“Zâmbește, doar știi cât de frumos îți stă cu zâmbetul pe buzele-îmbibate cu dulceață
Iubește, doar știi cât de frumoasă-i dragostea scăldată în mirosul viu de viață”

Dragoste cu o ceașcă de cafea (Cele trei Ele)

Elena

Era disperată, trăia cu ziua de azi și nici prin cap să-i treacă ce poate să se întâmple mâine. Era singură, sau cum îi plăcea să spună : pur și simplu independentă. Își lua cafeaua, aprindea o țigară, lua loc în fotoliul de la balcon și privea în geam. Acolo după sticlă trăiau oameni. Oameni pe care ea nu îi știa și nici nu ardea de nerăbdare să-i cunoască. Erau mici, îi asocia cu furnicile pe care le văzuse în copilărie la tabăra de vară. Tabăra se afla la o margine de pădure. Într-o zi se ascunse în pădure, atunci se speriase de un mușuroi de furnici care îl găsi, chiar trasese un țipăt la prima furnica văzută și repede o luă la fugă ‚ spre tabără. Curiozitatea o opri după ce alergă vreo două sute de pași, se hotărî să se oprească, să se întoarcă și să afle mai multe despre furnica aia și despre mușuroi. Își luă inima în dinți și cu pas neîncrezut, încetul cu încetul se apropia de furnicar. I se părea că a trecut o veșnicie de când era în drumul ei spre descoperirea cea mare.
În acea vara făcuse cunoștința cu toată fauna și flora pădurii. Ieșea dimineața din tabără, se întorcea doar spre înserat. Atunci s-a și îndrăgostit de pădure, de aerul cel curat, mirosul de flori, cântecele pasărilor și de misterul care o înconjura. Își împletise o coroniță din flori, o ascundea într-o poiană pe care o numea castel. Era prințesă, dar, doar până ce s-a finisat vacanța. De atunci părinții nu au mai lăsat-o în tabără și nu înțelegea de ce. Doar a auzit unele cuvinte și rupturi de fraze la adresa ei: “ceva nu e in regula”, “dereglare”, “internare”, “ciudat”, “psihiatru”, “familie”, “nu”.
Era mică și nu le înțelegea sensul - dar era încrezută că se va întoarce înapoi în regatul ei. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.
Întredeschise geamul de la balcon, disperarea venise din senin, dori să se arunce de la etaj. Acest gând o urmărea mereu, ea renunță la el de îndată ce se gândise. Mai avea de făcut multe, mai avea de cunoscut multe, mai avea de descoperit multe și vroia să înceapă cu ea. Nu se cunoștea, deseori se uita în oglindă și nu se vedea, acolo în fața ei era o persoană străină.
Aruncă pe ea un pulover, încălță ghetele și ieși la plimbare.
Era în vacanță. Trei zile le-a petrecut între 4 păreți, avea nevoie de aer și era conștientă că mai are treisprezece zile de concediu, timp în care trebuia să adune noi puteri, să-și revadă prietenii, să plătească facturile, să cunoască noi oameni, să facă cumpărături, să se distreze și să întoarcă raftul de cărți împrumutat de la biblioteca orășenească.

Nicole

Plouă. Pe străzi se plimbă umbrele, care mai de care: colorate, asemănătoare, originale, simple, mari, mici, vechi, noi. Fiecare umbrelă se grăbește undeva, fiecare umbrelă se gândește la ceva. Unele merg perechi, altele singure. O umbrelă neagră merge în întâmpinarea unei umbrele roșii. Cea neagră are la spate un buchet de lalele, le ascunde, posibil că vrea să-i facă o surpriză. În sfârșit sunt față în față, tot mai aproape și mai aproape. Umbrela roșie se strânge și sub o umbrelă neagră pășesc 2 oameni, două suflete pereche, doi îndrăgostiți.
Îi place să se plimbe în ploile de primăvară, atunci când stropii de ploaie mângâie mugurii copacilor. Umbrela ei prevestește sosirea verii, e ca o câmpie de flori de vară, plină de soare. O primise în Paris, era într-o deplasare și se bucura de puținul timp liber pe care-l avea la dispoziție în acest minunat oraș de care era îndrăgostită. Era pe bulevardul Montparnasse când a început să plouă. Oamenii din se ascundeau de ploaie. Toți fugeau, doar ea își scoase sandalele și desculț păși mai departe. Ridică capul, închise ochii și lăsă stropii de ploaie să-i mângâie fața, părul, umerii. Era fericită, cânta, se învârtea, alerga, pășea – totul sub privire uimite ale oamenilor care s-au ascuns în magazine, sub umbrele, în mașini. O băbuță care vindea la o mică tarabă diferite mărunțișuri, a luat din coșul cu umbrele o umbrelă, s-a apropiat de tânără și cu un zâmbet pe față îi zise:
- S’il vous plaît, Mademoiselle, je vois dans vos yeux, la jeunesse, le bonheur, l’amour et le désir de prendre du plaisir à chaque seconde qui vous vivent sur la terre. S’il vous plaît d’accepter ce petit cadeau.
Tânăra îi mulțumi, deschise umbrela și păși în ritm de dans mai departe. Băbuța privi cu lacrimi în ochi la raza de soare care se depărta și oftă adânc:
- Of, eram tânără și frumoasă și eu, mi-am lăsat tinerețea și speranțele acolo, acasă, când eram tânără, așa ca ea.
O observai pe stradă de la o poștă, nimeni nu avea așa umbrelă ca a ei, nimeni nu avea zâmbetul ei. Printre toate mutrele sure ea radia și niciodată nu înțelegea de ce oamenii sunt atât de triști, încruntați, nemulțumiți. Avea și ea neplăceri dar le încuia în casă. Acolo în casă era încuiat trecutul – bătăile din copilărie, părinții care nu se despărțeau de păhar, relațiile amoroase fără de succes, despărțirile, nevoile, renta de trei luni pentru apartament. În stradă lua cu ea doar norocul, visele, realizările și buna dispoziție.

