"Lacrimosa preciosa
velum, delirul albului furnir
cămila conturnată în acustic miel
în boarea serilor de cox
prin fiorul cărților, ahh pergamentul dox
cu policarul încordat cât praștie goală
te sun vocal, esti un șofar ținut în poală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri galbene de bere
cântam flămânzi, cădeau din ceruri pere..."
(AG)


AG: Câtă nebunie găsim în vorbe... Pentru al doilea interviu cu poetul YZ propusesem inițial ca subiect tentativ scandalurile și crizele avangardei. Prompt, fără multă zăbavă YZ plonjează direct în farsa Dadaiștilor, intentată lui Barrès în anul de grație 1921..
Să-l ascultăm:

YZ:
«În primăvara anului 1921, Dada îi intentează un proces farsă academicianului și deputatului Maurice Barrès, acuzat de "atentat la siguranța spiritului". Această parodie, cu anunțuri, afișe, pregătirea actelor de audiere seamănă excesiv cu un proces veritabil și îi divizează pe dadaiști. Tzara, Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes, Satie, Pansaers nu prea gustă ideea unui tribunal, mai ales unul revoluționar. Tzara, fidel rolului său de catalizator, observă : « Nu este toată lumea președintele mișcării Dada? » El, fondatorul, nu va interveni decât ca "martor", lăsându-l pe Breton să conducă procesul. În cauză e pusă renegarea de către Barrès, patriot naționalist anti-dreyfusard, a tinereții sale anarho-socialiste. E vorba de devenirea oricărei atitudini revoluționare, dar Barrès nu reprezintă nimic pentru Tzara. Procesul se transformă într-o farsă: Breton e președinte, Ribemont-Dessaignes un acuzator public singular, Aragon asigură apărarea împreună cu Soupault, Jacques Rigaut care e martor, refuză să jure. După ce o polemică publică divizase Franța în privința oportunității de a înmormânta un soldat necunoscut sub Arcul de Triumf, Benjamin Péret năvălește îmbrăcat în soldat necunoscut, cu mască de gaze, întrerupând dezbaterile în germană. Patrioții, avertizați nu se știe cum, se arată amenințători. Benjamin Péret se retrage prudent. Tzara împinge cu virtuozitate acțiunea spre deriziune: "N-am nicio încredere în justiție, chiar dacă această justiție e făcută de Dada. Veți fi de acord cu mine, domnule președinte, îi spune el lui Breton, că nu suntem cu toții decât o bandă de ticăloși și că, în consecință, micile diferențe, ticăloși mai mari sau ticăloși mai mici, n-au nicio importanță".
Breton este pe cale să piardă controlul și, în disperare de cauză, i se adresează lui Tzara: "Martorul vrea să treacă drept un imbecil desăvârșit sau caută să fie închis?". Tzara știe încotro bate: "Da, țin să fiu considerat un imbecil desăvârșit și nu caut să scap din azilul în care-mi petrec viața". Într-un sens, totul a fost spus între Breton și Tzara. "Idioțenia pură" reclamată de Dada nu acceptă să cadă în recuperare.
Tzara a ieșit din sală trântind ușa. Picabia a plecat împreună cu prietenii săi când Aragon a început o pledoarie "abilă și strălucită" (după Soupault), care exprima "mai degrabă o condamnare a tribunalului decât o apărare a acuzatului". Juriul l-a condamnat pe Barrès la douăzeci de ani de muncă silnică. Știm din Littérature că, la ora când aprodul întreba cu voce ridicată "Sunteți prezent, Barrès?", scriitorul naționalist "perora la Aix-en-Provence despre sufletul francez în vreme de război. Câțiva tineri provinciali îl ascultau cu gura căscată pe academicianul și deputatul de la Paris"...

AG:
Scandalul aici pomenit implica doar clica lui Breton. Tzara era la începutul dadaismului, Geo Bogza striga și el: "Academicieni bărbieriți-vă pe creier". Apăruseră câțiva avangardiști declarați, revistele Alge prezentau pictori și tineri poeți de geniu: Brauner, Voronca, Roll... Am nevoie de ceva ordine în haos, ai putea clasifica poeții români în ordinea preferințelor? Bănuiesc că va lipsi din listă numele Gherasim Luca, un preferat al meu, dar propun să lăsăm polemica în jurul lui pentru o altă ocazie.

