CAPITOLUL 1
INCURSIUNEA

Nga se cutremură de plăcere gândind că de aici înainte nimic nu va mai putea opri, ori modifica, diabolicul său plan. De când se știa visase la această clipă. Se simți înfiorat imaginându-și cum entitatea sa va fi condamnată, apoi încarcerată și diminuată până la minimul accesibil noilor tehnologii… Zâmbi, adăugând: Inventate de mine… Nu îi era teamă. Avea încredere în munca sa. Știa că va supraviețui oricum și că-și va recupera uriașele puteri, indiferent de condițiile următorului univers, cel încriptat deja în matricea sa. Cel în care va ajunge cândva, după ce va fi reușit. După ce va fi rămas unicul reprezentant al rasei sale…

Nimic nu-i mai presus de lege…
1990,
Nordul Angliei

Malcom Forester era un bun catolic. Un om cu frică de Dumnezeu. Privindu-și copilul oligofren, mormăi în barba-i încâlcită și murdară de praful cărbunelui, apoi scuipă scârbit într-o parte și plecă la treburile sale.
În urma sa, micuțul Jack, ridică o mână sfrijită și printre balele ce-i curgeau permanent dintre buzele deschise, mormăi ca de obicei:
- Mărgica albastră… Mărgica albastră… Mărgica albastră…
În mintea sa blocată parcă într-o altă dimensiune vedea clar micuța sferă albastră, ușor aplatizată. Nu înțelegea nimic din ceea ce vedea, dar ceva pornind dinspre acea micuță bilă îl liniștea, iar sufletul său blând se domolea sub fluxul plăcerii imense pe care o simțea.
Nu avea de unde să știe că până la acea minune, revelată doar lui dintre toți muritorii, erau exact 7 metrii în adâncime, măsurat de la ultimul nivel al galeriei în care trudea tatăl său.
* * *

Nga se concentră și reuși să spargă pentru o clipă acel zid enervant, pe care nu-l înțelegea de fel. Uriașele energii ce-l captaseră prin aspirație din drumul său, îl încătușaseră de mult, dar spre surprinderea sa, nimic din ceea ce i se întâmpla nu reușea să declanșeze și înțelegerea aceea deplină cu care era obișnuit. Uriașele mase din jurul său își schimbau permanent indicatorii energetici, iar mintea sa diminuată nu reușea să compileze în timp util și să-l scape din strânsoarea acelor energii. Atâta timp cât rămânea încarcerat în sarcofagul la care fusese condamnat de semenii săi, nu putea declanșa procedurile de recuperare.
Își concentră efortul de a privi prin ceea ce fusese odată foarte fluid și foarte cald, dar acum era opac la lumina sa interioară. Simți pentru moment că deasupra acestei forme, exista ceva mai fluid, mai vibrant, mai sensibil. Forță la maximum senzorii sarcofagului și reuși să regăsească acel unic semnal ce semăna cu viața. Transmise un mesaj de captare, generator de rezonanțe și auzi ceva, dar nu reuși să înțeleagă nimic. Zidul din fața sa pârâi și se surpă sub efectul undelor emise de senzorii ce-l încarcerau, iar Nga înjură de ciudă.
Nici cel mai tâmpit simbiont n-ar păți așa ceva… dar ce o fi această energie…
Nga nu știa că planul său reușise doar parțial, așa cum nu știa că rasa sa supraviețuise loviturii sale de grație. Nu ar fi crezut nicicum că planurile și mașinăriile lui cedaseră la uriașul efort pentru care fuseseră proiectate și că asta îl aruncase din drumul său. Nu știa că acea energie ce-l aspirase este de fapt gravitație, așa cum nu știa că noile legi ce guvernau asupra sarcofagului său, erau replici și armonice ciudate, pe negativ, mai presus de toată știința sa de nemuritor. Indiferent ce gândea Nga în acele clipe, universul în care nimerise accidental, făcea din el echivalentul unui incult. Doar că nu aflase asta. Încă…
* * *
Jack Forester se legăna ca de obicei sub teiul din spatele casei. Nimic din ceea ce se întâmpla în jurul său nu penetra ceața în care plutea mintea sa, cea incapabilă să realizeze ceva, nici măcar că vârsta sa biologică numără deja șapte ani.
Jack era supărat, deși niciodată n-ar fi înțeles asta singur. Vălul de fericire cu care se obișnuise în ultimul timp dispăruse ca prin farmec, așa cum și apăruse. Instinctele sale de animal captau semnalele din natura înconjurătoare și-l îngrozeau. Pentru el totul era agresiv, imens și de neînțeles. Așa că se puse pe urlete.
Arnie Wilson, vecinul dinspre nord al familiei Forester, trânti grebla cu care lucrase până atunci și intră în casă înjurând. Auzindu-l, Minnie, soția sa cea veselă, se posomorî. Își plecă fruntea asupra legumelor proaspete din vasul din chiuvetă și se prefăcu că nu l-a auzit.
- Într-o zi, am să-l scap eu pe amărâtul ăsta de miner… aruncă el trântind ușa frigiderului.
Minnie continuă să spele legumele în tăcere. Nu-i plăcea că Arnie începuse să bea ori de câte ori se enerva. Iar urletele lui Jack îl enervau cel mai rău. Oftă și scoase vasul de sub jetul de apă rece, apoi privi mustrător spre Arnie.
- Șobolanu' ăsta mic, ar trebui extirpat, zău…
Minnie se opri din treabă și privi pe fereastra frumos împodobită a bucătăriei sale, destul de mică, dar foarte cochetă. Își amintea de băiatul acela vesel, cu un suflet cât să întorci o lume în el, care o cucerise. Nimic din ceea ce vedea acum în fața sa nu amintea de el. Un bărbat gras, buhăit, înrăit de viață.
- E și el un suflet, oftă Minnie. Cine știe ce păcate ispășește și sufletul lui!
- Păcate… pufni Arnie. Dar eu ce păcate mai am de trebuie să suport mizeria asta zilnică…
- Lasă Arnie. Doar Dumnezeu din cer știe de ce se întâmplă toate astea, oftă Minnie din nou.
- Cred că am s-o iau razna. I-auzi ce urlă șobolanu-mpuțit…
- Răbdare Arnie, răbdare! Poate că bunul Dumnezeu a rezervat ceva special acestui șobolan împuțit, cum îi zici tu…
Arnie se uită urât la ea, dar nu răspunse. Se mulțumi să golească sticla de bere, apoi ieși în grădină, trântind ușa batantă a bucătăriei.
* * *
Nga se învârti de câteva ori în sarcofagul albastră. Senzorii acestuia îi spuneau că energia din preajmă suferă o nouă modificare. Nga încercă să măsoare fenomenul, dar renunță repede. Mintea sa, în care adunase toată știința unui întreg quadrant, nu pricepea nimic din fenomenologia acestei energii. Din ce în ce mai speriat Nga se concentră asupra unicului flux pe care reușea să-l capteze și semăna cu viața. Auzea ceva, dar nu reușea cu nici un chip să înțeleagă. Era ca și cum ar fi frecat două banale plăci de antimaterie, ce produc o vibrație cutremurătoare. Întinse toate membranele energetice stabilizând fluxul receptat. Semnalul deveni mai puternic apoi diminuă, începând să se transforme. Nga se concentră căutând noua matrice.
Mărgica albastră… Mărgica albastră… Mărgica albastră… Mărgica albastră…
Nga compilă o vreme acest semnal, apoi renunță cuprins aproape de disperare.
Ce fel de viață o fi asta? Și oare ce înseamnă mărgica albastră…
* * *
În același timp,
IMGB București

