Undeva, în spate, o cruce pe care zace o femeie.

Scena I (eunise)

lumile sunt blânde,
cețurile sunt dulci, răcoroase,
și singur timpul împletește lucruri mărunte.
chipuri mi-au rămas înțepenite în palme,
genunchii îmi sunt roșii de durere.
plutesc,
învelișul e atât de fragil,
ca o întâmplare neștiută.

un țipăt vreau, un țipăt ca un fir în trupurile femeilor și cocoșilor, amestecate, împreunate, goale.
sunt confuz.

(se lipeste cu fruntea de picioarele femeii)

am înghesuit porcii în cotloane ascunse, în așternuturi părăsite și fotolii bătrâne.
sub bolțile umede, colorate- noi doi și legiune, porii pielii noastre sunt imenși, porți pentru cărări.

Scena II (eunise, străinul)

străinul: E pustiu afară.
eunise: Fă- te comod. (îl privește) Știu cine ești, citesc în privirea ta cum tremuri să-ți strivești Chipul de genunchii Evei, să te mânjești, să aduni cu dinții tăi stricați cerneala,
să fii absorbit de perfecțiune!
Perversiune!

Ai aruncat o scânteie în densa nepăsare. Iată (caraghios), eu sunt creația.

străinul (impasibil): Ce aveți voi de-a face cu a mea creație?
Când lumea a început să vă doară, ați transformat Totul în fetiș. Realitatea voastră e fetișul.
Cretini împuțiți!
Până și curvele vă sunt fetiș!
eunise(conciliant): Oh, nu. Ea e Platon.Știi ce?
Dă-mi toți oamenii. Să fie ai mei. Toți!

I-aș urî mai puțin.

străimul (zâmbește): Ei, asta om vedea noi...

(Se aud scâncete de copil. Străinul îl caută, îl găsește după cruce, la picioarele Evei, i-l dă lui Eunise și-o rupe la fugă)

Scena III (eunise)

eunise (cu copilul în brațe, îi vorbește): Așa rezolvă El lucrurile... nu-I purta pică.
Să mergem Oedip, să mergem...

(pleacă)