YZ:
Aș vrea să-ți menționez faptul că vorbim aici despre lucruri care s-au întâmplat în câteva decenii, nu s-au întâmplat toate în aceiași ani.
Pentru că totuși acest interviu pare să fie numai despre avangardă (știi, la un moment dat semăna puțin Bacovia cu avangardiștii! De fapt, toate drumurile literare, în secolul XX, par a ajunge, într-un fel sau altul, la avangardă, iar când nu ajung la avangardă, măcar la modernismul moderat.), hai să-ți îndeplinesc dorința (ai bănuit bine că lipsește Gherasim Luca, și lipsesc de asemenea toții avangardiștii care nu sunt români):
Tristan Tzara
Ilarie Voronca
Sașa Pană
Gellu Naum
Stephan Roll
Ion Vinea
N-am citit totuși prea multe din ce a scris Bogza, așa că nu mă pronunț asupra lui. De fapt, nici de la Tristan Tzara n-am citit multe, dar nici n-aveam cum. În orice caz, mi-a plăcut atitudinea lui. Care a avut poate unele lacune în perioada sa marxistă, dar tot e bine dacă a încercat să balanseze pseudo-proletcultismul și suprarealismul, deșo pare o combinație contradictorie. N-am citit prea multe din acea perioadă, dar dacă este să mă iau după "Phases", o carte din 1949 din care am tradus niște fragmente, chiar încerca să mențină un echilibru – fin, dar existent. Totuși prefer atitudinea lui din perioada în care semnase împreună cu alți dadaiști un manifest în care se spunea că proletarii, la urma urmei, sunt tot ai burgheziei, ceea ce e perfect adevărat. Isidore Isou, care reluase unele idei și atitudini ale lui Tzara, spunea că societatea ar trebui în viitor să lase loc și unei pături sociale aparte, și anume "creatorii"...
Cam asta e, ordinea acestei liste se schimbă permanent, în unele zile Sașa Pană îmi pare mai tare decât toți, alteori am senzația că Gellu Naum e cel mai mare poet român după Eminescu, uneori Ilarie Voronca mi se pare cel mai savuros, dar mai întotdeauna Tzara este un reper... N-ai zis dacă să-i enumer pe toți, n-aș avea spațiu atunci și nici nu i-am citit pe toți, deși am citit cel puțin câte un text de mai toți.
În ceea ce-i privește pe pictori, ordinea ar fi cam așa:
Victor Brauner
Jacques Herold
Jules Perahim
Jean David
Și i-aș menționa și pe Gellu Naum, Paul Păun și Dolfi Trost, căci ei toți făceau și picturi/desene, nu numai poezii...




Wassily Kandinsky – Pătrate cu cercuri concentrice


AG: Ești, se pare, un mare admirator al poetului român Gellu Naum. Cum era apreciat poetul în România postbelică? Ai difuzat "Crusta", poem minimalist, ne atrage imediat atenția prin reducere, sublimarea textului. Cum scria Gellu Naum în anii de oprimare spirituala?

"Crusta"
de Gellu Naum

Orașul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creșteau și puneau o singură întrebare
pe când adulții nedumeriți și superbi
scădeau scădeau surâzând

YZ:
Înainte să sar la subiect, vreau să menționez că Gellu Naum, până în 1968, era foarte puțin cunoscut, și aproape exclusiv pentru Cartea cu Apolodor. Da, a scris literatură pentru copii, a trebuie să scrie și câteva cărți proletcultiste și multe traduceri ca să supraviețuiască financiar, dar, după ani, nu i-a plăcut să mai deschidă subiectele acestea. Într-un dicționar de autori al vremii, el era prezent doar ca scriitor de literatură pentru copii. Dar, la nivelul sertarului său, era încă suprarealist. Și nu oricum, ci un altfel de suprarealist. Criticii au văzut diferența când a lansat în 1968 “Athanor” – poezia lui Gellu Naum devenise mai mult decât gumă de mestecat pentru entuziaștii suprarealismului, era chiar poezie în cel mai bun sens al cuvântului.
A început să fie apreciat cu adevărat după anii ’80. Până în anii ’90 a mai luat el premii, dar avalanșa de premii a început abia după ce a luat un premiu... din Republica Zair! Cine mai e în temă știe că Republica Zair/Congo e o pepinieră de francofonie a Africii – deci, nu e chiar de mirare că a fost premiat pentru ediția româno-franceză “Partea cealaltă/L’autre côté”, și totuși sună de-a dreptul suprarealist. Dar să revin la ce vroiam să spun.
Se spunea la un moment dat că Gellu Naum a publicat chiar în 1958 (sau în 1965, nu știu exact) poemul Heraclit, drept consecință primind amenințări din partea Securității. N-aveam o sursă sigură, dar am aflat de curând dintr-un interviu cu Lyggia Naum din 2003 povestea integrală:

