„Automuribundia” poate fi cel mai bine vizualizată ca un triunghi. De altfel putem să începem să înțelegem asta prin a vizualiza infrarealismul (unde se încadrează) care ținea să șteargă granițele dintre existență și artă, două laturi care se setează la antipod una față de cealaltă. Oricât de mult s-ar încerca o uniformizare în nucleul comun, una dintre ele tot se va situa la un moment dat ascendent, iar cealaltă descendent.

Singura posibilitate de unire a celor 2 laturi se concretizează prin trasarea la bază a celei de-a treia care să le susțină pe amândouă și în același timp să le permită să-și proiecteze asupra ei imaginea neutralizantă de aducere la un numitor comun a amândurora pe aceeași axă. Infrarealitatea lui Ramon Gomez de la Serna conține astfel o latură ascendentă (am numit-o aici copilumbrul) și una descendentă (umbromanul) pe care se proiectează umbra omului Ramon Gomez de la Serna.
De altfel „Automuribundia” conține în subsidiar același tip de proiectare a două perspective polarizate precum: moarte/viață, creat/increat. Autorul le păstrează polaritatea înglobând-o în a treia perspectivă orizontală, fără ca acestea să se mai poată scinda.

Proiectarea nu e un procedeu de factură luminoasă - o astfel de captare ar fi epuizantă și psihic, dar ar putea de asemenea să și cauzeze acestui tip de scriitură. Din perspectiva lui Jung, proiectarea de tip umbră face parte dintr-un ritual arhetipal de conservare a tuturor resurselor interioare inconștiente cu aspecte atât pozitive (rezervorul creativității și al vitalității umane) cât și negative (poate depozita agresivitate, ostilitate).

Poate că nici măcar nu mai este irațional în zilele noastre să se vorbească despre faptul că toată lumea poartă în interior, pe lângă nucleul energetic luminos, straturi de umbră (cel mai de neatins ținând de experiențele personale ori de tipare inconștiente ancestrale) - pe care suntem nevoiți să le proiectăm măcar asupra altora, ca părți ale noastre pe care nu le deținem încă; și astfel ne vedem ușurați să le negăm. (Ca atunci când cineva nu înțelege o anumită trăire și în consecință va trăi împotriva acestui lucru).

Marele merit al autorului modernist este că redă inconștientul tocmai prin conștientizarea efectelor lui, de manieră instinctivă. Proiectarea se face la el conștient și covârșitor. Nu aruncă lumina, ci caută să îmblânzească și să salveze umbra.


Copilumbrul

Prima parte a romanului autobiografic începe prin a contura profetic ceea ce avea să se întâmple în perioada de declin a tuturor resorturilor sale interioare; culmea - declinul ținând chiar de succesul care l-a marcat în a doua jumătate a vieții lui.

Acea zi (nașterea) a fost de parcă, într-un fel, aș fi murit, ca și cum mi s-ar fi dat startul la ceea ce însemna de fapt și prima vecinătate cu moartea. Casa în care te naști are ceva de locuință cu ușa pe jumătate întredeschisă.

Copilul-umbră nu are deocamdată însușiri, e o formă ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat în continuă transformare. Un copil care își va urmări fără încetare (pe jumătate conștient) propriile energii luminoase, proiectându-și imaginea de adult mereu în fața lui ca să vadă unde îl duce, el știind că trebuie să rămână (în calitate de copil) într-un con de umbră față de sine însuși. „Cand te apropii de lumină” - spunea Monseniorul Ghika - „ai mereu umbra în spate. Când te îndepărtezi de ea, umbra te precede.”

“A fost perioada în care am petrecut multă vreme în fața geamurilor de la balcon, spre care îmi aruncam aburii răsuflării, ca un fel de aureolă a personalității mele.
(…)
Când aveam 6 ani și ieșeam pe balcon, am înțeles ce deschidere aveau acestea către abisuri, de mare carte către calea publică, de amvon, astfel încât copilul cu barbă, cu joben și macfelan să poată ține un discurs adresat străzii și să se teamă de capcanele din viețile celorlalți.
(…)
Pe drumul către școală mi-am adus aminte de caii ce scoteau fum pe nări, ca mașinile de prăjit cafea - singurele lucruri care mai încălzeau oarecum dimineața - și, cu mapa mea de mușama neagră, împodobită cu aur, făceam primele observații despre viață; am văzut astfel că la o oră atât de matinală, pereții caselor și balcoanele aveau urdori.
(…)
Pe la vârsta de 6 ani, eram deja un cavaler prezentabil, ceea ce nu mai sunt acum. De obicei, copilul se crede un bărbat important și se visează cu barbă, cu macferlan și cu joben. Acesta-i paradoxul vieții. Atunci ne omoară bărbații, pentru ca mai apoi să ne omoare copiii. Ne trăim viața cu contradicții între etape: suntem bărbați în copilărie, și copii când am devenit bărbați. Mă credeam un unchi al meu, iar acel unchi se credea copilul care eram eu; îmi zâmbea de parcă își zâmbea sie însuși, ca și cum s-ar fi văzut copil, jucându-se cu ceea ce pe mine mă lăsa rece. (…) După 6 ani, am tot scăzut în importanță și am încetat să mai cred în ființele macferlanice. (…) bărbatul care este copilul nu poate fi imitat mai târziu, pentru că mereu va părea ridicol, fabricat artificial, fără siguranță în misiunea lui transcendentală.
(…)
Ingenuitatea vieții, specimenele de indivizi invulnerabili sunt salvați numai pentru că țâncii își iau statură de bărbați și își pun redingote fără să mai stea pe gânduri.
(…)
Eul meu macferlanic credea că “Un perete pe care atârnă un portret este ceva sfânt, ceasul din sufragerie este o corabie a timpului, ferestrele cu giurgiuvele sunt temnițe ale vieților ce trebuie salvate, o prăvălie de cărbuni este templul filozofiei absconse și misterioase; vestibulul de la casa unui fotograf este un cimitir al celor vii; un chioșc de reviste este muzeul catastrofelor vieții; un câine rămâne mereu un câine cu care să vânezi fantome sau să imaginezi străzi bântuite de vrajitoare”

