai departe. Eu mă prefăceam plictisită. Mai mă uitam la ceas... Ști tu! Tipul, ioc! Parcă nici nu existam. Se juca desenând cu un creion mecanic pe filele unui notes și glumea cu Pusy, care acum mătura cioburile. La un moment dat i-a spus ceva în șoaptă și Pusy l-a privit neîncrezătoare, apoi a plecat cu fărașul. S-a întors cu un pahar și-o sticlă de Pepsi. A venit la masa mea, a deschis sticla, a turnat în pahar și mi-a zis: “Te rog să nu mai bei din paharul tău “și a-ntins mâna să mi-l ia! "De ce?" am întrebat-o eu. "Pentru că are două cioburi de sticlă în el" m-a lămurit. "Sigur?" m-am arătat eu neîncrezătoare. "Hai să ne convingem!" mi-a zis și, luându-mi paharul din care băusem, pe jumătate plin, am plecat amândouă la bar. Încet, Pusy a vărsat pepsi-ul, iar pe fundul paharului au rămas două cioburi. Unul mai mare și altul foarte mic. "Iar a câștigat!" pufni Pusy "Cine?" , am sărit eu ca înecata. "Prietenul meu" mi-a zis ea cu o mândrie nedisimulată. "Domnul care stă în fața mea?" m-am prefăcut eu mirată. M-a privit din colțul ochiului și râzând a aruncat cioburile la gunoi și s-a apucat să spele paharul. M-am uitat spre masa aceluia, dar dispăruse. Plecase. "Cine e?" am întrebat-o. "Un suflet" mi-a răspuns oftând și s-a apucat să șteargă barul. "Si cum îl cheamă?" "Întreabă-l" a ridicat ea din umeri. "Dar a plecat". Pusy zâmbea și continua să șteargă barul. "Oricum, nu prea-i plac ziariștii!", mă privi ea întrebătoare. "Asta o spune tot prietenul?" "Tot!" "Dar de unde știe el că eu sunt ziaristă?". S-a oprit și m-a fixat zâmbind superior "Si de unde a știut că sunt două, nu unul, sau trei, cioburi în paharul tău?" Aproape se rățoise la mine, dar ... Știi tu! Așa prietenește, oftă Corina, însă continuă imediat.
- Mă blocase. Am început să râd și am întrebat-o cum e cu sataniștii. "Chiar ești ziaristă?" M-am legitimat și am început să vorbim "N-ai întotdeauna încredere în prietenul tău?" i-am tras și eu una. Pentru că a râs bine dispusă, am pus-o de-un interviu. Dar nu asta contează și nici măcar ce mi-a spus în timpul interviului. Când m-am dus după geantă, că aveam nevoie de reportofon, am văzut că în scrumiera de pe masa tipului era un ghem de hârtie mototolită, pe care l-am subtilizat discret. Când am ajuns la redacție l-am netezit și uite ce am găsit.
Corina scoase din buzunar o foaie mică de hârtie, pe care o întinse Irinei.
- Poate tu pricepi ceva. Uite! O cruce lată, pe care e împletit în cerc un șarpe ce-și mușcă coada. Seamănă cu ăla de pe sigla farmaciilor, râse ea, doar că ăsta are solzii din stele.
- Parcă e cercul de stele al U.E., râse și Irina.
- Da' ce caută pe o cruce? Și literele alea? Ce pot să însemne? ÎN sus, R și I pe laterale... și A pe latura mare. Ce zici?
Irina privi atentă desenul. Era fără cusur, stilizat de o mână fermă.
- Poate-o fi vreo siglă, ceva, ce zici?
- Exclus. Mai repede e o cruce din alea vechi, ca la troițe sau ca-n cimitirele părăsite. Cu un cerc care leagă aripile crucii, vezi?
- Si literele?
- Dar, Corinaaa! E vechea inscripție a creștinilor. ÎN - Isus Nazariteanul, R - regele, I - iudeilor.