- Nu se poate măi băiete, n-auzi? Ce dracu, vorbesc turcește? se enervă Mihai Mirodotescu, șeful secției de prelucrări la cald. Nu eu te-am pus să-l articulezi pe Vrâncioiu… Nu de alta, dar a zăcut aproape o lună în spital… Nici acu' nu-i prea clar dacă scapă… L-ai schilodit, pur și simplu!
- Dar n-am vrut… se scuză Gigi Berlogea, muncitor necalificat, subalternul său.
- 'Ete p… Marioaro! D-aia nu mai pot io… Dar cât oi fi io Șef, nici un muncitor pârlit ca tine nu bate un maistru și scapă după aia bine mersi, clar? Sau ai nevoie de schiță?
- Da' Șefu'… Eram beat…
- Taci dracu', că mă enervezi și mai rău. Ce ți-am turnat eu pă gât? Și la muncă… Pfu!
- Hai bre, că dau o sută de mii…
- Hai fugi tare voinice… De unde dracu să aibă un bășinos ca tine atâția bani?
Gigi Berlogea zâmbi cu un aer superior, chestie care ridică câteva linii pe manometrul cazanului de presiune care era Șeful său.
- Da' ce crezi Șefu', că noi ăștia cu mușchi nu-s'tem buni să facem bani? Uite că suntem, chiar dacă n-avem școală multă, ca matale!
- Nu mai spune…
- Uite că spun. Ce crezi matale, că noi nu suntem buni de politică? Uite că suntem. Și uite că facem și bani…
- Bravo! Și ai tu o sută de mii? Făcu Mirodotescu neîncrezător.
- Am. Îi vrei? Scapă-mă de pușcărie și îi ai… făcu Berlogea bătând cu palma în biroul șefului său.
Lăcomia din ochii lui Mirodotescu îl liniștea pe Berlogea. Știa el cum să-i pună unuia ca ăsta un belciug mare în nas.
"Un belciug de care să nu scape toată viața…" își promise el cu ură.
- Și cu Vrâncioiu… făcu Mirodotescu scărpinându-se în ceafă.
- Treaba mea cu el. Dar schimbă mata declarația de la Mili… Poliție și… S-a făcut! Ai o sută de măicuțe bătrâne. Ce zici șefu'?
- Da' te descurci cu Vrâncioiu…
- Hai bre, ce dracu'? Doar nu mai suntem copii…
* * *
Tânărul căpitan al Poliției române, mai privi odată declarația din fața sa, apoi scuipă scârbit într-o parte și o îndosarie. Din punctul său de vedere cazul lui Costică Vrâncioiu, maistru la IMGB, încetase să mai existe.
Un plutonier grizonat își iți capul pe ușă, apoi mimă un salut și intră.
- Ce e nea Pandele?
O umbră grea se așternu pe chipul său, dinainte scârbit și mohorât. Avea una din acele presimțiri.
- A murit Vrâncioiu Șefu'…
Tânărul căpitan se retrase în scaunul șchiop până îl făcu să trosnească, apoi se relaxă încercând să se stăpânească. De când terminase Dreptul îi venea din ce în ce mai greu să creadă în coincidențe. Trânti furios un pumn peste dosarul din fața sa, apoi întrebă:
- Cum?
- Îl duceau la țară. S-au răsturnat într-o prăpastie. Trei morți.
- Câți erau în mașină?
- Trei.
Căpitanul se mulțumi să dea din cap, apoi se aplecă deasupra hârtiilor sale. Plutonierul Pandele Sorin se prelinse pe ușă răsuflând ușurat. Clanul Berlogea îl amenințase deja că-l reclamă pentru luare de mită.
" Probabil că acum or să mă lase în pace! Mirodotescu și-a schimbat declarația…"
* * *
Malcom Forester ieșise din abataj de câteva minute. Colegii săi de șut glumeau deja cu gândul la o bere, dar el n-avea chef. Se desprinse ușor de grupul lor și porni la întâmplare spre maldărele de steril. Se prelinse printre maldăre și benzi transportoare, căutând un loc mai potrivit pentru a trage un somn rapid. Peste doar o oră intra în tura de noapte ca paznic. Ar fi făcut orice ca să mai câștige un ban, iar suplimentul adus de acest al doilea job, îl făceau să spere că într-o bună zi îi va putea oferi lui Jack un tratament medical mai bun.
Se tolăni pe bluza de miner și încercă să aranjeze cât mai bine bolovanii de dedesubt. Își potrivi o pernă din nisip și încercă să adoarmă, visând la clipa când Jack se va vindeca. Curând adormi.

Nga se foia în sarcofagul său, cuprins de febrilitatea noilor descoperiri. Dacă senzorii nu se înșelau, iar instinctul său de savant genial îi spunea că asta nu e posibil, rezulta clar faptul că uriașele energii ce-l deturnaseră din drumul său și-l țineau prizonier, încă, proveneau dintr-un univers care ,incredibil pentru el, ar fi funcționat prin manifestare. Substanțele ce rezultau, indiferent ce rol aveau ele reprezentau de fapt multiple energii, aflate la diverse nivele, diferențiate doar de câțiva parametrii.
Ca vibrațiile astea nesuferite…
Nga se lăsă pătruns de importanța acestei constatări. Super tehnologiile inventate de el în lumea sa, tocmai asta demonstraseră. Chiar și sarcofagul în care fusese condamnat să existe era ceva asemănător. O astfel de substanță, ce nu mai reacționa la comenzile transcedentale ale entității sale.
Entuziasmul dispăru repede din mintea sa de nemuritor. Asta însemna pentru unul ca el că nimerise într-o lume în care era doar un fel de analfabet genial. Viața care exista aici, era de o forță colosală, încastrată în acele solide greu vibratorii, cu care el nu putea comunica de fel.
Se trezi scandând:
Mărgica albastră… Mărgica albastră… Mărgica albastră…
Nga încremeni. Undeva în apropierea lui apăruse ceva asemănător semnalului pe care reperase obsedantul și fără nici un sens refren. Dar acest nou semnal era foarte slab. Se hotărâ să riște. Doar era un simbiont. Se putea adapta la orice formă de viață. Tocmai de aceea fusese condamnat, pentru că își adusese la epuizare și eliminare toate gazdele, fără nici o excepție.
Nga trimise un semnal de tatonare. Dar nici un răspuns inteligibil nu-i confirmă că s-a realizat acuplarea. Începu să moduleze semnalul și-l tot retransmise un timp.

