Lacul rau

Lacul are o culoare rosiatica. Pasarile roiesc in cerc deasupra apei.

A fost cimitir. Au scos mortii. Unii nu au vrut sa plece. S-au ratacit in lac. Copii, pescari, femei, barbati, straini, caini. Toti s-au ratacit in apele lui. Pe insula te intalnesti cu pustietatea si goliciunea pamantului. O barca inverzita aminteste de 1987, soare, iarba, promenada.

Nostalgia pescarusilor si a valurilor ramane aici.

Vara e frumos. Totul e decorat in verde. Vantul piaptana colina si gunoaiele sunt aruncate, duse mai departe pe Dambovita in jos. Lumea e atrasa de apele stralucitoare, hipnotizante, care te lasa sa le atingi. Trebuie sa fii atent, prea multa iubire te duce la fund, in ierburile ascunse, in malul scoicilor, cu pesti necunoscuti. Te tin prizonier acolo, in adancuri si lasa liber doar corpul umflat de apa.

Soarele se hraneste cu zambetele ascutite ale copiilor, cu indragostitii asezate pe banci, pe iarba. Veselie molipsitoare. Viata.

Toamna ramane singur. Soarele nu-l mai atinge si atunci se razbuna aruncand valuri nervoase pe faleza. Fulgere, traznete, vanturi puternice. Zgaltaie ferestrele si alarmele plang disperate in cor. Copiii fug, se ascund si privesc de la geam petrecerea ploii. Un miros de peste inunda aerul si iarba miroase a crud, spalata de toate mizeriile care au uratit-o. Ploaia spala toate pacatele.