- Păi, I este în stânga... Iudeilor - regele? Nu merge!
- Ba merge! Evreii scriu de la dreapta.
- Aoleu.... Uitasem fată! Și ,A? Apocalipsa? Se miră Corina.
Irina puse desenul pe masă și apucând delicat ceașca , sorbi din cafea.
- Corina, ia-o mai încet. Parcă tipul ăla, nu părea un drăcos, nu?
- Nici n-am spus asta zâmbi Corina mustăcind ca fetițele.
- Mie mi se pare totuși că, sub influența "sataniștilor" pe care trebuia să-i vânezi pentru șeful tău, acuma-l și vezi crescându-i cornițele, nu? Mă înșel cumva? se prefăcu Irina că nu prea mai pricepe cum vine treaba.
- Dar și tu ai remarcat că seamănă cu o cruce veche. Si șarpele ăla încolăcit...
- Si stelele, nu? Oricum, tipul ar putea face carieră ca grafician, ...Adică o mare carieră.
- Sau ca ghicitor, se enervă Corina.
- Dacă are aceeași acuratețe a stilului, de ce nu? râse Irina. Hai, calmează-te!
- Dar spune-mi ce crezi tu! Tu ești semioticiană, ești pictoriță.... Trebuie să ai o părere!
- Sper că nu vrei să mă citezi în articolul tău despre sataniști.
Bosumflată, Corina se ridică și se opri lângă fereastra atelierului privind afară.
- Știai că vecinul de la etajul trei al blocului de vis-a-vis te spionează cu un binoclu? râse ea într-un târziu.
- Bănuiam, mormăi Irina care acum studia desenul sub o lupă puternică. Știi ce mă miră?
- Ce, tresări Corina plină de interes.
- Unde dracu' a-nvățat ăsta să deseneze? Ia vino aici! Vezi? Si cele mai subțiri linii sunt formate din mici segmente paralele.
- Si ce-i cu asta?
- Parcă-i făcut la o imprimantă. Orice raster i-ai suprapune regăsești spațiul, cu cele trei planuri. La aproape orice scară. Știe ceva despre spațiu, băiețașul! Perspectiva e grozavă. Mi-a venit o idee. Există un program, AUTOCAD, ai auzit de el?
- Parcă. Dar e mai mult pentru proiectare, nu?
- Îl folosesc și graficienii, mai nou. Desenul ăsta parcă e făcut pe AUTOCAD. Cred că am să-l scanez și .... Știi că mi-am cumpărat stația aia grafică?... Am tot ce-mi trebuie. “Mărul” e mai tare ca toate!
- Si banana? o ironiză Corina.
- Ce banană? se miră Irina apoi izbucni în râs făcând un gest de renunțare. Lăsă desenul pe masă, sub lupă, sorbi din cafea și se întoarse spre Corina.
- Care e mă problema ta? Sper că nu o banană prea coaptă!
- Cum care? Chiar nu pricepi?
Irina dădu din cap și o liniști cu un zâmbet.
- Dacă ai fi în locul meu tu ce-ai crede? O poveste cu "dracul de Făt Frumos" care aprinde și sparge becuri! Știe chiar și ce meserie au cucoanele curioase din fața lui, ba chiar și câte cioburi le-a sărit în pahar și desenează ca un Apple, simboluri mistice sau oculte. Ai aflat măcar cine e?
- Nu.
- E un obișnuit al locului?
- Nu știu! Pusy mi-a zis că nu-l mai văzuse de câțiva ani, Într-o zi, a plecat chiar din bar, la piață, să cumpere un pepene pierdut la un pariu și de atunci nu l-a mai văzut.
- Deci nu-și prea plătește datoriile ?
- Așa am crezut și eu! Dar prietenii lui au primit pepenii, însă au fost aduși de altcineva.
- De ce? Nu-i place să piardă?
- Posibil, dar cui îi place?!