Malcom se foi în somn, răsucindu-se. Visa ceva legat de fiul său Jack, dar un junghi nesuferit îl tot împungea în ceafă, așa că aproape se trezi și întinzând mâna netezi la loc perna sa de nisip. Dar junghiul nu dispăru, așa că se ridică enervat în șezut și smulse bluza de miner, începând să caute piatra ce-l sâcâia atâta. Dar mâna sa nu găsi nici o piatră.
Malcom se enervă și înfipse degetele în nisipul zgrunțuros. Ceva ca o furnicătură electrică îl pișcă în momentul în care atinse ceva foarte neted și trase speriat mâna. Dar curiozitatea îl făcu să sape împrejurul acelui loc și curând atinse din nou acel ceva, neted ca o piele de copil. Aceeași furnicătură îi străbătu antebrațul, dar Malcom strânse din dinți și închise pumnul, trăgându-l din nisip.
La suprafață, îl deschise lăsând nisipul să se prelingă printre degete. Ceea ce părea să curenteze era o mică mărgică din sticlă, ușor turtită la capete, nu mai mare decât o alună crudă. Curios, Malcom o apucă între degete și o ridică în dreptul ochilor. De aici i se păru că în interior plutește ceva ca un gaz verzui.
" Dumnezeule mare!" făcu Malcom și strângând pumnul o rupse la fugă spre casă.

Năvăli pe ușa de la intrare, aproape culcându-și soția la pământ.
- Unde arde Malcom? se amuză ea curioasă.
Cu respirația tăiată de alergătură, Malcom încercă să strige:
- Mărgica albastră! Am găsit-o! , apoi se repezi spre camera unde se legăna Jack la această oră de seară.
Chiar dacă din gâtul lui ieșise ceva destul de amestecat, pentru urechea obișnuită cu această incantație a Brigittei Forester, mesajul răsunase destul de clar, așa că-și urmă soțul emoționată.
- Uite fiule! Privește! făcu Malcom întinzându-i fiului său ceea ce el credea că este o simplă bilă din sticlă.
Jack nu păru prea interesat, continuându-și interminabilul balans, până la momentul în care Malcom îi vârâ bila între degete. Copilul o prinse în palma neobișnuită să facă ceva și o scăpă pe dușumeaua curată. Dar Malcom o găsi repede și i-o întinse la loc. Jack zări sfera dintre degetele tatălui său și încremeni. Apoi un zâmbet bălos îi lăți fața.
- Mărgica albastră… Mărgica albastră…, își porni el veșnica incantație, dar se opri și întinse mâna cu destulă dexteritate. A mea! Dă-mi! țipă el furios și începu să zbiere.
Când reuși să prindă bila albastră, o duse repede la gură și o înghiți sub privirile stupefiate ale părinților săi.
- Jack… protestă mama sa ușor speriată.
- Lasă-l Brig! Dacă asta va face cu toate mărgele albastre… , zise Malcom acum desumflat. Eh! Eu am plecat la treabă!
* * *

Jack se zvârcoli de câteva ori și se trezi în toiul nopții. Ca de fiecare dată întunericul îl sperie atât de tare încât se puse pe urlat, dar câteva convulsii ale stomacului îl opriră.

Când Brigitte intră în camera sa îl găsi căutând prin vărsătura proaspătă de pe jos. De undeva de la marginea covorului pătat, mica sferă de sticlă lumina opalescent. Înțelese instinctiv ce anume caută Jack al ei și învingându-și sila, apucă mărgica albastră între degete, dar îi dădu drumul speriată de furnicătura electrică ce o pișcă.
- Asta-i pedeapsa că am încercat să te avortez Jack, făcu ea ușor enervată.
- Mărgica albastră… A mnea! A mnea! Începu Jack să urle ca un disperat.
Apucă mărgica și nesinchisindu-se de furnicături, o înghiți la loc. Apoi porni spre pat, mergând aproape normal.
Când mama sa îl acoperi zări pe chipul lui o expresie nouă. Tresări recunoscând în ochii lui aceeași încrâncenare pe care o cunoștea de la Malcom.
"Măi să fie… dacă așa merge treaba, Jack fiule, despre mine poți să înghiți și bijuteriile Coroanei, numai să mă scutești de corvoada asta, măi copil nedorit…"
* * *
Ieșind din tura de noapte, Malcom Forester porni agale spre casă. Se gândise toată noaptea la incidentul cu mărgica albastră, dar nu reușea să priceapă ce anume îl putuse face a crede că se va întâmpla o minune. Acum îl apuca râsul doar când își amintea cum alergase ca un disperat să-i ducă lui Jack amărâta aia de mărgea.
Oftă gândind:
" Tare ciudate mai sunt căile tale, Doamne!"
Își aminti ziua când o întâlnise pe Brig. Toată lumea îi spusese:
- Malcom, vezi-ți de treabă! Nu e Brigitte fata care-ți trebuie ție!
Dar el o iubea. O iubea mai presus până și de bunul simț. Pentru că ea provenea dintr-o lume cu bani mulți, Malcom începuse să fure. Dar cadourile sale, care ar fi sucit mințile oricărei fete din Cornwall, pentru Brig păreau doar mici atenții. Nimic nu putea să o satisfacă. Părea că doar îl tolerează, în timp ce el era disperat după ea.
Într-o noapte Malcom dispăruse. Plecase la Londra cu un plan foarte clar. Nici acum nu-i plăcea să-și amintească acele zile, de fapt acele nopți destinate hoției...
Pentru că era foarte credincios, chiar dacă devenise un hoț de noapte, Malcom se rugase în fiecare zi. O anume frică de pedeapsa divină îl făcea să ocolească bisericile, dar asta nu-l încurca prea tare. În imaginația sa, pe atunci, Dumnezeul său era o forță foarte înțelegătoare. Chiar permisivă. Pentru un băiat frumos ca el, dar cam incult, realitatea și dogmele religioase se îmbucau de obicei după voința sa.
Și bunul Dumnezeu părea să-l audă. Reușise să spargă magazinul de bijuterii al unui evreu atât de bogat, încât Dumnezeu își întorsese fața de la el, ajutându-l pe Malcom să-l ușureze de povara a câteva sute de mii de sterline. Vânduse greu, piatră după piatră, nepăstrând nici măcar una. Nu-i venea să creadă câți bani adunase de pe urma lor. Ca orice miner, Malcom avea un instinct infailibil asupra valorii pietrelor. Nu ceruse nici prea mult, dar nici prea puțin. Cheltuind discret și continuând să trăiască ca un miner, Malcom scăpase neobservat, până când, într-o zi, se trezise la depozitul în care lucra ca manipulant cu cel mai al dracului inspector de la Yard.
Coborând de pe stivuitor, Malcom se și vedea arestat. Spre surprinderea sa, tot ce dorea detectivul era o declarație și identificarea unui cadavru. Răsuflase ușurat și colaborase.
Îl cunoscuse pe Nick într-un bistrou, unde nimerise într-o noapte, după o spargere reușită. Băuseră pe rupte, toată noaptea și tot plimbaseră între ei o sută de lire, de la o partidă de biliard la alta. Nick îi spusese că era român.
După ceva vreme Malcom observase că Nick nu ieșea decât noaptea și că nu suportă usturoiul. Lua foarte multe medicamente cu fier și mânca carne crudă, cât mai însângerată. Când într-o noapte, beat fiind, Malcom îl întrebase cu sufletul la gură dacă este sau nu vampir, Nick se prăpădise de râs, explicându-i că e doar un amărât de miner tâmpit, dacă are timp să creadă în poveștile cu Dracula. Suferea de o boală incurabilă încă, numită porfirie, care îi nenorocise pielea și metabolismul. Nu suporta nici cea mai mică lumină a zilei, pentru că îi producea arsuri îngrozitoare. Consuma cât mai multă carne cu sânge pentru că sângele conține mult fier de care organismul său avea o nevoie permanentă și în cantități din ce în ce mai mari. Astea, îl făceau să trăiască ca o pasăre de noapte. Din cauza acelei boli, nu suporta nici usturoiul, ce-i provoca instantaneu vărsături și grețuri până la leșin.
Dar Malcom nu-l crezuse. Era convins că vampirii există, doar pentru că el simțea că ăsta este purul adevăr. Iar un prieten vampir îl făcea să se simtă superior celorlalți. Exotismul acelei relații îi ridica moralul, îl făcea chiar încrezut uneori.
În timpul celor două luni cât Malcom se văzuse noapte de noapte cu Nick, relația de încredere dintre ei crescuse destul ca singuraticul Nick să-i spună o poveste complicată despre niște luptători incredibil de eficienți, ca niște umbre, care trăiau după un cod al patriotismului redefinit de un rege al lor, care unificase România într-un singur stat. Inspectorul de la Yard insistase, dar tot ce-și putuse el aminti era faptul că numele acela semăna cu numele orașului mexican, ori sud american, Cuzco, urmat de ceva ce semăna cu o particulă nobiliară. Ceva cam ca lord ori baronet. Dar în limba aia barbară a lor. Averea pe care o făcuse pe seama poporului său, îi permitea lui Nick să trăiască lejer. Dar în afară de ciudata sa boală, Nick mai suferea și de singurătate. În unele nopți îi povestise lui Malcom o sumedenie de povești despre isprăvile sale de spion în slujba poporului român. Lui Malcom acele povești îi păreau incredibile, dar inspectorul de la Yard le ascultase cu mare atenție. Puterile pe care le aveau unii dintre ei păreau desprinse din basmele pentru copii.
Nick vorbea uneori de fostul său comandant, care lupta sub numele de Ovidius, sau cam așa ceva, nu-și amintea cu exactitate. Isprăvile aceluia îl făcuseră pe experimentatul polițist de la Scotland Yard să zâmbească cu superioritatea celui care crede că i se îndrugă gogoși.
Poate din această cauză n-a sesizat încurcătura lui Malcom când, după identificarea cadavrului desfigurat al lui Nick, aproape ars, venise vorba de o mare cantitate de pietre prețioase, furate în urmă cu câteva luni de la un bijutier evreu. Malcom declarase cu multă nonșalanță că nu avea habar de existența acelor pietre găsite asupra lui Nick.
Acesta fusese semnalul pe care crezuse că i l-a trimis bunul Dumnezeu, așa că Malcom o ștersese din Londra. Își cumpărase o mașină frumoasă, dar nu nouă și revenise în Cornwall. Sedusă de banii săi, Brigitte acceptase să se căsătorească cu el, fapt privit de comunitate, ca pe o mezalianță din partea ei și ca pe o mare gogomănie din partea lui.
Brigitte topise destul de repede cea mai mare parte din bani și tocmai se pregătea de divorț, când află că a rămas însărcinată. Ca orice femeie cu un ciclu neregulat, Brigitte nu se îngrijorase de întârzierea acestuia, mai ales că un doctor îi spusese de mult că nu va avea niciodată copii. Micuțul din uterul său, avea deja aproape patru luni, când, fără să-i spună nimic soțului său, Brigitte încercase cu orice risc să avorteze. Viața îi fusese pe muche de cuțit, iar Jack se născuse câteva luni mai târziu, lăsând-o secătuită. Malcom cheltuise toți banii pe care îi mai avea pentru a-i salva viața și reușise. Iar Brigitte rămăsese cu el și cu micuțul Jack. Iar el, Malcom, deși știa toate astea, o iertase fericit, ba mai mult chiar, se prefăcuse că nici nu le știe.
Malcom oftă și se desprinse de aceste amintiri. Dezamăgirea sa că nu se întâmplase minunea pe care o așteptase se estompă încet, lăsând loc preocupărilor sale de cap de familie. Mai oftă odată din rărunchii celor 45 de ani cât avea și porni apăsat spre piață. Brig îi făcuse o listă lungă cât o zi de post.
* * *
Doi ani mai târziu,
În Casa familiei Forester din Cornwall

