Sile Nică Neronius era medic neurolog. Deși majoritatea spiritualilor săi prieteni îi spuneau măgulitor că-i tobă de carte, el se limita la reflecții abstracte despre viață, la un pahar de vin de Odobești. În scena următoare, viața îl găsea la masă, însoțit de prieteni și de viciile sale umane, la spitalul cu numărul 9 al orașului X.
În acestă scenă, Sile Nică Neronius purta o perucă neagră buclată, hlamidă albă (pe care nu apucase să și-o dezbrace după trecerea în revistă a rolurilor pentru videotecă) și sandale aurii.
"Unde-mi sînt lăutarii?"
Aceste cuvinte, trebuiau să stimuleze procesul de conștiințizare al subalternilor lui Sile. El, cotoșmănit bine în fotoliul său de "șef", dădea ordine în dreapta și-n stînga.
SILE: Veniți dragii mei mai aproape. Unde mi-e acordionistul?
SORA ANA: Vine imediat, stăpîne. Are program de condicuță pe Lipscani, dar l-am adus în locul lui pe Ilie.
SILE: Bravo! Să-mi cînte acum, o manea despre fericire.
Acordeonistul Ilie, un bărbat negricios cu chelie, se apropiase șovăitor.
ILIE: Să trăiți șefu' ! Ce să vă servesc?
Sile se rotea spre el, arata două picioare epilate, îmbrăcate în ciorapi albi de damă, pe care nu se jenase, să și le ascundă sub hlamida albă de imperator al tenebrelor medicale, mă rog, ale subconștientului uman.
SILE: Iubitule, poți să-mi cînți acum: "Iubire, bibelou de porțelan"?
ILIE: Aoleo, nu pot șefu! Șlagăre nu știu. Nu le știu decît pe-ale lui tizu Udilă.
SILE: Nemernic și fățarnic extracerbat și subcuturnic violentalcerbat. Acest acordionist mă face nervos!
ILIE: Acest pezeveghi în cearșaf mă face nervos, să moară mama. Dom' șef, eu nu știu decît lăutărești."
Cu o expresie plictisită, Sile, fäcu un semn din mînă.
SILE: Bine, cîntă ce vrei.
Ilie începuse o horă "piteșteană". Sile, asculase puțin și se răstise din nou.
SILE: Bucătar? Bucătar!? Unde mi-e bucătarul?
ASISTENTUL MARIUS: (Pocni din degete):Să vină imediat bucătarul!
Bucătarul, apăru cu o tavă goală, tremurînd:
BUCÃTARUL.Ce doriți?
ASISTENTUL CRISTI: Noi nu dorim nimic. Domnul doctor ar dori ceva. Ce doriți, dom' doctor?
SILE: O fleică de văcuță, puțin în sînge, după care-mi curg balele lui Pawlow.
BUCÂTARUL: Vine băiatul.
Sile se ridase, vroia să danseze. Felcerii din camera de gardă îi veniră în ajutor, se prinseră cu el în horă. Acordeonistul zîmbi cu gura pînă la urechi și cîntă la urechea lui Sile, un cîntec popular din folclorul maramureșean: "Așa beau oamenii buni". Sile fäcu semne de nemulțumire și comandă "Hora de la Adîncoasa".
SILE: Dacă aveam o Dona Siminică ceva, mai mergea, dar așa, nu mă prea împac eu cu udăturile astea ardelenești. Vreau folclor autentic. Vreau Dona Siminică sau Romica Puceanu! Ori "Inel, inel de aur", acel monumental domn al inelelor, ori nimic.
Apăru al doilea acordeonist, Marinică.
Sile rîndji cu gura pînă la urechi, arătînd niște dinți albi, falși și foarte lungi.
SILE: Bine-ai venit măi Marinică! Cunoști repertoriul!
MARINICÂ: Cunosc, dom' șef. Păi se paote distracție fără "Leliță floare"?
Sile dansa prins în horă, cu circa 15 felceri. Între timp se înfierbîntase și începuse să-i pipăie pe felceri.
Pe unul îl prinsese de fese, pe altul îl trăgea de curea iar altuia îi dădu pantalonii în jos.
SILE: Hai, să nu-mi faci mofturi, că te concediez..hm
Bărbați! Aduceți bărbați mai mulți aici! Așa! Mă băiatule, ia încearcă tu și mai jos!? Ah, este atît de minunat!
Sile pipăi mai mulți felceri, le căută prin veșminte cu o mînă de expert iar cu cealaltă caută bani. Monezile veritabile le punea într-o cutie, pe cele neveritabile, le arunca într-o găleată argintie.
Sceana-l redă pe Sile în mai multe ipostaze, de la cea a normalului, pînă la cea a absurdului, cînd beția treca hotarele tărîmului delirumului tremens.
De la absurd la realitate, rămînea doar un pas. După beția plină de ravagii, a doua zi, cuprinsă în scena a doua, Sile semna morocănos sentințe la moarte, condamnări la închisoare și concedieri. El era într-adevăr șeful!