- Si atunci ce-ți mai bați capul? Poate că n-ai să-l mai vezi niciodată. Nu mai poți să-l implici în articolul tău. nu?
- Dar nici nu mi-am propus asta, se revoltă Corina.
- Si-atunci?
- Am nevoie de părerea ta asupra desenului!
- Este excelentă, ți-am spus!
- Nu doar o părere tehnică vreau! strigă Corina enervată. Simbolică.... mesajul, pricepi?
- Asta o pricep, dar nu înțeleg ce vrei de fapt de la mine.
- Chiar nu vezi?
- Nu. Ce ar trebui să văd?
- Irina, oricum ai citi, normal sau evreiește, cele patru litere sunt criptograma numelui tău.
Mirată, Irina ridică sprâncenele și se încruntă.
- Și ce legătură am eu? Poate că Făt-Frumos ăsta al tău e vreun creștin inițiat în tainele vreunei magii, poate e isihaist, poate satanist și frumos ca un înger.... Dar ce legătură am eu? se revoltă Irina.
- Bine! Poate că nu ai, deși eu știu că ai. Dar mai întâi trebuie să-mi spui ce-nseamnă desenul ăsta.
Era serioasă, tensionată. Irina o privi lung și tăcu.
- Chiar trebuie? Și crezi că eu știu?
- Ești semiotician și grafician, Irina, ce dracu'! Trebuie să-nțelegi ceva. Te rog, sfârși ea cu ochii în lacrimi.
- E atât de important pentru tine?
- Este!
- Si nu vrei să-i faci nici un rău?
Corina o privi cu zâmbetul printre lacrimi.
- Chiar crezi că aș putea? Nu cred că aș reuși chiar dacă ăsta mi-ar fi scopul.
- Binee! S-o luăm metodic, Si nu mă mai șantaja. Auzi la ea! Numele meu abreviat, pufni Irina. Șarpele ce se mușcă de coadă este simbolul timpului nesfârșit în aproape toate filozofiile asiatice, fato...
Tăcu și rămase cu ochii goi, privind deodată mult înapoi, în tinerețea ei. La nuntă, printre alte daruri, primise un inel de platină peste care era încolăcit un șarpe de argint ce-și mușca coada. Nu aflase niciodată de la cine. Fusese inelul ei preferat. Tinerețe, studenție, raliuri.... zăpezi. La moartea primului ei soț, renunțase la inel. Pe atunci avea doar 21 de ani.
Se ridică sub privirile răbdătoare ale Corinei și deschise un sertar mic al scrinului imperial ce constituia singura mobilă serioasă a atelierului.
Deschise cutiuța și privi îndelung inelul strălucitor în cochilia neagră, de catifea.
După o vreme închise cutia, apoi sertarul și se întoarse la Corina.
- O poveste veche ... Și dragă... dar la fel de misterioasă , o lămuri ea.
- Mihai?
Irina dădu aprobator din cap și goli ceașca de cafea, acum rece. Stătură în tăcere, mult timp.
- Timpul nesfârșit.... murmură Irina.... Care începe de unde se termină! Unde am auzit asta pentru prima oară...
- Si stelele? Sau solzii șarpelui-timp?
- Nu știu. Comunitatea europeană are puțini membrii, puține stele. Dar dacă toate țările de pe glob ar adera la ceva asemănător, banalul cerc de astăzi, ar deveni un colan solzos.
- Adică Comunitatea Planetară, în vecii vecilor?
- Poate!
- E un mesaj internaționalist, se repezi Corina.
- Iarăși povestea aia cu masoneria, care te obsedează! strâmbă Irina din nas.
- Si colanul ...se încheie prin Marea Finanță! Capul șarpelui! Complotul evreiesc mondial, sări Corina ambalându-se surescitată.
- Un naționalist ar considera ăsta un mesaj apocaliptic, remarcă Irina strâmbând din nas.
- Exact, supralicită Corina. A , vine de la apocalipsă.
- Sau de la Atunci, sau Aici, râse Irina. Devenim paranoice. Dar... La prima vedere, este o posibilitate.
