În satul de munte pe care sufletul meu îl numește „acasă”, a dat prima zăpadă a iernii. Anotimpul de nea a coborât peste noi cu fermitatea unui ascensor scăpat de sub control.
Imensul sandviș vegetarian, în care feliile sunt cojile pietroase ale Bucegilor și Pietrei Craiului, iar dealurile domoale sunt încrețiturile foii de salată, este acoperit acum de pulberea albă pe care vântul o spulberă în toate direcțiile, cu oftaturi și strănuturi ciclopice.
În astfel de situații, mă amuz de naivitatea noastră umană când încercăm să îmblânzim sau măcar să controlăm fiara pe care, pe vreme însorită, o numim „Mama Natura”. Zgarda folosită în aspirația către o astfel de corectare comportamentală, cât de cât, a fiarei, poartă numele pompoase ale unor familii devenite, peste noaptea postrevoluționară, celebre.
Băieți cu piepturi bengoase, precum dl. Bramac și amicul lui născut în Suedia, Dl. Lindab, au preluat responsabilități pe partea de acoperișuri. Ajutați de vărul lor primar, Dl. Termopan, cu înclinații spre ferestre și cu susținere din partea domnilor Butangas, Buderus sau Vaillant, pe domeniul de încălzire, băieții au monopolizat construcția de locuințe pe aceste plaiuri muntoase. Ei încearcă să ne învețe cum să eliminăm din casele noastre capriciile vremii.
Rudele mai bătrâne și sărace, precum nea Șindrilă, Unchiu’ Tablă sau Moș Chirpici, sunt tolerate în peisaj mai degrabă din neputința financiară a localnicilor, decât din alegere. Evident, mai sunt aspiranți la această îmblânzire, precum Dl. Isover, cu vatelina lui minerală, sau amicul Polistiren Expandat, așa palid cum îl știm, care face cam același lucru, adică izolează.
Toate bune, până când vântul a rupt cablul de alimentare cu electricitate. Și domnii responsabili cu încălzirea au căzut brusc la pat. Rafale gigantice smulg câteva țigle de pe un acoperiș, parcă-l aud și pe Moș Șindrilă cum chicotește pe șest.

Mașina prietenului meu american, cu cei 130 de cai putere anchilozați de ger, care scot niște nechezături demne de gabaritul cailor din cavaleria soldaților de plumb din amintirile copilăriei, e înzăpezită până peste roți.
Împreună cu vreo alți șase oameni, încercăm să dovedim situația, dar fără prea mare succes. Vrând, nevrând, amicul meu roagă un vecin să aducă un cal.
Nea Gheorghe o scoate din grajd pe Rica, iapa lui roșcată. Remorcăm astfel mașina și încercăm s-o scoatem din nămeți. Rica face fițe, parcă nevrând să le arate fraților ei mai bicisnici, din grajdul de sub capotă, ce înseamnă să fii o iapă de munte.
O avertizez, arătându-i un ardei iute și explicându-i delicat efectele nefaste ale unei prezențe botanice în capătul tractului intestinal... Iapa, deșteaptă, a înțeles serioasa consecință a unei încăpățânări tipice sexului ei și, cu câteva opinteli, a scos mașina din zăpadă. Înainte de a se înapoia la grajd și, probabil, ca semn de dispreț față de tehnica secolului nostru, a trântit și câțiva bulgări aburinzi de balegă pe capotă.
Și uite-așa, sfidând legile matematice ale vieții moderne, Rica demonstrează că o iapă de munte face cât 130 de cai putere. Bine că forța motoarelor nu se măsoară în bărbați putere, că am mai pierde și pe partea asta.