Cartea spaniolului Luis Leante, “Cât te mai iubesc” (Editura Vellant, 2008), nu este doar o poveste de dragoste ce-i urmărește în timp pe protagoniști, ci și o pagină de istorie a Saharei Occidentale, colonie cedată de Spania Marocului, în timpul lui Hassan al II-lea.

Printr-o întâmplare vecină cu hazardul, doctorița Montserrat Cambra descoperă printre lucrurile unui pacient, poza înfățisându-l pe Santiago San Román, caporal în armata spaniolă, iubitul ei din tinerețe, despre care știa că murise cu mulți ani în urmă. Aceasta pleacă într-o călătorie în Sahara, ce se dovedește plină de pericole și la sfârșitul căreia o așteaptă adevărata ei “identitate” (ciudat cum poți trăi atâția ani fără să te cunoști cu adevărat). De cealaltă parte, Santiago își trăiește viața, într-un mediu aspru, printre atentate și “jocuri” meschine, fără să poată scăpa de fantoma trecutului.

Contrar așteptărilor, nu iubirea triumfă, ci mai degrabă cunoașterea de sine, superioară oricărei manifestări erotice. Semnificativ este ultimul paragraf, redând sensul himeric, impersonal, oniric al iubirii, ce se amplifică și își “dilată” semnificațiile prin recursul la memorie: “ …Se uită în jur și nu vede pe nimeni. În ciuda arșiței, un fior îi străbate tot trupul. Melodia aceea veche, fluierată stângaci, o transpune într-o seară de august, cu mulți ani în urmă : o piață plină de oameni, o formație cântând pe un podium metalic și niște ochi negri, frumoși, care nu se mai dezlipeau de ea. Cea mai frumoasă privire din lume.”

Ce diferență între tânăra și naiva “Montse”, (care în ciuda tuturor diferențelor de clasă socială, educație, e în stare să renunțe pentru “Santi” la toate visele ei, încălcând principiile familiei) și Montserrat Cambra, cea rațională care vede că întreaga ei călătorie (chiar viață?) a fost o vânătoare de iluzii.

Interesantă abordarea romanului, creat prin jonglarea cu episoade din viața personajelor, în diferite locuri și la diferite vârste. Astfel se impune să vorbim despre o disecție ce are drept finalitate (re)construirea. (să fie oare mai potrivit termenul reconstituire?)
Un argument în acest caz este probabil și faptul ca Luis Leante a scris scenarii cinematografice, iar unele povestiri ale lui au fost ecranizate. Și acest dramatism de peliculă cinematografică îi dă romanului un dinamism aparte, captivant și prin utilizarea tehnicii suspansului.
Când tensiunile se acumulează, autorul are grijă să schimbe cadrul și episodul, pentru a-l aborda mai târziu. Ce-i drept o tehnică destul de comercială, care a făcut carieră în “soap opera”, dar care în cazul lui Luis Leante este susținută de multe alte elemente care cumulate duc inevitabil spre success.
O față ascunsă a romanului este și perspectiva “adaptării”. Vorbim de un spațiu respingător, atât prin prisma geografiei, cât și a mentalității colective, care paradoxal, pare să fie propice unei tentative recuperatorii a sinelui.
Astfel, călătoria lui “Montse”, devine, printr-o trădare a scopului, experiență inițiatică, suficientă sieși, care găsește și explorează adâncimile ființei.

Ce anume a determinat juriul de la Madrid, condus de Mario Vargas Llosa, să acorde acestui autor “Premiul Alfaguara” pentru cel mai bun roman? Dinamismul și naturalețea scrierii, acele “găselnițe epice” care răstoarnă situațiile, cu o nonșalanță imposibil de intuit, ori captivanta ilustrare a simbiozei dintre istorie și devenirea personajelor? Cine știe, cert e că romanul o merită pe deplin!