Mary

Mmmmm, ce e de bine dimineața să te scoli, să te întinzi și să te alinți puțin.
- Încă un minut mami.
- Deja a patra oară te trezesc, vezi că întârzii la serviciu.
Cu o voce somnoroasă și plină de dulceață răspunde:
- Bine.
E începutul lui Martie, deja sub zăpadă trebuie să se ivească primii ghiocei.
- Vai e ora 9! sare iute din pat și aleargă prin casă.
- Unde mi-s blugii? rochia? trusa pentru machiaj? ah….
Aseară a ajuns acasă pe la 5, de fapt era dimineața deja. Multă vorbă, vin, țigări și multe bancuri. L-a observat la masa vecină, i-a zâmbit și fără să vrea s-a îndrăgostit. Nu era pentru prima dată, se îndrăgostește în primul zâmbet pe care îl vede. Ochi căprui, înalt, bine făcut și neapărat să fie cu peruca puțin mai mare decât standardele puse in oraș. Iubește cu ochii de fiecare dată când vede un zâmbet și de fiecare dată își imaginează cum ar fi.
- Deja 9:20 ? unde e telefonul ?!?
Îl căuta prin canapea, aseară nu a reușit să găsească dormitorul, a hotărât să nu-l imită pe iubitul ei actor Poirot și sa mulțumit cu sufrageria, deja era un succes.
Îl căuta sub canapea, sub scaunul pe care iubea bunica ei să stea când venea pe ospeți, dar, fără succes, doar după ce a răscolit jumătate de sufragerie și-a adus aminte că posibil e în geantă.
- In sfârșit ! răsuflă ușurat, mulțumită că a găsit măcar ceva din toate la ce se gândea. Repede scrie un mesaj : ” sunt în ambuteiaj, sper să ajung în cel mult juma de oră ”
Ușurată că și-a rezervat ceva timp mai dă un sunet și chemă un taxi. Se apropie de oglindă, se uită lung, facu niște grimase pentru dispoziție și se gândi : ” Azi nu mă mai fardez, oricum… în halul ăsta nici nu-mi arde de așa ocupație” , și pentru ca sa fie mai încrezută în sine - ” o să iau taxiul și nu o să mă vadă nimeni, la serviciu e ca la serviciu, toată ziua în fața calculatorului, o să fac o comandă pentru prânz, îl iau în birou.
I-a întrerupt gândurile un sunet ciudat - aaa, da! e telefonul! am primit un mesaj, cine poate să-mi scrie cu noaptea in cap? interesant…?!
Mesajul avea un conținut destul de consistent “- Bine”.
Fata zâmbi si își aduse aminte de taxi, posibil că taximetristul deja o aștepta la poartă. Se uită prin geam în ogradă, cum a presupus deja era pe loc, repede își puse geaca, încuie ușa și în 2 pași si 3 mișcări era lângă mașină.
- Buna dimineața, vă rog pe bulevardul Cosmonauților, întârzii deja.
- Bună - bodogăni domnul printre dinți, totul depinde de trafic.
S-a pornit motorul.
Deseori își imagina cum ar trăi aparte de părinți sau… poate în altă țară, ore în șir sta și se gândea cum ar fi. Într-o zi se întâlnise la un suc cu o prietenă, aceasta îi spuse o fraza care și acum îi sta în cap: ” Întâlnesc mulți oameni, unii se fac prieteni alții, cunoscuți. Toți vin … și se duc. Care se căsătorește, care imigrează peste hotare, care dispare sau își găsește alt prieten. Toți fac ceva… se mișcă - doar eu stau pe loc, mă simt ca o un arc de triumf prin care toți trec și nimeni nu se oprește să admire și nimănui nu-i trece prin cap să încerce să se urce sus, să descopere” Undeva se regăsea și ea printre aceste rânduri, dar nu vroia sa se gândească,hotărî să revină la acest subiect altă dată.

Într-o seară...

