Johann Christoph Friedrich Schiller s-a născut la 10 noiembrie 1759 în orașul Marbach de pe Neckar. S-a scris anul domini 1927 când Alfred Biese a menționat în lucrarea sa „Deutsche Literaturgeschichte“ (Istoria literaturii germane) că ar fi o „imaginație preferată a germanilor“, de a-l așeza pe Schiller lângă titanul literaturii germane Johann Wolfgang von Goethe și de a compara realizările lor literare. Azi, în anul când la 9 mai s-au îndeplinit 200 de ani de la moartea lui Friedrich Schiller, se pare că recepția operei lui Schiller derulează în sfârșit fără referiri obsedante la marele lui mentor și prieten de la Weimar, cu toate că relația dintre cei doi nu poate fi în nici un caz ignorată.

Tatăl lui Schiller a fost de meserie felcer, devenind mai târziu ofițer, meserie care i-a asigurat activități consecutive în armatele bavareze, olandeze și württembergeze. Schiller a fost crescut, împreună cu mai multe surori, de mama lui, Elisabeth Dorothea Kodweiß. În anul 1764 familia s-a stabilit în orășelul Lorch, așezat într-o zonă împădurită prin care curge râul Rems. Aici micuțul Friedrich a primit primele ore de învățământ și educație. Sora lui, Christophine, a lăsat posterității o caracterizare elocventă pentru evoluția ulterioară a tânărului Friedrich: „De multe ori a început chiar el să predice. S-a suit pe un scaun determinâd-o pe sora lui să-i așterne peste umăr șorțul ei negru, în loc de robă. Atunci toată lumea în jurul lui trebuia să-l asculte cu atenție și cucernicie.“

Numai doi ani mai târziu familia Schiller s-a mutat la Ludwigsburg, reședința Ducelui de Württemberg. Tatăl lui Friedrich devenise căpitan și băiatul de șapte ani fusese înscris la școala latină. Aici a văzut prima dată înscenări de opere franceze care au exercitat „o impresie puternică“ asupra lui, cum știm tot de la Christophine.

În 1773 Schiller a început să studieze dreptul la academia militară a Ducelui Karl Eugen de Württemberg (1728 – 1793), devenită celebră ca „Hohe Karlsschule“, nume care stă pentru un regim școlar și de instrucție draconic și pentru o atmosferă dominată de suspiciuni și denunțări. După doi ani de chin sufletesc Schiller a primit permisiunea să studieze la aceeași școală medicină. Opt ani de zile a supraviețuit tânărul fiu de căpitan în această academie ostilă tuturor valorilor umane și îndeoseb poeziei. Chiar mai mult, cu un grup de prieteni a reușit să înfrunte despotismul din incinta școlii prin întâlniri secrete, în care s-au citit și s-au discutat creații literare de Klopstock, Gerstenberg, Maler Müller, Klinger, Leisewitz și Goethe. O adevărată revelație au trăit tinerii „Karlsschüler“ (elevii de la Karlsschule – școala Karl) făcând cunoștiință cu termenii „natură“ și „libertate“ din scrierile filozofice ale lui Rousseau.

În această atmosferă conspirativă Schiller a scris și a citit prietenilor drama „Die Räuber“ (Hoții). În toamna anului 1780 a absolvit școala și a fost angajat ca medic la un regiment de grenadier din Stuttgart. Pentru piesa sa Schiller n-a găsit un editor, așa că a finanțat el însuși publicarea ei. În mai 1781 au apărut „Hoții“, devenind în numai câteva săptămâni un adevărat bestseller.Un ziar din Erfurt a scris despre Schiller: „Dacă va veni vreodată un Shakespeare german, atunci e acesta.“

Deja un an mai târziu Friedrich Schiller a publicat volumul de versuri „Anthologie auf das Jahr 1782“(Antologie pe anul 1782). Poeziile tânărului poet sunt pline de sentimente de dragoste dar și de critică socială, ceea ce generează conflicte cu ducele. La 22 septembrie 1782 Schiller fuge cu prietenul său, muzicianul Andreas Streicher, din Stuttgart, purtând cu el deja o nouă piesă de teatru aproape terminată: „Die Verschwörung des Fiesco zu Genua“ (Conspirația lui Fiesco de Genua).