"Într-o zi (...), Ivașcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacție, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze că Gellu Naum nu a fost omorât, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraclit. După apariție, am început să primim zi și noapte nenumărate telefoane cu înjurături, amenințări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea că sunt ingineri, studenți, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai sună și câte o fată sau un băiat, care vorbeau în șoaptă și ziceau: "Știți, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi suntem dintre cei care ținem cu domnul Gellu Naum". Nu înțelegeam absolut deloc ceea ce se întâmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului și în Scânteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunați. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane și ne-au întrebat dacă mai suntem sunați ca în zilele trecute, am spus că nu și atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Așa am înțeles ce s-a întâmplat. Și mai târziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul că era atât de cunoscut în străinătate. Întimplarea a făcut însă că, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoșteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe când avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la „Tractorul“ Brașov. Era o scrisoare adresată ziarului Scânteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, țipând la tatăl lui: „Vrei să-l trimiți la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în ședințe și oamenii au fost obligați să scrie toate acele scrisori din Scânteia..."
Ulterior, Caius Dobrescu formulează o replică la acest interviu, în care aduce unele precizări despre "Scrisoarea tatălui meu":
1) n-a fost comandată de nimeni, ci a reprezentat o reacție de lectură absolut liberă, personală și spontană;
2 ) nu era adresată organului PCR Scânteia, ci revistei culturale Contemporanul;
( 3 nu conținea nici un fel de obiecții din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiecții estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez “
4 ) nu era redactată în limbă de lemn și nu conținea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de îndemnuri la linșaj colectiv sau, Doamne ferește!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironică, dar civilizată, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal în relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatăl meu și mine (survenit, de altfel, la 17 ani după publicarea sus-amintitului poem) se produce în momentul când mărturisesc că, nereușind să impresionez cu argumente estetice care mie mi se păreau evidente, recurgeam la strategia culpabilizării și susțineam că reacțiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar împotriva literei și spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal."
Și, mai departe, susține că, de fapt, tatăl lui asociase instinctiv dicteul lui Naum cu "confuzia valorilor, haosul moral și intelectual pe care, asemenea tuturor celor formați în structurile și/sau în spiritul României interbelice, le detesta la lumea comunistă" ș.a.m.d....

AG:
Se știe că Naum prin valoarea operei sale își câștigase dreptul de a nega pe marele Breton. Fără îndoială el ramâne un poet gigantic al secolului XX. Cred că între voi doi există o afinitate despre care Bacovia ne spune:
"Cu gândul meu la tine
Am intâlnit aspecte similare
Părea că ești chiar tu
Doar sufletul tău mai rămâne să difere.."
Ai scrie o poezie anti-Naum așa cum ai scris o stanță "antibacoviană" plină de culoare și aer burlesc, poznaș?

"antibacoviană"

copacii verzi și copacii roz
papucii mei sunt monumente ale naturii
copacii verzi și copacii roz
înălțimea e joasă sublim pântecul pământului
copacii verzi și copacii roz
în palmieri cântă maimuțele samba hawaiian
copacii verzi și copacii roz
zâmbetele cresc pe fiecare figură
copacii verzi și copacii roz..

(20 august 2009)




