E noapte și mă doare amintirea unor vremuri de glorie, atât de timpurii, și totuși atât de târzii! Sunt plecat departe de casă, și parcă mă cheamă prietenii și teatrul și boemismul cafenelei in care amândoi deveneam înapoi visători! Cineva îmi citează o aberație de pe-atunci, pe care acum o citesc pentru prima oară obiectiv și realizez că prostia mea ascundea dreptate! Inconștient fug înainte, cărând în spinare acele speranțe ce trebuie să mă îndrume spre supraviețuire! Inchid mereu ochii și mă rog și îi deschid și cad și iar mă rog și așa voi continua căci sigur mâna așteaptă să fie prinsă! Sunt bolnav de imaginație și setea de exprimare îmi usucă mediocritatea. De aproape sunt viu, cei care mă cunosc pot garanta asta, dar privit din spatele liniei de orizont, sunt un simplu trup, ce poate fi oricând înlocuit! Sunt trist! Și muzica s-a terminat și jur că habar n-am ce să mai ascult , fără a risca internarea în spitale de neuropsihiatrie! Trebuia să simt o atingere ușoară pe umăr, dar nici măcar umbra ei nu se mai vede. Singur am ales să fiu tâmpit, împreună am optat însă pentru nebunie. Dar cât de nebun poate fi un om sănătos?! Timpul trece tot mai încet și părul crește tot mai repede. Cum vom mai arăta oare când vom fi mușcat deja o bună bucată din râsete, miserupisme, rebelitate, indiferențe?! Câți ne vom mai zâmbi unii altora când deja vom fi văzut tot ce-i în spatele formalității? Irosim singurătatea pe iluzii de amiciție până ajungem să o îmbrățișăm forțați de împrejurări! Părinții ne mai iubesc, pereții ne mai suportă încă, necunoscuții pot trăi în continuare cu pașii noștrii, deci putem începe să creăm. Dacă nu ne iese, înseamnă că undeva am greșit renunțând la o virgulă inițial nesemnificativă! Recitim totul de la capăt și constatăm că de fapt am dat viață unui personaj, ci nu ne-am reprodus simplu printre cuvinte. Că e semn bun sau e de rău, nici ochii negrii de care ne tot ferim nu ne pot spune. Trebuie însă să ne lăsăm pe spate, să întindem mâinile și să atingem praful lăsat în urma atât de rapidei inspirații! Plecăm capetele, ridicăm pălăriile și salutăm din inimă: “Rămas bun, iluzie”! apoi înălțăm între degetele întinse spre cer, o batistă albă, pe care o purtăm, ce coincidență, pentru prima oară! Papucii suferă de găuri în călcâie și touși trag să plece departe de colțul urât mirositor. Poartă însă cu ei dovada că cineva a îndrăznit să scoată capul afara, încercând să vadă mai clar. Vântul va face fotografii cu planurile noastre zburând, promițând totuși să nu le împartă cu nimeni! Diafragma se închide, vopseaua se usucă, lutul se întărește iar noi cădem...și suntem singurii care se pot salva! Deci, cum ar spune poetul, PE MINE DE MINE SALVEAZA-MÃ!