Brigitte Forester îl privea pe sub ochi pe Jack. De dimineață începuse o carte groasă ca un hrisov, iar acum, aproape de amiază, trecuse bine de jumătatea ei. Erau sub teiul unde înainte el se legăna sau urla, dar Brigitte refuza să-și amintească asta.
Spre surprinderea ei, își descoperea tot mai multe sentimente pentru copilul ei. Vremea când îi era rușine să vorbească despre el trecuse de mult. Parcă totul fusese doar un vis urât.
Jack se vindecase rapid, după incidentul cu mărgica albastră, iar mama sa nu înceta să se mire de progresele sale. Fură cu ochii spre el, care citea concentrat. Încet-încet, spre surprinderea ei, Brigitte se atașase tot mai mult de fiul ei. Era forte mândră de el, acum, când arăta excepțional, într-o formă fizică extraordinară pe care o menținea cu plăcere. Exercițiile sale fizice îl demolaseră la început pe Malcom, care se ocupa tot timpul său liber de fiul său. Ceva din spiritul spartan în care fusese el educat se regăsea în felul în care încerca să-l educe pe Jack.
Dar Brigitte, care era aproape tot timpul cu el, în afara orelor petrecute la școală sau pe terenul de fotbal, știa că Malcom se îmbată cu apă rece. Setea de cunoștințe pe care o avea Jack, uimitoarea sa putere de muncă și inteligența din ce în ce mai vizibilă pe care ea le știa prea bine, erau mai presus de exigențele lui Malcom. Chiar și de puterile sale. Uneori, Brigitte avea impresia că lucrurile stau de fapt invers. Jack învățase de fapt să citească în două zile, pe un ziar. Totul începuse parcă în glumă, în timp ce ea încerca să-i explice părerea ei despre comunicarea dintre oameni. Jack o șocase cu sumedenia de întrebări din ce în ce mai dificile pentru cultura sa. Enervată, îi spusese că ar face mai bine să învețe să citească.
- Cum?
- Uite așa… , făcuse ea și îi arătase o singură dată literele alfabetului, apoi îl lăsase în bucătărie.
După câteva ore, când revenise dintr-o vizită de zi, el spusese.
- Nu e de ajuns! Nimic nu capătă sens…
- De ce? Literele fac cuvintele…
- Cum?
- Simplu! Uite așa… M-a-m-a. Mama!
- Aha! făcuse Jack și dispăruse cu ziarul, de-acum ferfenițit.
Din acea zi, totul se schimbase. Jack nu mai avea nevoie de atâtea explicații. După câteva luni o întrebase de ce el nu merge la școală.
Brigitte zâmbi amintindu-și cu câtă greutate rezolvase Malcom asta. Dar Jack trecuse cu mare ușurință peste toate testările, iar după câteva săptămâni și cei mai mari delatori ai săi vedeau în el un copil de excepție dacă nu genial. Învăța cu rapiditate orice. Nu vădea preferințe de nici un fel. Înghițea totul cu conștiinciozitate, și spre surprinderea tuturor nu se încurca niciodată când era vorba să lege noțiuni aparent separate, venind din domenii diferite.
Dar greul abia începuse. După ce aflase de existența laboratoarelor, Jack aproape că nu mai voia să vină acasă. După el, treaba lui era să înțeleagă fiecare laborator. Învățătoarea sa îi explicase că de fapt laboratoarele erau doar locuri speciale, unde puteai înțelege diferite științe. Pentru Jack, ăsta fusese declanșatorul unei noi faze. Pentru el tot ce era legat de știință era sacru. Așa că începuse să citească din ce în ce mai mult, și spre surprinderea tuturor, părea să și înțeleagă.
Profesorii din școală începuseră să se intereseze de el și îl invitau să vină la orele lor. Iar Jack înghițea totul, fără nici o excepție.
Sarcasticul Drew Rappaport, profesorul de matematică din școală, îl invitase și el, în urmă cu doar o săptămână la un curs de introducere în algebra superioară. Siderat, Jack ascultase totul, iar la final ieșise la tablă și corectase o eroare, făcută intenționat de Drew, pentru a putea verifica atenția auditoriului său. De atunci Drew nu mai avea astâmpăr.

