„Zâmbete din epoca de aur: reinterpretări culturale actuale ale epocii comuniste” este titlul proiectului finanțat prin Asociația Fondului Cultural Național, sesiunea II/ 2015, inițiat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în parteneriat cu Asociația Europeană Interaxe. În cadrul acestui proiect, la inițiativa doamnei Steliana Bajdechi, jurnalist și președinte al Asociației Europene Interaxe, partener în proiect, mi-a fost solicitată o piesă de teatru umoristică și care să se refere la perioada comunistă. Cum nu aveam decât o piesă umoristică, iar aceea nu fusese scrisă având ca reper epoca... de aur, împreună cu Steliana care a venit cu sugestii interesante, am adaptat textul piesei originale „Expresul de ora 25”. Rezultatul a fost pus în scenă de actorul și regizorul constănțean Liviu Manolache, asistat de regizorul (evident, tot constănțean) Tiberiu Roșu.
Reprezentațiile vor avea loc la Constanța, Tulcea și Medgidia, iar premiera a avut loc marți, 27 octombrie 2015, orele 18:00, la Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” din Constanța.
Partenerii spectacolului sunt: Teatrul pentru Copii și Tineret „Căluțul de mare” Constanța, Primăria Medgidia și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea.

Invitată de organizatori, cărora le adresez mulțumiri, am asistat la premieră, pregătită să primesc atât ovațiile, cât și … reclamațiile (că tot, în piesă, personajele mai trânteau câte-o reclamație). Ajunsă mai devreme, le găsesc deja în sală pe cele două doamne organizatoare – Steliana Bajdechi și Delia Cornea, cercetător, doctor în istorie – care aveau grijă la ultimele detalii: să rezerve locurile pentru invitații speciali, să se pună de acord asupra discursului, să desfășoare bannerul de la intrare etc. Încet, încet, au început să vină și spectatorii. Dintre constănțenii invitați de mine, mi-au făcut bucuria de a fi alături doamna prof. Laura Văceanu și umoristul Dan Norea. “Amiralul umorului românesc”, Ananie Gagniuc mi-a trimis bezele de la Iași, unde participă la un concurs, ca membru în juriu, iar jurnalistul Ion Tița-Călin m-a încurajat și felicitat dinainte. Surpriza cea mare a fost când au început să vină elevii; nu cred că am văzut niciodată atât tineret la un teatru, locurile s-au ocupat rapid și s-a stat și în picioare. Nu știu cum au fost convinși acei elevi (mari, de liceu) să vină la spectacol, dar știu că nu le-a părut rău. Și mai știu că dascălii lor, care i-au însoțit, merită felicitați. Chiar dacă, vorba doamnei Steliana Bajdechi, poate că unii au fost aduși cu… metode comuniste.
Înainte de începerea spectacolului, simt foială de tineret în spatele meu și aud întrebarea insistentă a unui elev: Ce piesă se joacă? Mă întorc și îl informez: „Se joacă o piesă scrisă de mine și te sfătuiesc să-ți placă, altfel te faultez.” La care tânărul, cu aplomb și mult umor, îmi dă replica: „Atunci, cu siguranță îmi va plăcea! Voi fi în extaz!” Eh, știam eu că tineretul de astăzi e mai deștept și mai îndrăzneț decât am fost noi – șoimi ai patriei, pionieri, utc-iști și alte lighioane. Să n-aud pe nimeni că spune „mai obraznici”, căci nu e adevărat. Ba chiar am remarcat că au fost foarte disciplinați, atenți și receptivi. Cred că pe toți ne-a bucurat și explozia lor de tinerețe, când își aplaudau colegii și prietenii de pe scenă. Căci piesa a fost jucată tot de tineri, elevi și studenți la Teatru ai Universității „Ovidius”, adevărați actori în devenire, dacă își vor propune să meargă pe acest drum. Se cuvine a-i nominaliza: Iulian Marinescu, Răzvan Mândruță, Ioana Luculescu, Radu Florin Þăpușă, Lăcrămioara Soare și Diana Maria Vieriu.
Proiectul tocmai aceasta și-a propus: ca tinerii de azi, care învață la istorie despre comunism, să afle mai multe și dintr-o perspectivă… cumva altfel. Cred că ideea organizatorilor de a avea această abordare umoristică este una strălucită, întrucât se pare că această manieră prinde cel mai bine la segmentul țintă de vârstă. Dar, bineînțeles, nu doar ei s-au bucurat, ci și adulții prezenți, unii mărturisind că au fost întorși în timp, cu nostalgie. Probabil nostalgia tinereții, căci nu cred să fie nimeni nostalgic după ororile comunismului. Dar, așa cum menționa și regizorul Liviu Manolache, este bine ca ei să cunoască adevărul întreg, anume și părțile bune care au existat, nu doar pe cele rele.
Spectacolul a avut trei părți: prima, în care organizatorii au susținut scurte discursuri despre ideea proiectului, reprezentația propriu-zisă și partea finală, în care s-au purtat discuții între spectatori și actori.
Despre punerea în scenă, din punctul de vedere al dramaturgului, atât cât mă pricep, trecând peste legalitatea, moralitatea și normalitatea intervenției pe text a regizorului, fără a cere acordul inițial al autorului, pot spune că am fost încântată de viziunea regizorală și de modul de transpunere în scenă și, până la urmă, important este că rezultatul a fost frumos, că a plăcut, că a reținut atenția și că scopul inițial al proiectului a fost atins. Drept pentru care se impun felicitări atât organizatorilor, cât și regizorului și minunaților actori. Și mult succes la reprezentațiile de la Medgidia (6 noiembrie a.c) și Tulcea (11 noiembrie a.c)! De asemenea, mulțumiri domnului Vasile Gherghilescu, director al Teatrului „Căluțul de mare”, pentru găzduire.
După ce cortina s-a interpus între spectatori și scenă, după ce publicul a plecat, am mai schimbat câteva vorbe cu cei implicați. Tinerii, în afara teatrului, se felicitau, se strângeau în brațe, ciripeau încântați, și asta a fost, din punctul meu de vedere, cea mai mare realizare a serii și a întregului proiect. Când aduci zâmbete și bucurie în sufletele oamenilor, și mai ales ale celor foarte tineri, aflați la început de drum, se cheamă că ți-ai făcut datoria. Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere…