M-am sculat de dimineață fără chef de viață.
Parcă trăisem până aseară tot ce-mi fusese dat să trăiesc.
Simțeam că trebuie s-o iau de la capăt, să schimb totul.
Nu mai recunoștem nimic.
Erau doar amintirile durerilor provocate de oameni și de o pisică pe care o iubisem când eram mică și care... crescuse mai repede decât mine!
A fost una din primele experiențe din care am învățat ceva pentru totdeauna.
O iubeam foarte tare. Era mică, mică, mică și o țineam strâns la piept. Vroiam să simtă dragostea mamei pe care n-o avea. Am învățat-o să bea lapte, m-am jucat cu ea, am îngrijit-o mai mult decât îmi îngrijeam Negresa – păpușa fără de care nu adormeam la culcare.
Și a crescut frumos și drept, așa cum bănuiam eu că trebuie să crească dacă este iubită.
Până-ntr-o zi când, din greșeală, am călcat-o pe coadă. S-a repezit la mine și și-a înfipt și ghearele, și colții în picior.
Nu m-a durut când mi-au făcut o groază de injecții în burtă, m-a durut când mi-am dat seama că a crescut și a uitat totul.
Sunt convinsă că dacă ar fi fost mică nu m-ar fi rănit, ar fi plâns doar…
Se pare că și eu am crescut și e timpul s-o iau de la capăt până nu uit experiența din copilărie.

Deja mi se pare ciudat că trebuie să merg la serviciu de parcă nu ar fi locul meu acolo...
Și-mi mai aduc aminte de parfumul poeziei pe care o scriam pentru tine.
Mirosea a dragoste…
Și mai știu că dacă nu mă iubești mai mult decât poate duce un om, nu mă vei regăsi.
Sunt dincolo, sunt copilă și mă doare că cei mari au uitat multe, aproape totul.
Aș prefera să fie copaci pentru ca-n primăvară să reia tot ce-au trăit înainte, mai bine și mai frumos, anotimpuri după anotimpuri, să renască.
Iar eu aș vrea să fiu pădure, să revin la viață înfrunzind și înflorind de fericire mugur după mugur.
Seară de seară îți dăruiesc luna, de fiecare dată alta, când și când ploaia în picături mari, sfredelitoare, vindecătoare și poate vreodată o boare de părere de fericire… Așa știu să iubesc…
Tu mi-ai promis soarele și pentru asta mă îndepărtezi ca să-i faci loc între noi. Doamne, cât greșești! Soarele e-n tine! Nu trebuie decât să mă strângi la piept!

Iubește-mă de aproape, altfel riști să nu auzi plânsetul dorului, chemarea trupului, șoaptele mele de iubire, riști să cresc prea repede, precum pisica din copilărie...

Nu uita… nu vin decât când ai nevoie și mă chemi…

Oh, cât aș vrea să mă convingi că va mai veni primăvara!