Brigitte oftă și își reluă lucrul de mână. Malcom întârzia, iar asta însemna că lucrurile nu mergeau așa de ușor cum promisese Drew.
"Dacă Jack va pleca intern la acea școală specială pentru copii superdotați…"
Malcom apăru și îi salută zgomotos. Părea fericit și Brigitte se surprinse cu o undă de regret în suflet. Nu prea dorea să se despartă de Jack, iar această constatare se cristalizase abia acum când realizase că îl va pierde.
- Ce mai înveți fiule!
Jack ridică privirile furios, apoi zâmbi tatălui său.
- Dicționarul de la limba în care se exprimă natura… , făcu el cu un aer pișicher.
- Adică??
- Drew zice că matematica este limba în care se exprimă natura, aici pe pământ. Dar eu am constatat că pentru a înțelege asta, de fapt trebuie să citești alte științe, care sunt ca niște dicționare ale matematicii…
- I-auzi domnule, făcu Malcom, care nu prea pricepuse cum vine asta. Și tu ce "dicționar" citești acolo?
- Astăzi citesc Fizica cuantică… se mândrii Jack, cu cel mai natural aer al unui copil de aproape opt ani.
- Aha! , făcu iar Malcom. Iar mâine ai să citești Chimia, nu? , dădu el să glumească.
- Chimia organică am citit-o ieri! Dar nu e o idee rea! Mâine poate am să citesc chimia metalelor rare, pe care mi-a promis-o doamna Halloway.
- Să înțeleg că te apuci și de alchimie? se amuză Malcom, care cu această frază epuizase de fapt toate cunoștințele sale despre chimia metalelor rare.
- Ce e alchimia?
Încurcat Malcom încercă să-i explice iar Jack îl ascultă răbdător. În sinea ei Brigitte se amuza teribil. Așa cum stătea, în picioare în fața copilului său, părea că Malcom răspunde la o lecție pe care nu prea a pregătit-o.
- Am să caut cartea asta… făcu Jack și reveni la fizica sa, ignorându-l complet pe Malcom.
Dar Malcom avea altă intenție.
- Jack!
Dar Jack nu răspunse.
- Nga!
- Da tată, făcu el absent.
- Drew și cu mine, am reușit să te înscriem la o altă școală.
- Ce școală?
- O școală specială.
- Cât de specială…
- Foarte specială, unde învață doar copiii ca tine!
Jack ridică ochii mirat. Doar Brigitte surprinse nuanța de superioritate neîncrezătoare din privirea sa.
- Ca mine?
- Da Jack! Copii superdotați. Ca tine!
- Ca mine? se amuză Jack. Imposibil!
Malcom se enervă și abia se stăpâni când răspunse:
- Poate mai deștepți decât tine…
- Imposibil.
- Nu zău… făcu Malcom, aproape fierbând de furie. Știa ce va urma.
- Imposibil, ridică Jack din umeri.
- De ce, mă rog?
- Pentru că… Ști prea bine tată…
- Mai spune-mi odată, îl somă Malcom.
- Pentru că eu sunt și Nga.
Malcom se aplecă amenințător asupra sa.
- Uite ce e Jack! Parcă ne-am înțeles să încetezi cu prostia asta!
- Dar n-am spus-o în public, se miră Jack, aproape ofensat.
- Eu ți-am interzis și să mai gândești asta, clar?
- Știu tată, dar spune-mi și cum s-o fac.
Palma de miner a lui Malcom se abătu năpraznic asupra creștetului său. Dar Jack nici nu se clinti, iar Malcom începu să urle de durere, cu câteva falange dislocate.
- Acțiunea este egală cu reacțiunea, pe-aici, nu-i așa tată? Îmi pare rău că te doare și că suferi! Dar mai bine să te doară pe tine! Mie nu-mi place când mă doare. Am să plec la școala aia și vei înțelege într-o zi că eu am spus doar adevărul, iar tu nu ai vrut să-l crezi, făcu Jack Nga și reîncepu să citească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

