Desvrăjirea românilor


În general, despre un popor se pot confecționa judecăți de valoare cel puțin discutabile, argumentul științific (imediat credibil) este respins natural de către mediul de referință – spațiu întins de manevră și de speculație intelectuală nedemonstrabilă, fie ea una ieftină sau una cu oarecare rigoare.
Poate de aici și consistența cantitativă a judecăților de acest fel, tentația acestui teren, fascinația și bucuria rostirii unor astfel de cuvinte, de cele mai multe ori păguboase prin superficialitatea celor care le produc și spontan ineficiente prin lipsa de determinare valorică a celor cărora le sunt destinate.
În fond, se urmărește mai puțin aspectul formativ, interesul imediat este sensibilizarea unor afectivități și atragerea cititorului (ascultătorului) într-o zonă de ideație care-l face vulnerabil în ceea ce se numește manipularea conștiințelor.
Omul este organic prins într-o “dragoste” față de locul său geografic și (sau) spiritual, față de mediul unde biologicul își desfășoară existența. În felul acesta, românul este determinat de spațiul românesc, de credința ortodoxă, în general, și de alte ipostasuri ale ideii de român. Găsesc că aceste patriotisme își au rostul doar înmomente care să nu fie cpăutate de cel care și le asumă și, cel mai important, ăși au rostul când intenția este una morală, istoric vorbind, iar demersul, unul eficient.
Poporul român a fost mult timp vrăjit de reprezentarea proprii imagini, comunismul trebuia să fie instituționalizat ca act eroic pe un teren plin de eroisme la un popor rezistând pe umerii eroilor. Istoria lui trebuia să fie unică (o redundață nesesizată), iar viitorul era împlinirea dogmatică întru raiul social. Poate prea mulți români au crezut acestea, pentru mulți soclul realității este iremediabil. Am un spațiu restrâns aici pentru a încerca explicitarea în efecte a acestui fapt. Îmi văd “stimații concetățeni” greșind mereu în lucrurile simple, în viața lor comună.
Am devenit un popor lipsit de vocația realității, un popor care-și legitimează din timp în timp democrația și reprezentanții, un popor cu un simț al umorului ieftin și cu un destin tragic.
Multora le-a plăcut ce se întâmpla cu țara lor de atunci (RSR), datorită “unei vieți fără bătăi de cap”, acele sfaturi ale mamelor noastre când plecăm de acasă la armată sau la școli, “să stai în banca ta!”, au funcționat îndeajuns. Puțini s-au opus, alții nu și-au pus întrebări, iar intelectualii cei mai mulți au procedat la “rezistența prin cultură”.
Comunismul a alimentat slăbiciunile celor mai puțin instruiți, iar pe unii dintre cei formați i-a întovărășit într-o ideație fabricată, susținută penibil pe vorbe și nu pe realizări în fapte, esențiale din punct de vedere istoric – tocmai acela pe care se insista violent în intenție și limbaj. Inclusiv multe dintre reacțiile patriotarde de acum le identific în rolul formativ al sistemului ideologic de partid, care nu sugera (în școală, mai ales) să-ți iubești țara, căutându-i istoria, ci îți impunea să iubești o țară care trebuia să devină comunistă… Doar în aceste judecăți induse aveai voie să iubești “țara și poporul”.
Acum are loc, din câteva pricini, dezvrăjirea românilor. După 1989, taberele s-au împărțit dramatic pentru funcționarea în liniște a ideii de stat național, care a început să fie din ce în ce mai puțin in-divizibil. Spectacolul politic, de ambele părți, este o zonă care permite multe observații. Cunoaștem toți, cred, felul în care se vorbește despre țară în România și trebuie să recunosc că acest proiect încă are un deosebit succes, iar în condiții ca acestea, permanentizate, succesul va crește întruna. Va fi unul dintre riscurile României ca stat, iar efectul, în situația actuală internațională, va fi invers intenției…
În alte spații geografice, comunitățile de acolo I-ar trimite grabnic la instituții de recuperare și nu ar mai putea să existe niciodată ca oameni politici, lideri de opinie, responsabili față de conștiințe. Le doresc acestora doar să poarte în ei, ca blestem, toată cazna emoțiilor neîmplinite ale oamenilor cărora le-au fost adresate. Câteodată, teologic vorbind, asta mai înseamnă iadul.
Luați în parte, în inima lor, românii nu mai optează cu o siguranță minimă, evenimentica este vizualizată la nivel personal. Dacă le este și acum frig și foame, iar viața le apasă sufletul, nu mai știu ce să spună, au considerații afectate (inclusiv politic), huiduie de “ziua sfântă a Întregirii”, unii regretă totul, chiar trecerea prin timp. Totuși, nu pot să fie imediat acuzați, cu spontaneitatea atât de proprie nouă. Iar strigarea”Hoții!”, dintr-o întâmplare de sens, chiar a fost obiectivă.
Majoritatea lucrurilor care există și au fost scrise mai sus sunt datorate politicienilor cărora, oricum, le merge altfel decât alegătorilor lor. Și politicienilor din RSR, și celor postcomuniști, democratic aleși, alternați la putere, în egală măsură.
Dar boala este a unui popor prea slab, naiv, petrecăreț, superficial și degrabă visător în proiectele lui și ale altora… Poporul român nu cred să mai aibă virtuți pe care să te poți baza. Un lider care să mai salveze ceva de pe aici va trebui să fie cât mai diferit de trăsăturile poporului său de acum. Dar nu se întâmplă așa, sunt aleși numai cei care seamănă prea bine…
De la funcțiile cele mai mici și până la cele care provoacă discuții, indiferent de felul lor, îi văd pe români într-o dezumanizare continuă. Sunt dușmănoși unii cu alții, solidaritățile sunt doar tactici de supraviețuire. Românul este acum lup pentru român.
A găsi tuturor acestora o justificare totală, prin ceea ce se numește “complexul condițiilor de viață” mi se pare, până la urmă, o impertinență.
Vreau un popor matur și inspirat, politicieni care să aibă puterea și acoperirea să-l certe pentru slăbiciunile pe care le are, pentru utopii și defectele lui. Cei de până acum le-au alimentat pentru voturi. E prea mult răul ca să nu poată să fie și riscuri. Parcă acest popor s-ar antrena pentru niște timpuri dramatice, parcă s-ar adapta natural unor întâmplări viitoare. Nu-mi rămâne decât să mă întreb cui folosește acum dacă eu îmi iubesc țara.
În rest, după cum s-a spus în transmisiunea de la Alba Iulia a televiziunii naționale, într-un comentariu penibil și aservit actualei puteri, la fel de cum era și înainte de 1996: ”…manifestările dedicate Unirii continuă…”


Obiectiv gorjean, nr.48, 11-17 decembrie 1999