- O cafea cu lapte.
- O bere.
- Un păhar cu vin, va rog.
In aceă seara erau trei. Trei prietene care nu se despărțeau niciodată: Mary, Nicole și Elena
Chelnerul a adus tacâmurile pe masă, peste un minut s-a apropiat cu o cafea cu lapte, o bere și un pahar de vin alb.
- Doriți să luați cina ?
Nicole (in pașaport scrisă ca Anastasia) deja cinase acasă așa că refuză frumos. Elena alese o salată delicioasă și Mary se hotărî să ronțăie niște alune, era pe dieta strictă așa că mai ceruse și o înghețată.
- Nu mai știu ce să fac, azi l-am văzut și mi s-au înmuiat picioarele. Am încercat să vorbesc cu el dar mi sa părut tare înfoiat în pene… Deși mi-a adus un ceai în pauză, așa de frumos.. aveam emoții… făcu o mică pauză, ascunse ochii de privirile prietenelor și cu greu zise :
- Și am fugit.
Ea era Nicole, cea care mereu se îndrăgostea, avea o dragoste nebună pentru tot și pentru toți. Dorea să le dea la toți cate un pic din universul ei, asta și o făcea mereu, dăruia și se sacrifica totodată. Ea era cea care mereu zâmbea, mereu gândea pozitiv chiar câteodată prea pozitiv.Dăruind la toți dragoste niciodată nu se putea bucura de ea pe deplin. Poate din cauza că aleșii primeau doar o parte din afecțiune și ei așteptau mai mult, sau poate că nici unul din ei nu era destinul care era prescris de Cineva.
Fetele erau ochi și urechi la monologul ei.
Mary nu mai avea răbdare să asculte povestea până la sfârșit, o știa din copilărie pe Nicole din copilărie, ea era tipul de om care aducea mereu un lux de amănunte, chiar prea multe, de aceea ea a întrerupt-o:
- Cum de ai putut Nico? Trebuia să flirtezi atent, știi prin ce suntem noi femeile? de ce ne numim noi așa ?
- Pai, suntem femei pentru că sântem, avem toate accesoriile ca să ne numim așa.
- Greșești dragă, noi femeile suntem vânători, sigur că și bărbații sunt de legea lor vânători însă noi femeile suntem vânători iscusiți. În timp ce ne prefacem în pradă noi vânăm.
- Nu înțeleg care este faza.
- Bărbații ne percep permanent ca o bucată de carne – ceea ce este prada, noi însă ne prefacem în pradă numai ca să-i ademenim, să-i analizăm mai aproape, să le descoperim toate cusururile. Astfel noi câștigăm, rămâne doar să știi cum să manipulezi cu acest dar de a fi femeie.
- Și ce trebuia să fac?
- Trebuia să vânezi. Dacă îți place nu îi arăta, pune-l la încercare, lasă el să fie acel care trebuie să se gândească și să te descopere, tu doar aruncă din când în când câte o bucățică de carne.
Mary este cea deșteaptă, permanent poate da sfaturi pe care însă ea niciodată nu le urma. Chiar dacă avuse câteva relații cu niște indivizi, niciodată nu găsea perechea ideală. După ce îl prindea nu-i mai era atât de interesant, câștiga trofeul și se pornea în căutarea unor noi aventuri. De aceea poate că de când atinse majoratul mai mult timp era singură decât într-o relație.
După ce fetele își servise vinul, cafeaua, berea și alunele ceru nota de plată. Elena luă nota de plată și o puse pe brațe, fetele puțin uimite nu puse nici o întrebare, doar se uită ciudat și fiecare își puse câte o întrebare în minte.
- Pot sa iau nota?
- Da, va rog, spuse Elena și se uită lung la el, mimând o grimasă nevinovată.
- Va rog, mi-o dați ?
- Pai luați-o.
- Scuze dar nu pot.
Avea o rochie de seară, una din preferatele ei în care se simțea de minune. Descoperise că în funcție de îmbrăcămintea pe care o purta avea o dispoziție aparte și un comportament de fiecare dată diferit. Acum se simțea exact ca un personaj dintr-un film recent privit, în care actrița era o femeie cu cerințe foarte înalte de tot ce o înconjura: de la copii cerea să fie disciplinați și foarte culți, de la soț cerea mereu perfecțiune și bani. Era nebună după curățenie și iubea la nebunie să gătească, căuta mereu noi rețete și metode de pregătire a bucatelor. Ea era bucătarul cartierului și nu accepta concurența, dacă apărea la orizont cineva care vroia să o detroneze atunci începea bătălia cea mare.
Ea se uită lung în ochii lui:
- Pai, luați-o.
- Domnișoară vă rog.
Ea zâmbise numai așa cum o putea face personajul ei iubit când mirosea a victorie.
- Dacă nu o luați, va însemna că ne serviți din partea casei ?!
Fetele amuțiră, era prima dată când vedeau un așa comportament al prietenii lor. Una chiar se intinse după notă dar Elena îi dădu peste mână. Uimită luă mâna înapoi. Chelnerul văzând că nu poate să o convingă se aplecă și-o luă, puțin rușinat totuși zâmbi printre dinți, doar el știa ce îi trecea prin minte.
Se simți plină de glorie, învinse un individ care făcea parte din turma în care se dezamăgise. Simți gustul victoriei pe care imediat îl amestecă cu un gât de vin alb. Avea senzația că este stăpâna lor, al turmei care își luase nasul la purtare.
Prin minte îi trecu scena cu iubitul ei cum încerca să-i zică că-l iubește și care la fiecare încercare a ei îi astupa gura cu un sărut după care neapărat urma fraza: “- Nu spune nici un cuvânt, să nu ne grăbim”. Nu înțelegea atunci care era sensul aceste fraze, atunci era orbită de dragoste, însă doar acum înțelegea că era doar o farsă, un joc în care ea pierduse.
În spatele Elenei se auzi un glas:
- Deja plecați domnișoară?
Elena tresări, ridică capul și se îndrăgostise de la prima vedere. Voia să răspundă însă Mary i-o luă înainte:
- Dacă ne invitați la un coctail mai rămânem.
- Îmi cer scuze, dar m-am adresat nu dumneavoastră.
Mary roși, și luă apă în gură, ce nerușinat ? cum a putut? acuș îi arăt eu pe unde …
- Vă adresați mie ? răspunse în sfârșit Elena.
- Da domnișoară D-tră.
- Eu…
- Vă întreb pentru că am nevoie de un scaun.
Aici toate luă apă în gură, toate fanteziile și toate poveștile citite vreodată se duse pe râpă. Doar Nico zâmbi sub mustață “ – Ce sunt de naive”
Nico răspunse:
- Da Domnule, vă rog.
- Mulțumesc fetelor, sunteți foarte drăguțe.
Au ieșit în stradă și au bufnit în râs.
- Cum am putut să cred că m-a observat și vrea ceva să-mi vorbească?
- Erai atât de disperată și eu, ah ce naivă voiam încă coctail.
- Fetelor, fetelor, multă minte vă mai trebuie bine că i-am spus să ia scaunul acela blestemat, sper să nu cadă de pe el.
Fericite, s-au despărțit fixând o întâlnire în week-end.