* * *
Nga închise toate canalele de comunicare cu Jack. Avea mult de lucru și nu putea risca să lase prea multă informație să circule pe canalele subțirele, își aminti că se numesc sinapse, din suportul material, care se numea creier, în care era cantonată inteligența singurei ființe omenești cu care putuse comunica încă de pe când sarcofagul său era prins în măruntaiele pământului.
Se zbârlea de teamă ori de câte ori își amintea că ar fi putut zace acolo la infinit, chiar dacă într-un anume fel era contemporan cu nașterea acestei planete. Dacă n-ar fi nimerit în locul unde pe parcursul mileniilor se formase un strat gros de cărbune…
De când reușise să accepte adevărul, cu toată cruzimea lui, că nimerise într-un loc mai presus de imaginația sa, cea oricum considerată bolnavă de semenii săi, Nga se apucase metodic de lucru. În memoria senzorilor sarcofagului său era stocată de fapt toată evoluția acestei planete. Mai avea doar s-o înțeleagă. Informațiile pe care i le furniza cu atâta greutate gazda sa se adunau în fascicule energetice din ce în ce mai armonioase.
Nu reușea de loc să înțeleagă prea multe din aceste ființe, cele mai evoluate și sofisticate de pe această planetă, numite oameni. Pentru el, cel venit din alte spații, unde totul funcționa altfel, aproape pe dos față de acest loc, aceste ființe care funcționau în mai multe planuri, cele mai multe dintre ele energetice, dar legate printr-un vehicul material numit corp, cu care de obicei confundau întreaga lor ființă, rămâneau de neînțeles. Nga se temea de momentul în care aceste uluitoare ființe ar fi realizat ce uimitoare puteri le stau la dispoziție, așa cum erau alcătuite de implacabila lege a creației, executată de ceea ce ei numeau natură.
Dacă umanii ar folosi integral blocul lor de comandă și conectare… Pfuu! Idioții, se plâng tot timpul de această materializare a ființelor lor, când tocmai asta îi face de neînvins. Nici n-ar trebui să mă plâng! Oricât de deștept aș fi eu, până la urmă sunt un simbiont! Nici n-ar putea un parazit ca mine să spere în supraviețuire prin aceste spații. Doar deschiderea sarcofagului meu, ar produce acea ciocnire preconizată de gugumanul ăla al lor, Einstein, care încerca să facă exact ceea ce eu am reușit în quadrantul din care vin. Să înțeleagă ceva din negativul lumii în care trăiește… Materie, antimaterie… mare guguman. Toate energiile din lume nu i-ar mai putea opri pe acești manifestați din drumul lor… Cu o centrală precum creierul ăla al lor… Noroc că preferă să-l înece cu substanțe halucinogene și cu tot felul de alte energii manifestate ce-i anulează…
Modificările făcute sarcofagului îi țineau atenția încordată. Nu putea greși, dar nu avea voie nici să experimenteze prea mult. Își amintea cum într-o zi, pentru că avea nevoie de energia din cea ce ei numeau potasiu, găsind un cianat al acestuia, îl făcuse pe Jack să-l înghită. Toată mașinăria uriașă ce era Jack se oprise aproape instantaneu. Se căznise mult să-l repare, dar observase și cât de repede se pierde entropia acestui tip de organism.
Senzorii pe care-i recalibra aveau menirea să-l conecteze la ceea ce era viața lor socială. Observase de mai multe ori că ceea ce ei numeau comportament era atât de important încât îi produsese multe necazuri lui Jack. Dar nu de dragul lui Jack făcea el ceea ce făcea. N-ar fi admis asta nicicum, dar era în realitate doar un simbiont savant-nebun și egoist.
* * *
1996,
În București,
Gigi Berlogea înșfăcă sacul și-l ridică pe umăr. Apoi se strecură în negura nopții. Ajunse după o vreme în dreptul Cișmigiului și neauzit și nevăzut se strecură pe aleile sale. Ajuns la fântână, ascunse sacul într-un tufiș, apoi reveni și-și căută o bancă, pe care se lăsă să cadă gemând. Ar fi fumat, dar se temea să nu atragă atenția. Scoase revolverul rusesc din betelia pantalonilor murdari și îl mai verifică odată.
Nu avea prea mare încredere în acești politicieni de duzină cu care lucra acum. Cei pe care-i ajutase el în '90 nu-l mai cunoșteau. Își aminti de zilele revoluției și zâmbi…
" Mamă ce-am mai furat atunci din CC… Și de la Ministerul Afacerilor Externe… A avut dreptate nemernicu' de Dan… Al dracu'! A ajuns senator! "
Berlogea își mai privi odată ceasul cu cadran fosforescent.
" Ce bine că am dosit atunci documentele alea… Avea dreptate ăl bătrân! În nenorocita asta de țară, hârtia te bagă, hârtia te scoate…Dar să văd ce fac acum cu astea!"
Mai avea de așteptat. Își aprinse o țigară și porni agale pe alee, ca unul din insomniacii Bucureștiului.
" În definit nu-i nici două…! Dar de mâine… Trai nineaca! C-o sută de mii de verzi, mă fac baron, iar cu ailaltă investitor…Numai s-apară ziarist…"
Instinctul său de animal tresărise. Se ascunse în umbra unul castan, apoi se lipi de tulpina sa, stingând țigara și scoțând revolverul. O lovitură dată cu un sac de nisip în ceafă îi tăie respirația, apoi contactul general.

Își reveni și primul lucru pe care-l recunoscu fură barele de la fereastra mică, pătată de muște, prin care o lună chioară părea că-l batjocorește cu un rânjet. Dădu să se ridice, dar un fulger îl lovi în ceafa strivită și țipă de durere.
- Þi-ai revenit Berlogea? auzi el o voce groasă, tabagică.
Gigi nu răspunse. Era încă năuc. Dar vocea i se părea cumva cunoscută. Privi întorcând capul cu precauție spre ușa din gratii.
" La dracu! Sunt la gabori…"
- E mai rău ca după un chef, nu?
Civilul se apropie de gratii și intră în conul de lumină al lunii. În acel moment Berlogea încremeni de surpriză. Înțelegând cine-i făcuse figura, simți cum părul de pe ceafă i se zburlește.
- Dar nu mai ești în Poliție…, protestă el.
- Bine măi Gigi, așa îți întâmpini tu cel mai bun dușman?
- Dac' ai ceva cu mine…
- Te-ncur pă mă-ta de jigodie…Credeai că scapi?
- Dar mi-am ținut fleanca. Politicienii mei te-au ajutat! Ești mare avocat și iei bani cu caru'…
- 'Te-al dracu'! Îmi faci rechizitorii, Berlogea? Zi mai bine unde mama dracu ai ascuns documentele. De aici s-ar putea să nu mai ieși oricum, așa că măi mistrețule, economisește-mi timpul!
" Deci nu le-ai găsit!" se bucură Berlogea.
- Taci nu? Doi ani te-am urmărit pas cu pas. Ai răcit mulți, dar acum ai îmbulinat-o zmeule! Mirodotescu mi-a spus că în '90 ți-a umflat 100 de mii. Aproape 4000 de dolari atunci. Apoi l-ai zvârlit în prăpastie pe Vrâncioiu, maistrul tău, care știa de documentele astea, pentru că el le săltase atunci când "IMGB face ordine!" A avut încredere în tine când ți le-a dat în păstrare, dar tu, băiat deștept, te-ai prins și le voiai doar pentru mușchiuleții tăi, nu? Îți priise comerțul cu hârtii din astea rare. Doar luase-i o altă târnă de bani pe cele de la CC, nu? Doar că pe atunci erai mai prost. Le-ai dat pe ceea ce ție ți se părea enorm, dar pentru frățiorii ăia n-aveau preț. Uită-te acum la ei. Bogați, frumoși, ingineri financiari! Cu ce aveau, cu ce au aflat din hârtiile de la tine mai au un pic și cumpără și una din porțile țării. Iar tu? Tot un bășinos cum îți zicea Mirodotescu. Chiar și pe astea era să le dai sub preț. Ce e mă pentru unu' care vrea să fie președinte, un milion de para'? Îți spun eu mă. E un căcățel. Un nimic. Dar dovada că a spionat … Ce e mă? E orice vrei tu să obții de la el când va deveni președinte!
Berlogea tăcea mâlc. Pricepuse schema maiorului.
" Ziaristu-a fost doar intermediar! Mă-sa-n cur! Lua 800 iar eu doar două! Probabil bou' nici nu știe că jigodia asta a fost milițian…Mă da prost mai sunt și io!"
- Hai Berlogea, dă-te prins.
- Și mie ce-mi iese, întrebă el cu tupeu, privind la gratiile din jur mai atent.
" Ãsta-i beci vechi, dar nu la gabori… Unde dracu oi fi nimerit?"
- Vedem noi la urmă… se hlizi avocatul.
- La urmă… Urma scapă turma, nu-i așa gaborule?
- Așa-i mă căpățânarule!
- Atunci du-te-n pizda mă-tii! Caută-le până ți-or ieși ochii din cap!
- Cred că nu mă înțelegi! Eu am găsit sacul, nu te teme…
Berlogea icni de surpriză, dar își reveni repede.
- Doar că, nu am găsit "toate" hârtiile!
- Alea au fost toate, ridică Gigi din umeri mimând nepăsarea.
- Iar eu sunt lupul cel bun și tu bunicuța cea rea. Lipsește doar Scuf, să ne ia de pămătuf, nu? Mă enervezi Berlogea, îl preveni avocatul amenințător.
- Ești prost gabore! Dacă știam despre ce vorbești…
- Adică nu ști, nu?
- Nu!
Avocatul se scărpină în frunte ca pe vremea când era doar un tânăr căpitan, avansat pentru că făcuse Dreptul la seral.
- Mai gândește-te! Noaptea e un bun sfetnic! Noapte bună! îi zâmbi el cu superioritate apoi ieși din conul de lumină.
Berlogea îl auzi cum se depărtează cu pași egali, de om stăpân pe situație.
* * *
Cornwall