După un an plin de privațiuni materiale Schiller este angajat în calitate de „poet de teatru“ la Mannheim. Mandatul lui conținea livrarea a trei drame anual. În ianuarie 1784 a avut loc premiera lui „Fiesco“, rămasă fără răsunet deosebit. Dar deja în aprilie s-a jucat pe scena teatrului din Mannheim „Kabale und Liebe“ (Intrigă și dragoste) cu mare succes. Criticii literari au găsit un consens larg în aprecierea că această piesă ar fi „creația poetică cea mai populară“ a lui Friedrich Schiller.

Cu toate acestea șederea la Mannheim nu i-a adus liniștea sufletească după care tindea tânărul poet. Aerul nesănătos a orașului l-a afectat și s-a îmbolnăvit. Pe deasupra s-a și îndrăgostit fără prea mari șanse de izbândă. În această conjunctură nefavorabilă a fost contactat în iunie 1784 de avocatul Christian Gottfried Körner din Leipzig, un admirator a dramelor schilleriene.

În luna aprilie a anului următor Schiller a ajuns la Leipzig. Körner, care avea să-i rămână mentor și prieten până la sfârșitul vieții, a știut formidabil să-l scape pe tânărul poet de toate grijile materiale. Amândoi se stabilesc după scurt timp la Dresda unde Schiller scrie „Lied an die Freude“ (Oda bucuriei), poezie care urma să devină textul coralului din partea finală a Sinfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven.

Aici a reușit în anul 1787 să termine și drama care era prevăzută ca a treia piesă de mandat la teatrul din Mannheim: „Don Carlos“. După terminarea acestei drame cu tendință – împotriva tiraniei – Schiller a recunoscut că și-ar fi dorit „să studieze zece ani la rând numai istorie“ și credea că atunci „era un cu totul alt om“. Tot în perioada șederii sale la Dresda se nasc povestirea „Der Verbrecher aus verlorener Ehre“ (Criminalul născut din pierderea onoarei) și romanul „Der Geisterseher“ (Văzătorul de stafii). Drama „Der Menschenfeind“ (Mizantropul) a rămasă neterminată.

Firea neastâmpărată al lui Schiller îl determină în iulie aceluiași ani să părăsească Dresda pentru a-și căuta norocul la Weimar, unde se aflau Wieland, Herder și Goehte. Prima întâlnire între Schiller și Goethe însă a avut loc abia la 7 decembrie 1788 și nu se poate spune că ar fi fost chiar fericită. Dimpotrivă, au dominat sentimente de neîncredere, biografii vorbesc chiar de gelozie și invidie, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe Goehte să-l propună pe Schiller ca profesor de istorie la universitatea din Jena. Asta a însemnat pentru Schiller întreruperea activității sale literare.

Anul 1790 urma să devină pentru Schiller un an cu multe satisfacții personale. S-a căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, a înregistrat o oarecare normalizare a situației sale materiale și simțea o deosebită poftă de scris. Prietenului său Körner i-a scris: „Lucrez zilnic 14 ore, citind și scriind.“ Rezultatul acestei munci nu a fost însă o nouă lucrare dramatică, lirică sau epică, ci una de istorie: „Die Geschichte des Dreißigjährigen Krieges“ (Istoria războiului de treizeci de ani). Criticii vorbesc despre o colorizare mult prea retoric-patetică a acestei lucrări, fiind lipsită de neutralitatea sobră a istoricilor profesioniști.

