Înnebunit de umbra lunii și orbit de mirajul mării, voi sta mărturie ca un adevăr gândit. Din materia ce mi se pusese la dispoziție făceam adeseori o rugăciune prin care nu vroiam să rătăcesc în cifra impară, ci să fiu împrăștiat în lumină cu soț. Activăm până la acțiune cu ajutorul verbului "a ști", care este împotriva credinței. Cum sufletul meu doare, știu că cel ce doare de păcate este încă nevinovat. Aș accepta moartea, renunțând astfel la singurătate, dar nu vreau să mor decât în ideea acceptării existenței spiritelor.
Dacă mi se dădea mai mult timp eram precum țăranul care devine filozof, încheiat cu talent la șireturi. M-am mulțumit și cu renumele de vierme de mătase, căci nu contează că rod ineficacitate. Important este că îmi duc opera până la capăt. Transform accidentalul vieții în așa măsură încât să devină identic cu o lege universală, cu încadrarea în șablonul cumințeniei omului matur. Am învățat că pentru triumful răului era destul ca omul să nu facă nimic, iar dacă face un pas mai bine să taie creangă de sub picioare lui înainte ca să fie agățat de ea. Muncesc dinainte de facerea lumii, dar când mai și meditam eram însăși scânteia sufletului lumii.
Acum, când lucrarea am înaintat-o spre final, nici nu mai știu să privesc minunile lumii. Cauza o găsesc pierdută pe făgașul propriilor căutări. Înainte vorbeam cu florile, pietrele îmi spuneau cum să le ating și ce n-aș da să mă reîntorc la începutul lucrurilor și să cântăresc ce am pierdut. Adevărata lor frumusețe nu sare în ochi imediat, pentru că nu ține de perfecțiunea pielii și a formelor date de desenul oaselor. Sunt singurul de vină de tot ceea ce se întâmplă lucrurilor. Când voi fi înțeles de lucrurile din jurul meu, voi rămâne. Pentru că am greșit cu neființele pe pământ, nu merit să fiu promovat în cer.
Mă așez deoparte, și înmulțesc numerele din zodia cârtiței mitice. Orice număr este zero înaintea infinitului. Există zerouri cărora li se pare ca sunt elipse, și în jurul lor se învârte toată lumea. Așa și ovulul meu cosmic fluieră pentru găsirea unei singure ieșiri. În acel "prea departe", infinitul este locul unde se produce ceea ce nu se poate întâmpla. Cu pielea mea de praf, cu setea amânată, îmi voi căuta un colț de infinit ca să petrec în mine. La capătul tuturor izvoarelor este foarte complicat să faci ceva simplu. Ajung la răscrucea pustie, îmi creez o dispoziția pentru stările de criză. Înspre clipa ce se schimbă văd în capăt începutul. Aștept răspunsul corzilor cosmosului, care îmi vor spune tot ceea ce trebuie să știu.
Sub meridianele albastre plec cu frumusețea lumii, chiar dacă de vânt mă împiedic mai încolo. Prea multă lumină e ca și prea multă umbră, te face să nu ai vizibilitate. Nu de alta, dar mi-e teamă că nu ne-am putea recunoaște ca oameni sau lucruri, chiar de ne-am mai întâlni în viața cealaltă. Acest tip de culpă nu ar avea motiv, în afara iubirii. Când pe abscisa și ordonata mea se va păstra elementul iubirii, voi fi un sistem de referință pur în univers.