Cap. 9
În care Păcală vede o găină
A colindat Păcală timp de câteva săptămâni prin satele de sub pădure. Lucra când ici, când colo, ca argat cu ziua, și cum era harnic și priceput și mereu cu râsul și cântecul pe buze, nu ducea lipsă de lucru. De fiecare dată însă pleca mai departe, cu dorința de a colinda cât mai mult prin țară. Lăsa în urmă tristețe atât foștilor stăpâni, care cu greu se despărțeau de un argat așa de bun, cât mai ales codanelor, care priveau cu dor în urma flăcăului.
Și iată că într-o bună zi sosește el într-un sat. Acum, acel sat era ca un mușuroi de furnici stârnite. Toți sătenii erau în uliță și vorbeau cu glasuri mâniate, privindu-se cu frunțile încruntate unii pe alții.
- Ziua bună, oameni buni! le dădu binețe Păcală, cuviincios.
- Mulțumim dumitale, drumețule, îi răspunse un sătean mai zdrahon, cu o mustață neagră și stufoasă lăsată oală peste buzele strânse a supărare.
- Da’ ce s-a-ntâmplat, nenică? Cine v–a supărat? Au dat lupii iama în turmă, au intrat vulpile prin cotețe, v-au furat turcii niște codane?
- Ba de nici unele, că a avut Sfântul grijă de noi, mormăi mustăciosul. Numai un ticălos de drumeț mincinos, care a încercat să-și bată joc de întreaga suflare a satului!
- Da’ ia spune-mi despre ce este vorba, om bun. Căci să nu găsești vină la toți drumeții, sunt și ei ca toți românii, ba mai buni, ba mai ticăloși.
- Așa o fi, precum spui. Doar n-oi umbla și tu cu șoalda că, iată! – mai este loc la zdup, iar copacul de colo are destule crăci să vă atârnăm pe amândoi!
- Ce vorbești, om bun?! E rău destul că vreți să spânzurați un om, nu-i nevoie să mă suiți și pe mine în funie. Da’ ia spune-mi despre omul acela.
- Păi ce să spui? Sosise mai ieri în sat, ședea și el la o țuică în crâșmă. Eram mai mulți acolo, după ce ne întorsesem de la câmp. Și Ifrim, starostele satului, și Marin, și... Ei, și vorbeam despre ouăle Ioanei. Are Ioana niște ouă, cât un pumn de haiduc! Nu se găsesc așa ouă pe acest pământ! Cu câte două gălbenușuri cât niște pietroaie de mari, galbene ca păpădia în primăvară. Faci dintr-un ou o papară cât o pălărie!
- Mdaa, ouă... încuviință Păcală.
- Așa-i? Ai mai văzut matale așa ouă la cineva, vreodată?
- N-am văzut, unde să văd așa ceva?!
- Ei, și ticălosul acela de Tândală, că așa îl cheamă pe venetic, nu stă locului ci se bagă în vorbă. Poate că dăduse un pahar prea mult peste cap, poate că țuica noastră-i mai tare ca în alte părți... Zice: „Or fi ăstea ouă o dată, dar eu am văzut un ou mai mare...” Auzi colo, un ou mai mare decât ouăle Ioanei! Se făcuse o liniște în crâșmă, de auzeai muștele căcându-se pe pereți! După care întreabă Ifrim cu grijă, așa, ca să nu-l supere pe drumeț: „Ai văzut ouăle Ioanei?” „N-am văzut, recunoaște terche-berchea. Dar cât de mari or fi ele, nu-s așa de mari precum era oul de-l văzui în satul de pe luncă.” Ei, aici Ifrim a tras aer în piept și s-a făcut ca racul opărit, semn la el de mare mânie. Dar tot a apucat de a pus mâna pe umărul meu, știind că Tândală era în mare pericol dacă nu eram oprit... „Străine, îi zice el lui Tândală, plătește-ți frumos țuica de-i beut-o și cată-ți de drum, atâta-ți spun! Și satul acesta să-l ocolești de acum înainte...” Dar smintitul de Tândală nu are stare, dă din gură: „Da’ spune-și și voi, un ou cât un bou se poate compara cu un ou cât un pumn? Chiar de-ar fi pumnul lui Baba Novac...” Aici nu știm ce a vrut să mai spună. Moș Ifrim se înecase de obidă și nu a mai reușit sa mă țină... Așa că după aceea a trebuit să-l ducem pe Tândală pe sus la agie, că nu-l țineau picioarele...