Scrisoarea

De dimineață Nicole nu-și găsea locul. Era 8 martie și încă nu primise nici un mesaj. După fiecare minut verifica telefonul și poșta electronică. Nimic. De la început sa gândit că încă e dimineață. Intră în sufragerie, în bucătărie, dormitor, pe urmă iarăși în bucătărie, la balcon, bucătărie. Cutreiera casa în lung și în lat. Deodată se auzi un sunet, era soneria de la ușă. Uimită deschise ușa. În fața ei era un băiețaș de vreo zece anișori.
- Dumneavoastră sunteți domnișoara Anastasia?
- Da, eu sunt.
- Aveți o scrisoare
- O scrisoare?
- Poftim.
Băiatul o luă la fugă. Rămase cu atâtea întrebări: de unde îi știa numele din pașaport? de unde știa unde locuiește? Ce e cu scrisoarea aceasta? de la cine este ea? ce e în ea? cum? ce? de ce? să o deschidă? Dar dacă înăuntru este vre-un praf otrăvitor? La știri auzise că oamenii primeau scrisori, când le deschideau acolo era un praf de la care ei se otrăveau. Examină plicul. Nimic nu era scris pe el, nici destinatarul, nici adresa celui care a trimis-o. Se apropie de geam și examină la soare scrisoarea, în ea observă o foaie pe care era scris un text, acesta era cules la calculator. I-au apărut și mai multe suspiciuni. Lăsă plicul pe pervaz, repede își spălă mâinile cu săpun, căută din trusa medicală niște mănuși și o mască antiseptică. Își puse masca, îmbrăcă mănușile și deschise plicul, verifică să nu fie praful de care auzise, desfăcu scrisoare și citi:

“Duioasă, plăpândă, frumoasă, naivă
Plăcută, șireată, isteață, glumeață
Ciudată, slăvită, cântată – alintată
Ascunsă, ferită, deșteaptă, iubită ești TU!
Ființa în fața căreia ne aplecăm capul și îți mulțumim că exiști, că ești aproape de noi, că știi să fii Tu, o enigmă pe care o dezvăluim zi de zi, toată viața.
Ești întruchiparea vieții, ești purtătoare de viață, ești începutul vieții.
Doar tu meriți zi de zi, oră de oră, minut în minut, în fiecare clipă să auzi cele mai calde cuvinte, să ai parte de cele mai frumoase fapte, de tot ce e mai bun pe pământ.
Fii mereu în primul rând FEMEIE, în primul rând IUBITÃ, în primul rând FERICITÃ, în primul rând fii TU!”

