Calificativul “excentric” i se potrivește lui Mario Bellatín ca o mănușă, îi dă un aer de răzvrătit împotriva comodităților care tind să încolțească literatura, îl legitimează în “breasla” scriitorilor , față de care are atâtea în comun tocmai pentru că e atât de diferit..

Faptul că o asemenea carte ( “Salon de frumusețe”. “Lecții pentru un iepure mort”, Vellant, 2009, traducere și postfață de Ilinca Ilian) apare într-o traducere românească, spune multe și despre noi înșine, nu atât în sensul unui permanent update la literatura occidentală, (și nu numai) ci în sensul depășirii convențiilor, de care am fost dependenți atât de multă vreme.
Stilul lui Mario Bellatín anulează orice intuiție, surprinde cu fiecare rând, tocmai prin imprevizibil, printr-o naturalețe ce ține de regulile altei lumi.

“Salon de frumusețe” este un tratat de descompunere, un fost salon de înfrumusețare, condus de un stilist travestit, este transformat într-un “Muridor”, loc (aici cu reguli foarte stricte) unde se retrag bolnavii să moară în singurătate. Peisajului macabru i se opune trecutul, salonul fiind pe atunci “un loc șic, împodobit cu acvarii cu pești exotici”. A vorbi despre viață și moarte raportându-te la contexte estetice, asta face Mario Bellatín, părând că nu se ia prea mult în serios, plasând experiențe decisive într-un cadru oarecum derizoriu, prea strâmt pentru complexitatea ideilor puse în joc.
Astfel, corectă pare afirmația Ilincăi Ilian, care-l situează pe prozator în descendența lui Kafka “prin confruntarea deschisă cu dilemele și limitele alegorismului” sau a lui Beckett, prin afinitatea pentru spații închise și personaje “schingiuite” de boli și infirmități, într-un mediu ce-și devorează victimele cu încetinitorul. O altă idee ar fi apropierea acestuia de artiștii plastici conceptuali, având în vedere grija scăzută pentru “obiectul” operei , intențiile sale materializându-se în cititor, care va deveni nu numai un complice ci un alter-ego.
Un adevărat spectacol al imaginației. În câte variante va apărea acest “Muridor” în ochii cititorilor?
Universul lui Bellatín ni se desfășoară în plină anormalitate, absolut verosimilă, pentru că legile sunt altele, realitatea însăși devenind un duplicat al lumii livrești, pierzându-și stabilitatea, amenințată să devină la rându-i doar o ipostază a imaginației. Chiar personajul principal este confuz, atât din punct de vedere al sexualității cât și al existenței în spațiul strâmt al “Muridorului”. De aici, realitatea nu e decât întruchiparea tentației și a viciului, prin emisarii ei… “amanții nocturni”.

“Lecții pentru un iepure mort” este un roman fragmentat în 243 de părți, dinamic
alunecos și totodată greu de urmărit, având tendința de a păcăli cititorul prin rapida trecere de la un episod la altul. Sunt povești separate, fără un numitor comun evident, care “se încurcă, se întretaie, ascund și dezvăluie în același timp.” Și avem aici ca personaje : un poet orb , un traducător care nu cunoaște limbile din care traduce, sora literată, care îi înfiază pe frații Kuhn - copii născuți fără membre, bunicul de origine quechua care își inițiază nepotul în această cultură, Maimuța, care pare să-l fi cunoscut foarte bine pe Bruce-Lee și care la rândul ei are experiențe legate de cultura quechua și autorul însuși.

Să fie fragmentarismul lui Mario Bellatín afirmarea unei opțiuni înspre postmodernism, prin pierderea identității și reconstituirea ei din bucăți? (de nu vor fi aceste piese chiar experiențe autobiografice trecute prin filtrul imaginației unui creator ”laconic și inconstant care nu poate zăbovi asupra unui subiect mai mult decât e absolut necesar și se abține de la orice comentariu chiar dacă multe dintre temele schițate conțin un neliniștitor potențial de oroare”. (Ilinca Ilian) ).

Într-un episod, Mario Bellatín, de astă dată în postura de personaj, stă de vorbă cu un alt personaj, filozoful travestit, din care va fi fost inspirat stilistul din “Salonul de frumusețe: “ Serile în care scriitorul asista la transformarea fizică pe care o suferea filosoful travestit par să-i producă actualmente o stranie nostalgie. Poate că, în cazul acesta, “salon de frumusețe” nu este decât un omagiu adus acestui tânăr, care după ce vorbea despre aspectele fundamentale ale criticii rațiunii pure făcea referință, de cele mai multe ori cu un zâmbet disprețuitor, la umilințele pe care a trebuit să le suporte cu o noapte înainte.”


Greu de găsit un sens literaturii lui Bellatín, inutil să o facem. Ne-o spune chiar el: Totul e gol. Nu mai rămân decât cămilele de pe vremuri. Sunt, cum știm cu toții, animale bătrâne. Triste. Plictisite, poate.
Așadar între aceste două romane există o legătură care arată că în spatele lor hazardul are chip uman, ce pescuiește într-un pahar cu apă, leagă și dezleagă, unifică sau fragmentează, în ideea de a pune în lumină “realități”pe care din lașitate sau ignoranță le trecem cu vederea. Și toate acestea… pentru a hrăni iluziile.

“Pentru că numai tu poți face mișcările
Începute de ei
Și frumusețea jocului
Nu trebuie să se piardă”
(Dansează, Marin Sorescu)