Arnie Wilson se uită urât la Minnie și duse sticla de bere la gură. Dar cum sticla era deja goală, Arnie nu reuși să soarbă mai mult de o picătură, chiar dacă o dădu peste cap. O aruncă cât colo și deschise întâi frigiderul, apoi altă sticlă.
- Eu așa cred, Arnie! Bunul Dumnezeu ți-a arătat c-ai greșit. Șobolanu'-mpuțit de acum șase ani este acum un mare geniu… Nu mai spun că joacă fotbal pentru Princeton. Iar tu nu-l poți suferi nici acum… se ofuscă buna femeie.
- Pentru mine, Jack Forester, a fost, este și va rămâne pentru câte zile oi mai trăi eu, un șobolan împuțit, clar? făcu el un gest cu care reteză aerul cu mâna în care avea și sticla de bere proaspătă.
Spuma țâșni pe gresia din micuța bucătărie a lui Minnie.
- Vezi? , făcu Arnie enervat. Acu' tre' să mai spăl și podeaua! La dracu cu Jack și toată genialitatea lui. La dracu și cu tot fotbalu' de pe lume! Ce vrei tu Minnie? Să mă duc la Foresteri și să-i rog să mă ierte că le-am făcut avortonu' șobolan împuțit? Asta vrei?
Minnie îl privi furioasă, dar se stăpâni. Dădu să mai spună ceva, apoi ridică resemnată din umeri.
" Mă crezi proastă Arnie și nu faci bine de loc! Crezi că nu știu că Jack e al tău, nu? Crezi că nu știu că și acu' oftezi după Brigitte, nu? Doar că amărâtu' ăla de miner a știut ce să facă ca s-o aibă, așa cum a știut și ce să facă ca să o ia înapoi de la tine. D-asta te roade, că Jack, de care ți-era groază când era oligofren, nu va ști niciodată că tu ești tatăl lui. Acu' ți-ar place să te fudulești tu cu el… Arnie, Arnie! Mare hahaleră mai ești! Dar am eu ac de cojocu' tău, n-ai teamă! Bătrâna Minnie te cunoaște ca pe buzunaru' ei cel gol."
Parcă înțelegând ceva din gândurile soției sale, Arnie gândea la rândul lui:
" Cretina asta de Minnie, chiar și acum crede că Jack e al meu! Nebuna! Nu vrea să priceapă că Brig, ne-a bântuit visele la toți! Ah! Cât n-aș fi dat să mă accepte și pe mine! Măcar o dată… Dar n-am avut niciodată banii necesari. Curva dracu' Ah! Măcar o dată… "
Oftă și rămase cu privirile pe fereastra împodobită din bucătăria mică, dar cochetă, a lui Minnie, soția sa pe viață.
* * *
Mica vacanță a lui Jack se apropia de final, dar Nga era mulțumit. Începuse să se descurce din ce în ce mai bine în hățișul pe care umanii îl defineau a fi relația lor cu societatea. Rămăsese nedumerit după ce a reușit să înțeleagă toate formele de organizare statală ce funcționau la suprafața planetei.
Dacă nici la nivelul ăsta de primitivi nu se descurcă…
Personal, pentru Nga erau mai interesante alte forme de funcționare a organizării în comunități, dar oamenii păreau să nu le cunoască, ori să nu le bage în seamă. Mai ales cele ce funcționau în nivele energetice diferite, pe care ei le credeau inferioare,
Mai ales cele din adâncuri… Și se mai și tem de ele…
De ceva vreme Nga era preocupat să descifreze uriașele cantități de date stocate în memoria senzorilor sarcofagului său. Înțelesese uriașul avantaj pe care i-l crea în fața oamenilor cunoașterea adevărului, în timp ce ei, muritorii, nu trăiau niciodată îndeajuns pentru a desface încâlcitul ghem de legende și tradiții moștenite tocmai pentru a conserva adevărul.
De când sesizase adevărata putere a cuvântului rostit de oameni, Nga își completa armonia fascicolelor în care stocase informațiile despre această formă de viață. Vibrațiile pe care le producea cuvântul rostit din instrumentele acelea vibratorii, numite coarde vocale, dacă ei ar fi știut cum se face, cu ajutorul lui, doar atât, s-ar fi putut conecta la acele energii capabile să modeleze informația și implicit materia.
Dar sunt prea proști pentru asta… Scrie clar în legendele lor că Dumnezeu, cum numesc ei entitatea superioară, a creat totul cu ajutorul cuvântului, care a generat legile. Ei numesc asta Natură…
Poate că de aceea le merge atât de simplu celor ce complotează pentru unificarea planetei într-un fel de stat sclavagist-comunitarist… Comunist? Parcă așa numesc ei conceptul ăsta ciudat de aproape de adevărul civilizațiilor evoluate. Doar că acolo toți membrii au atins nivelele superioare ale evoluției și sunt omnipotenți, capabili să se auto conecteze la energiile supreme, în timp ce aici cei mai involuați au ajuns să conducă, împingând spre consum și spre nemuncă, bazându-se pe tehnologii prea primitive pentru a le aduce bunăstarea. Dar sistemul lor de credite rămâne demn de studiat…
Nga aflase de curând că toți cei ca el, ajunși întâmplător pe aici, fuseseră considerați ființe supreme. În sinea lui se simțea frustrat, deoarece el fusese cu adevărat primul venit, încă din perioada în care materia acestei planete era încă mai mult energie și informație, energie-materie-informație comprimată de gravitație până la acel nivel ce făcea posibilă conversia totală în materie. Doar asta fusese cauza deraierii sarcofagului său materializat de pe traiectoria programată de el, traiectorie menită să-l readucă în spațiul din care evadase, după ce rasa sa de nemuritori ar fi fost desființată de noile sale tehnologii.
Atunci habar n-aveam ce e aia gravitație…
Indiferent de timpul la care o altă entitate manifestată material ori ba, ajunsese aici și intrase în contact cu acești modificați de precursorii lor, un nou lanț de metiși încercase să preia puterea a ceea ce ei numeau planetă. Nga se amuza încercând să numere toate mediile oculte create de metiși, care credeau fără excepție că li se cuvine puterea și acționau în acest sens. Ceea ce-l mira, era faptul că invariabil, după o anume vreme, urmașii se încurcau și involuau. Pentru Nga rămânea un mister acest fapt, dar instinctiv înțelegea că dacă amestecul lor n-ar fi apărut, aceste forme de viață, oamenii și-ar fi împlinit mult mai repede destinul.
Însă, dincolo de această permanentă meditație, Nga era tot timpul ocupat de a se racorda cât mai bine la terminalele nervoase ale lui Jack. Se temea de momentul în care Jack ar fi realizat că de fapt el, Nga, nu este decât un parazit. Iar pe această planetă paraziții nu prea erau tolerați. Se mai temea de acea forță latentă pe care o simțea uneori forțând creierul lui Jack, pentru a reașeza canalele energetice ale corpului său după modelul omenesc. Acum Nga știa că unica sa șansă fusese acest rateu al geneticii omenești. Acest om defect printre ai lui, dar asemănător cu el, Nga și cu modelul său matricial. Pentru că nu înțelese totul despre Natura ce arbitra destinele a tot ce era manifestat material pe acest pământ, Nga se temea cu adevărat de ea.