Acesta nu este numai un schimb tributar între ființă și mediu, ci și o iradiere interioară de gradul 2 - de tip salvator - răsfrântă în forul interior al micii ființe ca o ceață albicioasă creativă și pulsatilă.


“Pot să jur însă că încă din acei ani ai copilăriei, în parcul din Plaza de Oriente, mi-am propus să fiu un om adevărat, să trăiesc în cea mai curată modestie, ca printr-o astfel de transparență să pot dobândi sensul existenței, inefabilul ei beneficiu de viziuni și realități.
(…)
Mă îndoiam dacă eu eram cel ce trăiește cu adevărat sau dacă trăiam o viață impersonală și care îmi fusese împrumutată mie de altcineva. Am ajuns să descopăr cu mare efort că a trăi nu înseamnă să fii viu, ci să încetezi să mai fii ca mort și să te apuci măcar o vreme să numeri dalele de pe trotuare.”
(…)
Eram deja pregătit (...) de a accepta partea limpede, dar și partea obscură a vieții, cu același imbold, străduindu-mă ca exagerata-mi sensibilitate să nu-și impună artificial argumentele în fața a ceea ce avea să vină.”

Toate amintirile legate de membrii familiei trec ca niște umbre mari și grele în viața copilului, el neputând să le cântărească densitatea, dar obturând în ele canale de irigare spre propria lui ființă, pe care s-o alimenteze cu consistența lor:

„Ca să poată trăi din foarte redusa sumă de bani, cât era pensia ei de văduvă (...), bunica își ducea zilele abuzând de tăcere și umbră, elemente cu care își ascundea precaritatea mijloacelor de care dispunea. În semiobscuritatea și liniștea de acolo, copilul de 7 ani, care eram eu, era obligat să se distreze cu lucruri pe care le scotea din nimic, ca un prestidigitator. Nasturii aveau reflexe, mai ales de pietre prețioase - pe atunci predominau nasturii de crystal - nasturi cu un strat de opal și cu licăriri de lumină ca la ochii de pisică, iar printre ei erau și câțiva nasturi militari (...) Bunica îi păstra probabil cu iluzia că o să-i mai poată coase probabil la vestonul bunicului, un fel de recuperare a trecutului, așa cum se manifestă viața înainte de moarte. (...) Iar după aceea ea dispărea, lăsându-mă cu comoara ei; se ducea undeva la umbră, că să-și măsoare umbra.
(...)
Noaptea, înainte de culcare, în patul binecuvântat de un capăt de lumânare, ce lasă grotele albe fără fantome negre, fără ingratitudine încremenită. Ce balaur se strecoară printre cearceafuri? (...) prin gulerul încrețit al cămășii de noapte îi ieșea capul; un cap ca de eroină a unei călătorii somnambulice, printre nori și ceainării.
(...)
Acela care are un tată bărbos, și deodată îl vede bărbierit, cu niște lumini ciudate pe laturile feței, ei bine, acela nu va uita niciodată scena si probabil aceea va fi scena culminantă și capitală a vieții lui. (…) cand avea barbă, blândețea lui venea de undeva dinspre biblic si argonautic.
(…)
Mama se ținea încă bine, tot schimbând forma și compoziția modestelor ei bijuterii. Avea un vechi prieten orfevrier și se distra transformând niște cercei într-un ac de păr sau un ac de păr într-un inel. Părea că se gândește că atâta timp cât acel bătrân avea o bijuterie de-a ei în mâinile sale ca s-o modifice, moartea nu putea să le stea în cale niciunuia dintre ei.”

Mai târziu, către prima tinerețe, marcată de un ritm tot mai ascendent până la acutizarea plafonului formării sale, el începe să scrie ca și cum ar deșira un fir invizibil din pătura umbroasă a sufletului ca să-l înșiruie kilometric mai departe și să-și detensioneze propriul traseu în viață.