Important pentru istoria literaturii rămâne însă faptul că Schiller s-a ocupat în acest timp totuși intensiv cu unele figuri istorice cum ar fi Wallenstein, regele suedez Gustav Adolf și ducele Bernhard de Weimar care au jucat roluri importante în marea conflagrație armată dintre catolicismul și protestantismul european (1618 – 1684).

După apariția acestei lucrări de istorie Schiller s-a ocupat mult de filozofie, publicând numeroase articole în reviste literare. Tot în prima jumătate a anilor 1790 cad cunoștiințele fructuoase cu omul de știință și de stat Karl Wilhelm von Humboldt (1767 – 1835) și cu filozoful Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814). Cea mai importantă întâlnire a avut-o Schiller însă în iulie 1794. S-a întâlnit în cadrul unei conferințe din nou cu Johann Wolfgang Goethe, de data aceasta la Jena. Mai târziu Goethe a scris despre această întâlnire: „Farmecul lui Schiller a fost mare, i-a captivat pe toți care i se apropiau, și așa am legat prin cea mai mare, poate chiar inconciliabilă, concurență între subiect și obiect o legătură care a durat neîntreruptă și care a generat multe lucruri bune pentru noi și pentru alții.“

Cât de fructuoasă urma să fie această prietenie lungă doar de zece ani este reflectată în opera lui Schiller, creată după 1795. Goethe scrie pentru revista literară „Die Horen“, concepută și condusă de Schiller. În acești ani apar renumitele „Xenien“ cu caracterul lor epigramatic și baladele nemuritoare ale lui Schiller.

Febra marelor teme dramatice îl apucă din nou pe Schiller și cu toate că sănătatea sa este foarte șubredă se apucă de vastul material „Wallenstein“. Urmând sfatul lui Goethe, îl împarte în trei părți. „Wallensteins Lager“ (Lagărul lui Wallenstein) se joacă în premieră la 12 octombrie 1798 pe scena renovată a teatrului din Weimar. Deja la 30 ianuarie 1799 se joacă „Die Piccolomini“ (Piccolomini) și în martie „Wallensteins Tod“ (Moartea lui Wallenstein). Trilogia lui Schiller a stârnit un ecou deosebit de puternic în toate straturile societății germane de atunci. Scriitorul Ludwig Tieck a scris printre altele: „Neamțul a putut să asculte din nou, ce poate frumoasa sa limbă, ce sunet puternic, ce mentalitate, ce personaje a creat iarăși un poet adevărat.“

Tot în anul 1799 Schiller se mută cu familia (Lotte, doi băieți și o fată) la Weimar. Aici continuă lucrarea începută la drama „Maria Stuart“. Premiera a avut loc în vara anului 1800 tot la Weimar. Unul dintre actorii de atunci a scris că ar fi vorba despre „cea mai frumoasă piesă de teatru, pe care o scenă germană ar fi interpretat-o vreodată“.

Schiller scrie, scrie, scrie. La 16 aprilie 1801 termină piesa „Die Jungfrau von Orleans“ (Fecioara din Orleans) și începe în vara 1802 să compună piesa „Die Braut von Messina“ (Mireasa din Messina).

Goethe s-a purtat după întoarcerea sa din Elveția în 1797 cu gândul de a scrie ceva despre eroul popular Wilhelm Tell. Ideea a rămas neconcretizată așa că Schiller putea să prelucreze această materie. Din august 1803 până în iunie 1804 a dat viață celebrului luptător pentru libertatea cantoanelor elvețiene de sub jugul ocupației habsburgice. Premiera piesei de teatru „Wilhelm Tell“ a avut loc în același an la Weimar.

În noiembrie 1804 Schiller a compus „Die Huldigung der Künste“ (Omagiul artelor), o „alegorie ingenioasă și grațioasă“, găsește istoricul literar Alfred Biese. Era să fie ultima lucrare terminată a lui Schiller. Moartea l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit lucrarea la drama „Demetrius“. Era ziua de 9 mai 1805 când Friedrich Schiller a adormit pentru veșnicie. În noaptea dintre 11 și 12 mai corpul neînsuflețit a fost dus la cimitir.