Dar Nga se înșela amarnic. Tocmai implacabila natură umană, ce-l menise pe Jack a fi doar un oligofren, îl proteja. Dacă Nga ar fi extras dintr-o dată toate conexiunile dintre Jack și sarcofagul său, Jack ar fi revenit la starea inițială, chiar dacă informațiile trecute prin cortexul său fuseseră stocate în planurile energetice ce-l completau. Tocmai acele învelișuri energetice îl nelinișteau uneori pe Nga. Uneori, lumina predominantă din planul astral al lui Jack îl chinuia cu albul său imaculat. Nga nu cunoștea acel fel de energie. N-o mai întâlnise nicăieri, chiar dacă cutreierase un quadrant întreg, din care adunase toate științele și tehnologiile. Doar că acea lumină, ce-l decupla uneori pentru multă vreme, lăsându-l cam năuc, nu se lăsa coordonată nici de instinctele modificate ale lui Jack.
Iar Nga nu observase asta. El se pregătea conștiincios pentru momentul în care el va deveni stăpânul absolut și unic al acestor involuați. Indiferent la comploturile lor de jucărie, Nga își lucra propriul complot de preluare al planetei. Ca orice simbiont, competent a se calibra aproape la orice formă de inteligență, Nga avea multiple calități, foarte utile pe această planetă a energiei manifestate prin materie. Posibilitatea de a se clona la infinit, împreună cu sarcofagul menit a-l limita, îi dăduse ideea, apoi născocise un plan infailibil. Mai multe milioane de clone, conectate într-o rețea, îi puteau multiplica puterea, realizând în bună parte potențialele pe care le avusese înainte de condamnare și încarcerarea în sarcofag. Testase deja procedeul și produsese câteva clone, stocate pe moment în corpul lui Jack, dar ardea de nerăbdare să le implanteze în alți umani. După primele teste, va ști și cât timp îi va lua până să modifice îndeajuns liderii acestei lumi, făcându-i să înghită ceea ce Jack numea odată, "mărgica albastră".
* * *
Gigi Berlogea tăcea cu încrâncenare, sub ploaia de pumni a maiorului. Habar n-avea ce documente mai căuta acela. În sinea lui era convins deja că jigodia de Vrâncioiu îi jucase festa ascunzând încă o parte din ele. De cele zidite împreună în podul casei mamei lui Vrâncioiu nu mai știa nimeni!
"Oare pe alea le caută…"
Dar cum să-i explice asta turbatului ăsta, care oricum ardea de poftă să-l croiască.
- Zici că nu le ai.
Ca răspuns, Gigi scuipă sângele din gură pe pantofii lustruiți ai avocatului. Mai luă o palmă grea în plină figură și leșină.
Abia atunci din umbră apăru un alt bărbat, cu o figură de șoarece presat, ascunsă sub ochelari rotunzi de intelectual.
- Cred că nu minte, zise el simplu. Hai să mergem că ne așteaptă englezul.
- Și ce dracu să-i mai spun? se lamentă avocatul ștergându-și sângele de pe nodurile pumnului mare și greu.
- Ce vrei… ridică celălalt din umeri cu nepăsare.
- Dar ne-a dat o grămadă de bani…
Celălalt se întoarse privindu-l amuzat:
- Ne-a dat?? Vrei să spui că ți-a dat…
- Dar… Dom' director! La dracu… Cea mai mare parte a fost pentru dumneavoastră…
Directorul făcu cu un aer plictisit:
- Hai nu te mai lamenta! Așa ne-am înțeles, nu? Informațiile costă… nu tu ai acceptat? Nu tu ai zis că e floare la ureche…
Avocatul se strâmbă și încuind cu mare grijă grilajul după care zăcea inconștient Berlogea porni pe urmele directorului.
- Apropos! Vezi că Topliceanu are câteva contracte noi… Poate le vizezi în seara asta…
Avocatul mârâi un fel de acceptare, dar nu zise nimic. În sinea lui fierbea de mânie.
- Taci? se miră Directorul fără să privească înapoi. Poate nu ajung produsele alea petroliere la timp că vei tace pe veci… promise Directorul iritat.
- Dar e doar treaba lui Bogdan…
- Asta crezi tu, făcu Directorul cu un alt zâmbet.
- Și ce dracu să-i mai spunem englezului… se scărpină avocatul în ceafă.
- Vezi că ai început să mă enervezi cu pluralele tale, se ofuscă Directorul. E doar treaba ta ce-i spui. Iar dacă trebuie, îi vei da banii înapoi, clar?
Avocatul rămase perplex, oprindu-se din mers.
- Păi de unde… făcu el cu o moacă inconfundabilă de idiot. Doar peste cinci sute de mii de dolari sunt la dumneavoastră…
- Nu zău? surâse Directorul.
- Domnule Director…
- Taci dracu… i-o reteză mărunțelul cu un aer scârbit. Îți repet, așa că fă bine și cască urechile și bagă bine la cap! Dacă va fi necesar îi vei înapoia englezului toți banii, clar!
Apoi se îndepărtă cu mersul acela mărunt, pe care încerca să-l facă să pară mai distins.
* * *
Malcom Forester intră în berărie cu un aer trufaș. Salută pe toată lumea, apoi glumi puțin cu barmanul, luându-și o bere neagră.
- Mare cocoș mai ești azi Malcom, îl necăji soția patronului, ce trona planturos de la casă.
- Bună Helga! Și de ce n-aș fi?
- Treaba ta, dar spune-ne și nouă cum a mers treaba cu televiziunea…
Cei prezenți își ascuțiră urechile și se strânseră mai aproape de Malcom care începu să povestească. Curând ceilalți începură să-și dea coate, parcă spunându-și între ei: " Măi, da' ce le mai înflorește și Malcom ăsta!"
Dar ce ar fi putut face bietul Malcom? Cum să spună el acestor oameni adevărul?
După ce se perpelise mai bine de o săptămână, în care adunat nu reușise să doarmă două nopți pentru a-și pregăti un speach foarte frumos și inedit, nenorocita aia de reporteră nici nu-l băgase în seamă. Nu o interesa decât Jack. Până și Brig avusese parte de mai multă atenție… Și ea dormise ca un buștean noapte de noapte… Încercase el să se bage mai în față, dar femeia îi amintise rapid și fără nici un menajament că nu el lucrează pentru BBC. Malcom o înjurase în gând dar nu avusese ce să mai zică. Se mulțumise să pozeze alături de Jack care fusese mai sclipitor ca niciodată, chiar dacă o privise cam de sus pe reporteră, așa că nu primise din partea ei un tratament preferențial. Dar asta nu-l deranjase de loc pe Jack al lui. O pusese de mai multe ori în încurcătură pe biata femeie. Apoi o ajutase să-și facă treaba. Până la urmă ieșise bine. Iar Jack o acceptase, ba chiar o servise la un moment dat cu una din bomboanele lui speciale, făcute de Brig. " Tare-i mai cântă și muierea asta a mea în strună!", gândea Malcom în timp ce povestea cum o dirijase el pe nepriceputa aia de reporteră.