“în adolescentă vrei să fii martir cu încăpățânarea inconștientă a unui martir ce nu are habar de ce este martirizat.
(…)
Atunci am putut să-mi dau seama că umbra ajunge într-un loc înaintea noastră.
(…)
Mă sincronizam cu acea croitoreasă care se trezea la 5 dimineață. (…) Veghea acelei femei, care tighelea pânză până și în zori de zi, înghesuind împunsăturile, m-a ajutat să înțeleg că scriitorul are aceeași soartă: trebuie să coasă cu condeiul.”


Umbromanul

Ajuns într-un punct culminant al ascendenței propriului destin, autorul se lasă să cadă pe panta scrisului într-o viteză amețitoare, singura în care își mai poate regăsi fascinația către mister a fostului copil.

“Am plăcerea de a scrie ca pe un fel de revelare și constatare a realității, fapt care, într-un fel, se răsfrânge asupra noastră. Aș putea spune că nu văd scrisul și că aș vrea să dau atâta ușurință mâinii mele, încât să nu simt faptul că scrie.
Daca literatura mea nu-i indispune pe cei cu sufletul curat e fiindcă știu ce a trebuit să suprim, fiindcă nu am atins în ea ceea ce e greu de atins, ceea ce distruge si copleșește sau neutralizează totul.”

Proiecția umbrei se face de această dată nu într-un zoom in, ci într-un zoom out, căruia îi fuge orice, îi scăpă chiar și privirii interioare. Ca și cititori, nu putem constata decât că s-a făcut trecerea către o etapă de de-formare.
Viața boemă și succesul de care începe să se bucure ca tânăr scriitor îl poartă fulgerător către nenumărate destinații noi, cărora le cercetează energiile ascunse.

“Parisul începutului de secol - (…) avea resturi de inele saturniene căzute pe bulevarde.
(…)
În America am fost omagiat ca descoperitor al fărăpălărierismului.”

Din fiecare țară se va alimenta cu nopți albe, cu înfrigurarea artei pe care o prefigurase și pe care încearcă s-o suprapună peste existență. Se creează astfel ramonismo, stilul său personal, iar singura porțiune luminoasă pe care o mai putem regăsi aici este scrisul- ceață, ceață prin care autorul nu caută romanul să se ivească precum un far, ci căreia îi împinge limitele tot mai departe, ca o auto-penitență.


Lumea literară în care se pare că tocmai el începuse din ce în ce mai mult să funcționeze ca un far - își îndreaptă către autor cercuri de influență, edituri, oferte publicistice - ceea ce impune asupra lui o tensiune din care încearcă să se descarce tot prin scris.

Paradoxal, deși romanul acesta aproape că atinge prin simulare gradul 0 al evenimentelor prin starea febrilă pe care o captează; ca și declanșare, el parvine tocmai în perioada autobiografică marcată de declin și exasperare. Romanul nu e privit direct, e lăsat să crească în umbră, de data asta autorul spațializând prin asta umbra dintre el însuși și lumea literară.

“Sunt atât de eu însumi că nu mai pot vorbi cu mine. (…) Cum nu sunt altul pentru mine însumi, trebuie să mă salvez în dialog pentru a spune într-un fel sau altul cine sunt. (…) eu, pentru mine, nici măcar nu sunt Ramon, ci Monra, care este Ramon văzut pe dos, dinăuntrul meu.”

Este punctul maxim de încărcătură unde din autor nu mai rămâne decât umbra profesională care să strige mai departe după umbra omului de altădată, căruia i se așterneau revelațiile la picioare, fără să fi alergat după ele.

“Am lăsat oare atârnați de pereți sori pe care trebuia să-i iau, pur și simplu, ca să mă lungesc spre o sută de ani? Cine m-a furat? Copilul acela care, făcând pe nevinovatul, m-a întrebat cât e ceasul să-mi fi înșfăcat oare posibilitatea ființării?”


Concluzii

“Automuribundia” e o auto-penitență: “Si totuși să trăiești, să asiști la spectacolul lumii din chiar mijlocul ei, murind in picioare.”

Proiecția odată completă, te forțează să rămâi să o și privești. E sentimentul muribundului, căruia îi trece viața pe dinaintea ochilor, cu o disperare fără margini. Căci unde oare se mai poate merge mai departe?

„Când mă privesc în oglindă care îmi întoarce imaginea, găsesc că semăn într-adevăr cu tatăl meu. Voi fi fiind tata? Așadar toată viața mea a fost o fantezie în numele altuia? Să nu fim oare decât un trecut și să nu fim niciodată noi înșine? În plin zbucium în fața oglinzii, am vrut să strig: Nu vreau să fiu tata! Nu vreau să fiu tata!”

Totul se suprapune. Răceala cadaverică întinsă în același timp peste pulsațiile furibunde ale vieții.
Ne mai rămâne doar să ne întrebăm: oare ce fel de om a avut această umbră zidită numai în scris?


„Continuitatea geologică a vieții omenești constă în a așeza un strat de vii peste un strat de morți. Aparținem perioadei modernare și vor veni alții care vor aparține postmodernarului.”




Foto: Stanislaw Kors