Rămase fără cuvinte. Cine putea să-i scrie așa cuvinte, oare să fie Jean, sau poate Raul, nu cred să fi fost Andrei, nu e în stilul lui. Formă numărul Elenei:
- Salut dragă.
- Salut.
- Cu sărbătoarea.
- Mersi mult, și ție felicitări.
- Nici nu o să mă crezi, am primit o scrisoare, în zilele noastre foarte straniu, mi-a adus-o u băiețaș.
- Scrisoare?
- Da, da.
- Cred că vre-o declarație de dragoste.
- E o simplă felicitare, ascultă, este foarte frumoasă.
Elena ascultă foarte atent, Nicole o citi cu inspirație, frumos, așa cum a învățat-o profesorul ei de limbă română în liceu. Între timp pe fir se incluse și Mary. Așa au stat timp de vreo oră discutând aprins cine ar fi acel necunoscut care i-a transmis versurile. Mary îi propuse să iasă repede în stradă, poate o așteaptă acolo, sau poate vede puștiul. Cum deschise ușa de la casă, în prag găsi un buchet de trandafiri, pe el un bilet pe care scria fraza „sunt 17 cuvinte”.
- 17 cuvinte? întrebă nedumerită Elena.
- Mdaaa, răsuflă adânc în receptor Mary.
- Șaptesprezece, confirmă Nicole

“El”

Nu a crezut niciodată că ea există, deși căuta mereu toate argumentele ca să o elimine, să o nege sau să o ascundă. Pentru „el” cuvântul dragoste era un absurd, o invenție, un moft cărui oamenii i-au dat un nume care răsună frumos. Deși, foarte cult și drăguț de fiecare dată când discuțiile ajungeau la dragoste, se începea un adevărat război adevărat al spiritelor. Tabăra “inimioarelor” și tabăra “nesimțiților”, așa le alinta cea mai bună prietenă a lui.
Chiar dacă era conștient de faptul că tabăra din care făcea parte nu îl punea în lumina cea mai bună și deseori îl defavoriza – nu se lăsa bătut. Toate acestea l-au adus la 4 aventuri de scurtă durată.
Prima a pus punctul în relație cu fraza: „- Ești un nesimțit!”, a doua aventură s-a finisat cu replica “Tu nu ai inimă de om, ești un monstru”, a treia a plecat fără să spună un cuvânt și a patra aventură s-a finisat cu o palmă peste față și cu fraza: „Poate te vei trezi odată, dar atunci vei fi bătrân, fără prieteni, fără un suflet pereche. Vei fi un pustnic care și-a trăit viața fără să știi cât e de frumoasă, fără să știi ce e încrederea, fără să știi ce sunt emoțiile adevărate, fără să cunoști dragostea”.
Atunci pentru o clipă s-a văzut bătrân, îmbrăcat în zdrențe, desculț, cu barbă până la brâu, sprijinit de o cârjă. De jur-împrejur pustiu și doar uscături gonite de vânt. Pământul însetat, crăpat și multe țipete, care se auzeau din ce în ce mai tare, țipete care îl chemau undeva…
- Nu ! Nu ! Nu!
Cu maioul ud, transpirat și cu fața îngrozită se trezi, mai să nu sară din pat. Acesta era visul care îl trezea în fiecare dimineață, deja de trei luni încoace de la despărțire. Nu mai încăpeau în el pastilele, nu mai mânca, nu ieșea din casă. Deja toți prietenii încercau în tot felul să-l readucă la viață. Chiar au încercat să o găsească pe ultima lui pasiune, dar ea le-a răspuns: “Lăsați-l în pace, deja era și timpul să se trezească, să gândească… Sper să se regăsească”. La întrebările “Ce i-ai zis? Ce s-a întâmplat? De ce? … ”. ea doar a ținut o mică pauză, după care a pus receptorul.
„Ce este dragostea? De unde a apărut? De ce este atât de important? Cum să știu? Cum să o caut? Cum să simt?” – erau unele din zecile de întrebări pe care și le punea în fiecare zi, în fiecare noapte. Aceste gânduri alergau prin mintea lui, se fugăreau una după alta, se certau, se împăcau, după care iar o luau la fugă. Credea că dacă mai durează o zi – o să înnebunească. Psihiatrie, halat cu mâneci lungi, legat de pat – asta era viitorul pe care și-l imagina. Nu mai avea puteri să se ridice din pat, picioarele deja nu-l mai țineau, se târa în mâini pe podea.
Totul a durat până într-o zi. În acea dimineață l-a trezit un fluture, care se plimba în visul lui prin zeci de poiene și câmpii. Fluturele a aterizat pe buzele unei fete care zâmbea. A deschis ochii și a zâmbit și el, voia să o cunoască.
I-a venit o dorință nebună de a vorbi cu cineva, ridică receptorul și formă numărul celei mai bune prietene din copilărie.
În jumătate de oră deja erau în cafenea, “el” vorbea fără să se oprească. Povestea despre visele sale, despre zilele petrecute între patru pereți, despre gândurile sale. Ea îl asculta atent, uneori zâmbea, uneori se înspăimânta.
Totuși hotărî să-i spună ceva:
- Tu ai nevoie de o îmbrățișare.
- Adică.
- Totul se începe din copilărie, atunci când mama te strânge în brațe și tu, un puști de 40 cm întinzi mâinile și încerci să o cuprinzi bombănind ceva pe limba
copilăriei. Deja când înveți regulile de circulație și începi să mergi, să te socializezi cu copii din ogradă și de la grădiniță îmbrățișările sunt o compătimire atunci când vii plângând acasă sau o bucurie atunci când îți revezi buneii de la țară.
Ajunși în perioada pubertății ne sfiim de oricare tip de îmbrățișări. Pe mama sau pe tata în public nu-i mai îmbrățișezi pentru că ești deja mare. Bunelului îi întinzi mâna și pe bunica o săruți pe obraz. Ceva mai târziu, la liceu sau pe băncile universității cauți un nou tip de îmbrățișare. Îmbrățișarea aceasta este de alt tip, ea poartă mai mult un caracter senzual și chiar sexual pentru că te atrage la mai multe. Totul se începe de la "ținutul de mâini", strânsul de braț, sărut și ajungi la îmbrățișări.
- Chiar crezi că îmbrățișarea mă poate ajuta?
- Da, și încă cum! Când ești mic - simți căldura celor dragi, când ai un necaz - simți suportul cel apropiați, când iubești – îți dai seamă că ești doar o parte dintr-un tot întreg, de aia ai nevoie de îmbrățișare pentru ca să deveniți un tot întreg.
- Și când ești singur? când nu mai ai cu cine vorbi, nu ai pe cine vedea sau, dacă nu ai pe cine iubi?
- Atunci ai nevoie de o îmbrățișare.
- De unde sa o iau?
- Cauți.
- Și dacă nu găsești?
- Găsești.
- Cum?
- Cauți.
S-a uitat lung la ea, au stat și s-au privit timp îndelungat fără să spună un cuvânt. Se uitau în ochi și parcă vorbeau fără cuvinte, apoi și-a lăsat ochii în jos și s-a ridicat să plece.
- Unde pleci?
- Să caut.

