Edo-San, o femeie fragila de mai mult de optzeci de ani e una dintre ultimele țesătoare de shifu din satul ei natal, Tono, din nordul Japoniei. Mâinile ei iuți trec bobina de fir de hârtie prin urzeala de bumbac, in, sau mătase, adugând rând după rând la câte un brâu obi sau la materialul necesar pentru un kimono de ceremonie. Adeseori lucrează timp de câteva săptămâni pentru un singur obiect vestimentar, al cărui preț se ridică la sume astronomice.

Meșteșugul de a transforma hârtia de scoarță de dud într-o pânză suficient de durabilă pentru a rezista la ploaie sau ninsoare a apărut în Japonia la începuturile secolului al unsprezecelea și spre deosebire de alte arte tradiționale, nu s-a raspândit decât foarte recent înafara arhipelagului nipon.

La început, călugării budiști au descoperit că lipind și lăcuind coli de hârtie specială obțineau un material termoizolant, kamiko, din care se puteau croi excelente haine de iarnă, apreciate de către bogați și săraci deopotrivă. Firește, materialul kamiko folosit în vestimentația claselor superioare era vopsit, ștanțat și brodat cu grijă înainte de a fi croit. Ca o paralelă peste timp și culturi, locuitorii dezmoșteniți ai străzilor moderne, au re-descoperit la rândul lor că straturi de ziare introduse între haine și corp reduc întrucâtva impactul negativ al gerului. Fără lacul special, denumit konnyaku, extras dintr-o plantă numită “limba dracului”, ziarele n-au totuși nici o șansă în fața precipitațiilor. Chiar și astăzi robele kamiko sunt purtate de preoții budiști la diferite ceremonii, cum ar fi cele de la Templul Toda-iji din Nara și rămân o mare sursă de uimire pentru turiști.

Târziu, în secolul al șaptesprezecelea, soțiile samurailor mai puțin prosperi au început să recicleze hârtia folosită, transformând-o în fir de țesut. Combinată cu o urzeală din fibre textile, ața de hărtie era transformată în pânzeturi suficient de rezistente pentru a fi spălate în repetate rânduri. Shifu, cea mai răspândită varietate, e bazată pe o urzeală de bumbac. Alte varietăți includ: kinuifu, cu o urzeală de mătase, asajifu, cu urzeală de in și morojifu, cu urzeală și bătătură din fir de hârtie.
În perioada Edo, principala sursă de hârtie pentru fir erau cataloagele contabile casate. Meșteșugul s-a răspăndit ulterior la țărani și pescari, dar țesăturile cele mai prețuite au rămas cele din atelierele familiilor de samurai din Shiroishi, la fel de scumpe ca mătasea de cea mai bună calitate.

Tehnica de obținere a firului de hârtie e ingenioasă, chiar dacă nu simplă sau rapidă. Asta explică și căderea în dizgrație a meșteșugului în vremurile moderne. Deși e preferată hârtia făcută manual din fibre lungi de scoarță de copac, orice hârtie poate fi folosită cu puțină dexteritate. Colile sunt impaturite și tăiate în fâșii subțiri, lăsând o margine de aproximativ 2cm până la marginea liberă. Astfel separate în benzi încă unite la capete, colile sunt împăturite într-un prosop umed și lăsate peste noapte. Următorul pas constă în rostogolirea și presarea mănunchiului de coli pe o rogojină până când benzile se răsucesc și prind formă de fibră. În general procesul de rulare trebuie repetat de cel puțin trei – patru ori pentru un fir de bună calitate. Apoi, cu infinit de multă grijă, marginile sunt rupte astfel încât să fie obținut un fir continuu. Neregularitățile rezultate din ruperea marginilor sunt estompate prin răsucirea hârtiei în punctele respective. La țesut, grosimea variabilă a firului dă textura deosebită, caracteristică fibrei de hârtie. Ața e apoi răsucită cu o mașină de bobinat manuală și umezită cu abur pentru a-și păstra forma. Deși majoritatea fibrelor de hârtie sunt nevopsite, fire colorate se pot obține pornind de la hârtie de diferite culori, sau vopsind firul după răsucire.

Astăzi, țeserea pânzei din ață de hârtie e o artă pe cale de dispariție, ținută în viață de o mână de artizani niponi și câțiva artiști vestici. De curând a început să fie predată în universități și institute de artă și pe lângă utilizările tradiționale pentru obiecte vestimentare și de cult, pânza de hârtie e folosită din ce în ce mai mult pentru diverse opere de artă moderne. Tot de curând în magazinele de lux din Tokyo, au apărut versiuni moderne ale hainelor de shifu, pentru vârfurile societății sau pentru acei gaijin care caută ceva tradițional, natural și teribil de scump.


Surse:
Sophie Dawson, “The Art and Craft of Paper-Making”, Quarto Publishing, London, 1992
Hughes Suki, “Washi - The World of Japanese Paper”, Kodansha Int’l, Tokyo, 1978
Colorful Development of Washi Use - http://www.jgc.co.jp/waza/b4_washi/washi02.htm
Shifu Art - http://www.touchingstone.com/ShowAug04.htm