- Crucea popoarelor sclave ale Marii Finanțe, în veacul vecilor! , scandă Corina cu privirile în flăcări.
- Tu ce faci aici? Cauți titluri! Și de unde Marea Finanță Internațională în povestea asta?
- Păi, șarpele ce se încolăcește.... Care se insinuează pe cruce! Sub IN, Isus Nazariteanul, capul mușcă coada. Simbolul creștinătății devenit cheia ce-a adunat statele în colanul bogat... pentru totdeauna! Amin.
- Ai luat-o razna!
- Si ce dacă. Trebuie să-nțeleg mesajul ăsta. Trebuie!
- De ce? Pentru vreun subiect scris deja de alții?
- N-are nici o legătură.
- Cum de nu? se arată Irina neîncrezătoare.
Corina se ridică și-și luă geanta. Scoase un plic și se întoarse la masă. Apucă o fotografie și o așeză grijulie pe masă.
- Þie ce-ți spune ăsta?
- E medalionul?
Corina aprobă din cap. O pândea pe Irina cu respirația reținută.
Medalionul era discoidal, destul de gros la mijloc, cu încrustații și reliefuri.
- E tare ciudat. Cred că e un talisman. Are multe simboluri. Vezi, ăsta-i tetragramatonul, cele patru litere ale numelui de nerostit al Creatorului, I,H,V,H... Iehova. Cabaliștii susțin că dacă omul ar rosti corect acest nume, viața și acest univers ar înceta. Uite și timpul fără început și fără sfârșit Șarpele.... E tot un cerc!
- Dar lanțul ăsta de case care formează un alt cerc, care parcă s-ar roti în interiorul cercului șarpelui, ce e?
- Cred că e spațiul ... și toate simbolurile astea cabalistice. Stai!
Surescitată Irina se repezi la un raft din bibliotecă și trecând cu degetul peste cotoare, culese câteva cărți. Le puse pe masă și începu să le răsfoiască înfrigurată.
- Uite 1, 2, ... 10 și cu cercurile pentru timp, fac ...11. Cei zece sefiroți și sfera fără număr! Cele 11 sfere din Cabala. Fată dragă, ăsta-i "arborele vieții".
Corina o privea neîncrezătoare, dar atentă.
- Arborele vieții, continuă Irina. Cabala mistică occidentală! Iar semnele astea sunt cele de pe tarot. Cheile.
- Cheile de la ce? nu se mai putu abține Corina să rabde.
Irina se opri, își privi mustrător prietena, apoi ridică din umeri, mai aduse câteva cărți și făcându-le vraf se întoarse spre Corina.
- Câte ceva găsești aici. Cât să-ți faci o părere. Restul la biblioteci și arhive secrete, sau la inițiați, doamna reporter de anchetă.
Corina privea teancul de cărți neîncrezătoare, dar lacomă.
Se așezară pe scaunele cu trei picioare și-și terminară sucurile.
- E mai complicat decât am sperat, conchise Corina pufnind dezarmată în râs.
Irina o privi îndelung apoi o amenință cu degetul:
- De ce am impresia că-mi ascunzi ceva? Poate că e ceva care m-ar lămuri și pe mine... De ce toată agitația asta. Am cumva dreptate?
- Nu prea ai?
- Cum nu prea am? Nu înțeleg! Am sau n-am. Ce-i aia nu prea!
- Dacă te gândești la ceva rău care să mă incrimineze, nu ai. Dar...Ai totuși dreptate, pufni Corina. Lipsește tocmai ...bomboana de pe colivă! râse ea mucalită.
- Păi, dă-i drumul.
- Am developat filmul și-am scos pozele... astea, îi arătă ea. Apoi am scanat-o pe cea mai bună și am scos pe imprimantă un poster. Am luat-o acasă și cum Vasilescu nu venise de la gagicile lui, m-am băgat în baie. Prinsesem posterul pe sârma de rufe pentru ciorapi să-l văd bine și mă tot uitam la frumusețea asta de medalion. Nu prea am recunoscut eu simbolurile, însă îmi imaginam că e o mandala.... ceva.