Și-a făcut bagajul, a luat un bilet pentru cel mai apropiat avion, a rezervat un hotel și a plecat. Fără să spună nimănui un cuvânt.
Prietenii lui au dat alarma după ce au văzut că telefonul mobil era deconectat. Au trecut de câteva ori pe la apartament, dar de fiecare dată o dădeau în bară. Întrebau vecinii, dar de fiecare dată același răspuns. Unei prietene i-a venit ideea să caute telefonul fix și să-i lase un mesaj, poate va auzi că ei își fac griji și va răspunde. Dar cine-i cunoștea numărul? După multe căutări în sfârșit l-au găsit și au format numărul. Mare le-a fost mirarea când au auzit în celălalt capăt al firului înregistrarea: ”Hei, hei, hei! Eu am hotărât să descopăr dragostea! Da! Da! Și unde crezi? În Paris, sigur! Hai, hai, nu plângeți; ne auzim când revin, dacă voi mai reveni”.
Toți au luat apă în gură, comentariile deja erau în plus.

Era vară și se ducea în Grădinile Luxemburgului să facă o baie de soare. Era pe bulevardul Montparnasse când a început din senin să plouă. Fugi într-o cafenea, luă loc la fereastră și ceruse o cafea. Savurând cafeaua închise ochii, era plăcut să simți căldura și gustul nemaipomenit al cafelei. Deschise ochii, se uită peste geam și… cafeaua îi căzu din mâini.
Era acea pe care el o căuta, cea care îi zâmbise în vis. Desculț, fredonând o melodie, într-o rochie de vară și cu o umbrelă colorată pe care o flutura dintr-o parte în alta. Fără griji, poate chiar și fără casă, plină de viață. Era amețit, nu putea să se miște, nu putea să o urmărească, să se ridice și să fugă după ea, să o cuprindă și să o cunoască.
Prin minte se auzi slab o întrebare: “- E frumoasă a naibii gagica, nu-i așa?”, căreia nu-i atrase atenția. Doar că această întrebare a mai revenit odată prin mintea lui și el tresări.
- Poftim?
- Frumoasă fată Nicole.
- D-ta o cunoști?
- E o clientă fidelă, de fiecare dată când ajunge aici neapărat intră să se salute și să se înfrupte din prăjiturile noastre pe care le adoră. Mai doriți ceva la cafea, avem prăjituri gustoase ca la mama acasă, încercați una?
- Eu, eu, eu ….
- Văd că sunteți pierdut, Vă aduc eu ceva din partea casei, ceva ce o să vă calmeze.
Chelnerul zâmbi și se duse după o prăjitură cu miere.

De o lună avea obiceiul să stea cu nasul în telefon, ceea ce de fapt nu o făcea până atunci, aștepta un răspuns de la proaspatul prieten de pe bulevardul Montparnasse.
Cerul era înnourat și vântul se juca prin ogradă, două vârtejuri mici se jucau în nisipul din ogradă. Două frunze s-au ridicat și au început să danseze. În mintea lui le-a asociat cu situația în care se afla și a zâmbit. “- Sunt naiv, sunt foarte naiv, și un copil gândește mai rațional, sunt mai naiv decât frunzele acestea care
aleargă una după alta”.
Deodată frunzele s-au lipit și au început să se rotească tot mai tare și mai tare, tot mai sus și mai sus. În mintea lui s-a gândit că asta poate fi doar în povești, două suflete care umblă ca niște strigoi până își găsesc rostul vieții.
Frunzele dansau pe aripile vântului, dansau sub un vals vienez de-a lui Strauss pe care îl fredona.
Timpul s-a oprit pentru el, în această lume exista doar el, două frunze și… umbrela pe care ele aterizau.
De aici s-a și început un detectiv adevărat, cu urmăriri, investigații, flori, scrisori anonime și o invitație la cină.