- Mda... mormăi Păcală, privind cu respect la pumnii mari și ciolănoși ai mustăciosului, probabil tot atât de mari precât ai haiducului de legendă... Un ghiont mai vânăt dovedea că povestea spusă până aici era cât se poate de adevărată.
- Dimineața s-a dus moș Ifrim la el. Zicea că poate se trezise și îi pare rău de cele rostite fără rost. Era destul să recunoască că ouă ca ale Ioanei nu se mai află... Când colo, el nu și nu, că oul văzut de el era cât un bou! Că poate de acolo, din satul acela de pe luncă, vine vorba precum că cine fură azi un ou, fură un bou... Și atunci moș Ifrim s-a supărat strașnic, a scrâșnit din măselele ce le mai are și a hotărât să-l suim pe ticălos în ștreang. Aici ne-ai găsit tu. Spune, în drumurile tale ai văzut tu un ou cât un bou?
- N-am văzut, ce-i drept. Dacă n-am văzut, n-am văzut, l-aș supăra pe Dumnezeu să zic că am văzut ce n-am văzut...
- Păi vezi?! se bucură mustăciosul. Ouă ca ale Ioanei n-au asemănare pe lume!
- Da’ ia spune-mi, cât de mari sunt găinile Ioanei? întrebă Păcală, parcă amintindu-și de ceva.
- Păi, găini...
- Aha... Știți, îmi amintii – dar nu vreau să vă supăr... Mai bine nu vă spui!
- Hai zi, ce ți-ai amintit? îl îndemnă zdrahonul, curios.
- Ei... am văzut... Da’ sigur nu vă supărați? Găinile Ioanei nu sunt cele mai grozave găini din lume?...
- Nu-ți zisei, bre? Găini ca toate găinile. Te și miri că face ouă așa de mari.
- Bine, atunci vă spui! Găina de-o văzui mai zilele trecute era cam ca... - Aici Păcală căută cu privirea în jur, încercând să găsească ceva cu ce să compare găina. Mustăciosul începu să caute și el cu Păcală, deși nu înțelegea prea bine despre ce este vorba. Þăranii din jurul lor tăcură între timp, încercând să audă schimbul lor de cuvinte - ...cam ca... crâșma?
- Crâșma?
- Ba nu, ceva mai mare. Cam ca...
- Cam ca?...
- Biserica? Ba mai mică, aș zice...
- Mai mică? Cine e mai mică?
- Găina, nu-ți zisei? Găina de-o văzui mai zilele trecute.
- Cât biserica? Găina?
- Nuuuu, mai mică, nu-ți zisei? Poate așa, cât crâșma, dacă nu mai mare...
- Taci bre, că te văd român cu capul pe umeri! Cum o găină cât o biserică?!
- Mai mică, nu-ți zisei? Ceva mai mică...
- Mai mică...
- Da’ n-am văzut-o ouând. Poate nici nu ouă în fiecare zi ca toate găinile, poate doar la săptămână o dată...
- Și ce ou o fi ouând găina aceea!? zise un sătean mai în vârstă, proptit într-un toiag.
- Că bine zice starostele Ifrim, murmurară niște săteni.
- Un ou cât un... bou, își duse Ifrim gândul mai departe. După care rămase înțepenit, venindu-i mintea de pe urmă. Păi, atunci Tândală n-a mințit!