Atmosfera acestei înmormântăr a fost imortalizată de poetul elvețian Conrad Ferdinand Meyer (1825 - 1898) în poezia „Schillers Bestattung“ (Înmormântarea lui Schiller).

Ein ärmlich düster brennend Fackelpaar, das Sturm
Und Regen jeden Augenblick zu löschen droht.
Ein flatternd Bahrtuch. Ein gemeiner Tannensarg
Mit keinem Kranz, dem kargsten nicht, und kein Geleit!
Als brächte eilig einen Frevel man zu Grab.
Die Träger hasteten. Ein Unbekannter nur
Von eines weiten Mantels kühnem Schwung umweht,
Schritt dieser Bahre nach. Der Menschheit Genius wars.

O pereche de făclii posomorât arzând, pe care
Viscol și ploaie o amenință permanent cu stingerea.
Un postav de sicriu fluturând. Un catafalc din brad
Fără cea mai simplă coroană și fără însoțire!
Parcă ar fi dus grăbit un păcat la mormânt.
Cioclii s-au grăbit. Numai un necunoscut,
Înmrejit de verva unei mantale,
S-a dus în urma năsăliei. Era geniul omenirii.

200 de ani mai târziu s-ar putea specula dacă lumea literară din Germania are cumva conștiința încărcată cu această plecare modestă a geniului Schiller din rândurile strămoșilor. Oricum, Friedrich Schiller e mai prezent în viața culturală actuală a Germaniei ca niciodată înainte. Privirea lui melancolică ne privește din vitrinele librăriilor, dramele sale sunt jucate în renumite teatre de limbă germană (de exemlu „Don Carlos“ la Viena, Hamburg, Hanovra, Leipzig și München), toate foiletoanele se ocupă în analize amănunțite, interesante și obositoare, de opera lui dramatică, epică și lirică. Televiziunea, radioul și Internetul îl omagiază la fel de exaltat, la Museul-Național-Schiller din Marbach și din Weimar au loc multe activități legate de omagiul lui Schiller.

La începutul lunii martie au citit în incinta Academiei de Arte din Berlin (Akademie der Künste) patru miniștri federali, un președinte federal pensionat, vedete de operă, cântăreți de pop, scriitori, un disc jockey și o sumedenie de actori 24 de ore din scrierile lui Friedrich Schiller. 5000 de ascultători au fost numărați. Unul a rezistat de la început până la sfârșit.

Cauza Schiller îi animează și pe dramaturgii germani contemporani. Recent taeatrul din Nürnberg a pus în scenă piesa „Schiller, Tod und Teufel“(Schiller, moarte și diavol) a scriitorului Peter Braun (născ. 1960). Este vorba despre un necrolog monologat a bătrânului Goethe pentru prietenul și concurentul său în chestiunea clasicismului, Schiller. Oricum, înscenarea l-a determinat pe un foiletonist al cotidianului DONAUKURIER, din Ingolstadt să-și intituleze recenzia spectacolului cu întrebarea: „Este Goethe vinovat de moartea lui Schiller?“

Regizorul german Leander Haußmann turnează în Austria și în Cehia filmul „Kabale und Liebe“. Pentru această coproducția a instituțiilor de televiziune 3sat, Arte, ORF și ZDF au fost angajați artiști de cinema renumiți ca Götz George, Katja Flint, Ignaz Kirchner, Katharina Thalbach, Detlev Buck și August Diehl. Filmul va fi transmis în toamna acestui an.

Dar ce spun cei pentru care Schiller a însemnat lectură obligatorie în orele de literatură? Iată un răspuns delicios și sincer, dat de Feridun Zaimoglu, scriitor german, născut în 1964 în Turcia: „Goethe este un bust din ghips și Schiller, păi da, o spaimă cetățenească.“