Când l-a văzut prima oară, Nicole era cam sceptică, nu semăna cu idealul ei de pe posterele din odaie. Erau de o statură, el cu bucle, negru și cu niște ochi verzi, mari și foarte atrăgători după ea, bine făcut și tare mai spera să fie și bine educat. A venit singur la ea, cu flori, cam stângaci dar i-a recunoscut că el este cel care i-a transmis florile și i-a scris felicitarea.
- Tu?
- Recunosc.
- Păi, nici nu suntem cunoscuți, nu te-am văzut niciodată, de unde mă știi?
- Îți povestesc totul numai dacă accepți să ieși cu mine la o cină.
- Acum?
- Da, acum. Masa e rezervată deja.
- Ce iute mai ești, dar dacă refuz…
- Oricare ți-ar fi decizia să știi că am să o respect.
- Chiar?
- Întocmai.
- Mai ceva ca un soldat, hm, bine. Așteaptă puțin, îmi pun ceva pe umeri și ies.
În acea seară au stat mult, două păhare de vin și foarte multe păhare de vorbă.
Erau veseli, râdeau, povesteau despre copilărie, prieteni, șotii de la școală, călătorii ciudate, peripeții din viață și despre istoria lui.
- Ciudat, și noi locuim aproape în aceeași ogradă. Unde te uitai tu până acum?
- În pământ, nu eram interesat ce de se întâmplă în jur.
- Și ce facem mai departe?
- Ne descoperim, zic eu.
De aici au început plimbările prin parc, ieșirile la cinema și serile târzii pline de săruturi fierbinți la fereastra camerei ei. Pentru prietenele ei în aceasta perioadă ea nu exista. Mereu era ocupată, ba una, ba alta. Fetele simțeau un gol în suflet, de parca s-ar fi rupt o parte din lumea lor pe care o construise de ani, lumea în care erau doar ele trei. Nu se încumetau să se deschidă, nu știau ce să facă și cum să umple golul. În sfârșit, se împăcase cu gândul că acesta este drumul vieții, și ea a coborât la stația Dragostei. Uneori fetele mai făceau și glume: " - Vezi, că dacă te cobori la stația aceasta, când vei urca din nou în autobuz va trebui sa plătești pentru trei - copil, soț și pentru tine.”
În această perioadă ea era pur și simplu fericită și se aștepta să fie cerută în căsătorie. El, la rândul lui deja îi luase un inel și vroia sa îl îmbrace pe degetul ei acolo, unde a văzut-o prima dată. Și tot în acel loc vroia să treacă cu traiul -recent primise o ofertă bună de lucru într-o companie.
- Tu mergi cu mine?
- Ce am sa fac acolo?
- O să-ți găsești ocupație, în sfârșit vei avea timp să pictezi.
- Sa pictez?!...
- Da, un tablou care îl vei picta o viață… tabloul familiei noastre. Te iubesc.
- Vorbești serios? Ar trebui să văd ce vor spune părinții mei.
- Eu deja am procurat biletele, ai zece zile la dispoziție.
- Zece zile? Atât de puțin? Zece zile… Cum să reușesc?
- Vei reuși, acum dormim, deja e ora trei, mai avem șapte ore până eliberăm camera din hotel. Și nu uita că mai avem 8 ore de drum spre casă.
- Zece zile.

“Zece zile”

Orele erau secunde și zilele i se păreau minute. Avea nevoie de mai mult timp, trebuia să cântărească totul, așa cum o făcea mereu. Acum acest lux i-a fost luat și nu știa de unde să înceapă. Era și fericită, și nervoasă, și stresată. Mereu i se părea că a uitat ceva. Alerga dintr-o parte în alta. Demisia de la serviciu, acte, părinți, cunoscuți și prietenele ei cele mai bune pe care nu le văzuse de luni de zile. În sfârșit găsi timp și pentru ele.
- Ești fericită? o întrebă Elena.
- Da, nici nu-mi vine să cred…
- Te invidiez dragă, îi replică Mary.
- Știu eu invidia ta, tu doar mă iubești? O cuprinse și o sărută pe obraz.
- Te invidiez și sunt tristă.
- De ce? Ar trebui să te bucuri pentru mine.
- Sunt tristă că te-am pierdut, dacă până acum credeam că e doar temporar, acum înțeleg că pentru totdeauna.
- Cum m-ai pierdut? Eu voi fi aproape, faci două ore cu avionul și ești la mine.
- Simt că ceva s-a rupt din mine, o parte foarte importantă din viața mea. Mereu am fost împreună și acum…
- Draga mea, noi o să ne vedem și în viitor, voi veți veni pe ospeți , o sa ne rânduim și noi la voi și voi la noi.
- Știu eu, am mai văzut de acestea. Oricum, sunt realistă, toți trec prin perioada aceasta, sunt împreună, pe urmă își găsesc rostul vieții și mai departe fiecare cu grijile lui. Deja ce a fost, rămâne în trecut, ca o pânză finisată, o pui pe perete și uiți de ea. Îți amintești doar atunci când vrei să ștergi praful de pe ea.
- Să nu te aud (îi puse mâna la gură) să nu mai vorbești asta, prietenia noastră este sfântă. Fetelor să ne luăm de mână.
În cafeneaua lor iubită erau doar ele trei, la fiecare masă ardea câte o lumânare. Puteai să te uiți de pe fereastră și să le vezi cum se țin de mâni și povestesc, râd, plâng și iarăși râd pe seama trecutului.
- Eu plec.
- Când? au întrebat într-un glas Mary și Elena.
- Mâine la amiază. Vai! am uitat să-i spun iubitului că m-am decis.
Nicole luă telefonul și formă numărul, în celălalt capăt al firului se auzea: "Abonatul este în afara ariei de acoperire"
- Bine, îl sun mâine dimineața sau îi fac surpriză la aeroport.