- A mințit? îl întrebă mustăciosul pe Păcală, încurcat, încercând parcă să-și găsească un aliat.
- Știu eu? N-am văzut un ou cât un bou, numai o găină...
- Știu, știu, cât o biserică.
- Mai mică...
- Bre, Tândală nu are nici o vină! răcni starostele să fie auzit de toata lumea. O zis și el ce-o văzut... Așa că ne facem păcat cu el, punându-i ștreangul de gât degeaba.
- Ba l-am mai ținut și la răcoare o noapte! completă mustăciosul, turnând gaz pe foc. Și i-am tras și un pumn... recunoscu cam cu jumătate de gură.
- Ia scoateți-l degrabă de la zdup! își arătă starostele vrednicia. Aduceți-l încoace, iute-iute!
Îl aduseră pe Tândală, care clipea orbit de soare. Nici nu știa la ce să se aștepte...
- Tândală, am gândit bine și am hotărât.
- Poate am sărit puțin calul... începu Tândală să se dezvinovățească.
- Ei, da, puțin... admise Ifrim, mărinimos. Nu puteai să spui și tu că oul nu era chiar cât un bou? Așa, mai mic ceva... cam cât un cal?...
- Cât un cal? Tândală nu mai înțelegea nimic. Mai ales că între timp îl zărise și pe Păcală, stând între țărani și zâmbind mânzește. A văzut și el oul? întrebă Tândală, arătând spre acesta.
- Nuuuu, el a văzut găina. Ne cerem iertare că te-am bănuit degeaba. Să spânzurăm românul pentru un ou!
- Să-l spânzurați? îngăimă Tândală speriat, ducându-și mâna la gât, de parcă simțea deja strânsoarea funiei.
- Chiar așa, comentă Păcală. Când or auzi sătenii de prin alte locuri că în satul ăsta se spânzură oameni pentr-un singur ou...
- Păi, de ce să audă? se vârî în vorbă mustăciosul. Nu au de unde auzi.
- Și că m-ați bătut și vârât la zdup! Și m-ați ținut acolo o noapte-ntreagă! Pentru un ou, pe care nici măcar nu l-am furat... Tândală era în plină vervă acum, când prinsese înțelesul vorbelor lui Păcală. Mi-or da cu toții de băut, numai să audă așa poveste.
- De băut putem da și noi, sări starostele. Îți dăm bani să bei un an întreg, să nu trebuiască să povestești nimic la nimeni.
- Chiar și eu aș putea povesti, zise Păcală, gânditor. Asta e mai ceva decât găina...
Ce să mai lungim povestea? Aruncă starostele Ifrim o pungă burdușită cu galbeni în palma lui Păcală, să-și împartă cei doi călători banii când or vrea. Și să-i mai lase în pace călătorii cu pricina, căci așa zice o vorbă înțeleaptă din bătrâni: călătorului îi cam stă bine cu drumul...
Bate șaua să priceapă iapa! Înțeleseră cei doi aluzia și își luară cuviincios rămas bun. Numai Păcală mai avu ceva de zis:
- Haideți să ne arătați și nouă ouăle Ioanei...
- Ce, ălea-s ouă? săriră oamenii din jur. Ptiu! Mai bine și-ar tăia găinile, că ne face satul de râs cu ouăle ei!
Plecară cei doi râzând de fudulia prostească a oamenilor. Se opriră la o răscruce și se apucară să împartă banii.
- Să-i împărțim frățește, zise Tândală.
- Ba mai bine juma-juma, zise Păcală, pățit.
Așa că începură să-i numere:
- Unul ție, unul mie...
Rămase la sfârșit un galben. Ce să facă acum cu el?
- Ia-l tu, băi Păcală, zise la urmă Tândală. Ne-om mai vedea noi, mi-i da tu partea mea...
Își luară rămas bun unul de la celălalt și porniră fiecare în drumul său. Știau ei că viața îi va aduce iar împreună odată și-odată.