- Păi chiar e, o întrerupse Irina.
- Acum știu. O priveam relaxându-mă în apa caldă, când unul din cârligele cu care prinsesem posterul a sărit și beleaua a început să se legene. Ce crezi că s-a întâmplat? Mă gândeam așa...la tip, la mâinile lui, la lumina lor... Apoi dinspre poster , parcă au apărut ochii ăia... Răi și totuși minunați. Eram atât de excitată, ... Însă mi s-a rupt filmul. Mi-am revenit după ce făcusem dragoste ...cu Vasilescu! Acolo.... în apa din cadă. Eram terminată, dar fericită. Îmi venea să zbor, să cânt... Și ști de ce? Nu știi... nu știe nimeni. Pentru că am avut primul orgasm adevărat din viața mea. După ce m-a violat nenorocitul ăla în liceu, eu ... n-am avut niciodată orgasm. Am mimat! Și-acum! Uită-te la ochii mei. Vezi cearcănele! Vasilescu e și mai rău. Și speriat. Frigida de nevastă-sa l-a terminat. De două nopți i-o trag Non-Stop. Și am orgasm după orgasm. Mă transform cu fiecare act sexual, Irina. Am căpătat o feminitate ce mă-ngrozește. Am început să simt că sunt acea femeie minunată pe care tu ai văzut-o mereu în mine. Mă fluieră puștii pe stradă, zau! Iar boșorogul de șef îmi zâmbește și-mi vorbește insinuant. Nu pot să uit însă cum a început totul! Singură, în apă și cu ochii pe chestia asta.... pufni Corina din nou.... fac dragoste pentru prima dată cu soțul meu. E fantastic!!
- Dar periculos! Cheia pe care ... ai cam furat-o este mai mult decât crezi. Poate că ți-a descuiat poarta Raiului, dar ce-ai să te faci de te vei trezi în fața porții Iadului?
- Nu-i problema mea.
- Dar a cui e?
- A ta.
- A mea?
- Da!
- Cum? se miră Irina.
- Ai în plic negativele și toate copiile. Nu mă joc cu focul, fără pompier de serviciu. Eu am obținut deja ceea ce mi-am dorit. Poate , chiar mai mult. Spui că am furat o cheie. Așa am crezut și eu. Balansul pandantivului.... autohipnoză, ce-mi pasă! Dar mai mult, nu vreau! Nu am furat nimic. Eu am fost doar un mesager. Cabalist, satanist sau isihaist, orice ar fi tipul, i-aș pupa mâinile alea frumoase, că m-a ales pe mine. Așa-i că nu pricepi nimic? Stai să-ți explic. Azi dimineață, tot privind desenul, mi-am amintit că orice hârtie are două fețe. Iar tu, ai greșit ca și mine. Pe spatele foii, nici nu te-ai uitat. Uită-te! Ce vezi?
- Niște numere.
- Care și ... mai ales cum , sunt așezate?
- În colțurile unui romb. 1 și 4 scris în oglindă, 3, 2 și 5.
- Prietenul nostru este și numerolog. l + 4 = 5, 3 + 2 = 5. Doar că ăsta-i primul aspect. Am luat o carte de numeralogie tantrică și ce am văzut? Că spre exemplu numărul meu este 2 iar al lui Vasilescu este 3. Iar al tău este l. Probabil că al lui este 4, dar nu asta e important. Poate e doar o coincidență sau o eroare a mea. Privește însă hârtia în lumină! Hai, ce... Te temi? Vezi?
- Nu.
- Literele sunt dublate de numere. Dacă le așezi în ordine iese ce ?.... Hai! Încearcă și tu...
Mirată, Irina apucă un creion și ... rămase mută. De pe hârtie, numele ei strălucea în soare.