Dimineața - forfotă mare. Nu mai avea timp să-și sune iubitul, hotărî să-i facă o surpriză. Ieși din casă în doi pași și trei mișcări, ieși în stradă cu bagajele în mâna. Mergea repede, dacă te uitai la ea ți se părea că fuge. Hotărî să treacă două intersecții până la restaurantul în care luase cina prima seară cu iubitul, știa că acolo este un taximetrist care deseori o ducea. Vroia să se salute cu el înainte de plecare. La prima intersecție semaforul era pe roșu. Nu mai avea răbdare să aștepte. I se părea că a trecut o veșnicie până în sfârșit trecu la galben și apoi verde. Nu mai simțea greutatea bagajelor, așa că le luă în mâini și repede trecu strada. Până la a doua intersecție deja alerga, se bucura că e trecere de pietoni și nu va mai aștepta atât de mult.
Făcu cinci pași și simți o lovitură în coapsa dreaptă. Se simți ca un fluture, i se părea că zboară. Totul deveni atât de ușor…

Lumea din stradă era agitată:
- Vai!
- Ce s-a întâmplat?
- Of Doamne!
- Dumnezeule!
- Ajutor!
- E cineva medic?
- Chemați ambulanța!
- Doamne, ce de tânără e…
Un copil a început să plângă...
Stătea cu fața în sus, mâinile deschise și pe buzele ei puteai citi: "Viața mea, iubitul meu, dragostea mea ".

Se frământase o săptămână, nu o suna și tot se întreba: " - S-o fi speriat? Nu mă iubește? Aștept până mă va contacta". A tot așteptat cele zece zile însă fără de nici un răspuns. "Poate vrea să-mi facă o surpriză, doar știe că am luat bilete".
O aștepta în aeroport, mergea dintr-un colț al clădirii în altul, de parca o măsura. Deja se anunțase înregistrarea dar se hotărî să o aștepte până în ultima secundă".
- Dumneavoastră treceți înregistrarea? În douăzeci de minute decolăm".
- Da domnișoară, îmi aștept soția. Vă rog să-i dați voie, se reține.
- Sigur D-le, fac tot posibilul.
Deja era în avion, speranța i se spulberă odată ce auzise că trebuie să-și pună centura de siguranță. A început sa caute telefonul, dar și-a dat seama ca l-a uitat pe masa din oficiu. Avionul a mișcat, însoțitoarea de bord a început să demonstreze tehnica securității. Se uita la însoțitoare, o vedea deja ca în ceață, care se îndesea tot mai tare și mai tare. A început să plângă, deja când era în nori și-a promis că nu va mai iubi niciodată, aceasta i-a fost lecția, își va schimba și job-ul, apartamentul, poate chiar și orașul. Nu mai vrea să audă de nimeni, nu mai vrea să vorbească cu nimeni, va fi un alt om într-o altă lume.

Deși își jurase că nu se mai întoarce, nu putea sa nu o facă. Într-o lună se întoarse pentru o mică vacanță sub pretextul de a-și vedea părinții. A hotărât să se ducă la restaurantul unde cinase pentru prima dată cu fosta iubită. A trecut pe lângă casa ei, s-a uitat lung la fereastră, a vrut să intre, să întrebe, să o vadă. A făcut niște pași, s-a oprit și s-a întors, hotărî să ia drumul mai departe spre restaurant.
Ajunse la semafor, acesta era pe roșu, i se părea ca a trecut o veșnicie până și-a schimbat culoarea. Trecuse strada, și o luă mai departe. În 200 metri era lângă restaurant, fericit că mai este o trecere de pietoni care o va trece mai repede. Ajunse la trecere, făcu cinci pași și simți o slăbiciune în picioare. În capătul trecerii era o cruce cu o fotografie pe ea. Pe ea era lipită și o tăbliță cu o inscripție. Nu vedea bine de departe, așa că se apropie. Cu cât mai tare se apropia cu atât mai tare i se părea că o cunoaște de undeva. Ajunse în fața ei și se opri. Pe tăbliță scria:

“ Ultima privire,
Ultimul pas,
Ultimul strigat,
Aici a rămas.”