Jules Perahim – La Marie

YZ :
Trebuie să menționez faptul că Naum nu îl nega deloc pe Breton, pur și simplu nu îi mai plăcea poezia lui Breton, care, se știe, n-avea o stanță la fel de radicală a lui Naum. El vorbea cu evlavie Simonei Popescu despre Breton în felul următor : «Gândește-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalitățile, a schimbat lumea. Uită-te puțin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reușit să zdruncine vechile și falsele certitudini – asta nu-i puțin lucru». Concluzia se impune de la sine...
Acum 20 sau 50 de zile, poate că aș fi fost dispus să fac chiar o poezie anti-Naum. Dar acum sunt puțin prea împăcat cu lucrurile ca să mai am grijă să mă opun la vreo tendință sau alta. Realizez că asta este soluția cea mai bună. În 2008 m-am decis să citesc totuși și alte cărți în afară de cele ale lui Cărtărescu (bibliografia sa părând un soi de cosmos în sine) - și, astfel, am reușit, în cele din urmă, să ajung la Gellu Naum și restul avangardei, înainte de asta la unii dintre simboliștii francezi și români (oh, Iluminațiile lui Rimbaud...), la oniriști, chiar la Blaga, am încercat chiar și câțiva tradiționaliști, în mod curios nu prea am citit din postmoderniști... În fine, știi care e ideea? Că ar fi mai bine poate să nu ne mai îndeletnicim așa de des cu antagonizarea și opunerea, poate ar trebui să fim ca frunza care se lasă îmbrățișată de direcția vântului... Acestea fiind zise, n-aș mai putea scrie acum nici măcar o antibacoviană. N-am nimic împotriva lui Bacovia sau împotriva tradiționaliștilor sau împotriva fracturiștilor, fiecare își croiește propriul drum. Și mai e o chestie: oare ideile noastre chiar sunt ale noastre? Poate că există cu adevărat acea inspirație, acel suflu divin de care ziceau poeții antici! Și atunci n-am face decât să culegem niște fructe din copaci, și atunci ar dispărea orgoliul, ar dispărea nevoia de copyright. (Știați că nu există copyright în industria muzicală din Palau?) Pentru că pe undeva se intersectează toate poeziile, toate cărțile. Într-un imens metatext, cum ar zice textualiștii. La ei (și nu numai), lumea este un metatext. Și, la urma urmei, au dreptate. La univers îi se zice UNIVERS. Adică un singur vers. Nu că ar fi un singur vers, o singură partitură, doar că toate partiturile sunt UNA aș zice.

AG:
Întors din Germania la finele lui Oktoberfest, îl gasesc pe YZ expandat și eflorescent în lipsa mea, activ pe grupul de discuții Farfuridis. Acolo YZ se desfășoară cu impetuozitatea sa neparalelă în spațiul internetic cunoscut, poetul ne invită la cercetare, țintele sale literare sunt ecologic-futurist-organizate, ne simțim ca într-o grădină zoologică paralelă cu delirul verilor de august petrecute lângă mare. Girafe roz? o odă a nonsensului organizat ce ne trimite în postmodernism? A da... lipsește doar Ilarie pe Lună cu un aparat Morse legat de casetofonul respirației poetice ..

"sunny side of the moon”
lui ilarie voronca

luna tico zmeură de televizor pe alb
urcă hidrargirul cât în apă caribu
pudră stereofonică în cântar de 5 eclipse
când eram la piață am văzut o cutie cu banane din surinam
dovadă existențială că surinam există
cu cele 162 de kilograme de nisipuri solare în buzunar
cu papaya astrolongata și assossissanssos
nu se ascunde nimeni sub pături
cerneala urcă plină de încăpățânare
lumina urcă plină de încăpățânare
curcubeu de casetofon organic
creaturile lui miró dansează în oraș
spălat
pieptănat
oceanat
ecranat
omul de pepene
cu trei culori sub mustață
gustul desăvârșit
pentru foi colorate de napolitană
câte o fântână pe fiecare hectar
podul de sticlă
sintetizator
și la fiecare semafor
se înalță muzicile de girafe roz
acum și în vecii vecilor amin

(1 august 2009/ora 19:10)

Apoi diapazonul se schimbă, YZ focusează pe Leonid Dimov, în rime! O formă, se pare, pe cale de dispariție.
Ne simțim pierduți în ambiguul mesajului, tonurile voit imposibile, e oare vers sau poate doar imagine de carnaval? Oricum rămânem în brațe cu întrebarea «ce e viața.. pentru un vizigot bufon»?

YZ : Rocă barocă sau Stampă negustorească
lui Leonid Dimov

Fructe de mare, învelite în ciocolată,
Sub împărăția ambalajelor de parmalată,
Privesc mute - dragi telespectatoare -
Repetițiile unui spectacol de mare grandoare:

Protagonistul: un șarmant vizigot bufon,
Absolvent al Facultății de Circ din Gabon,
Ronțăind un soare copilăresc, la reduceri,
Asistat de curcubeeni la față culceri.

În conversație cu un șurub bimotor,
O revelație îi urcă la cap: "În opinia lui Eu,
Viața nu e o întâlnire dintre o casieriță și Nabucodonosor.

Chiar de nu candidez la Partidul Esențelor,
Miner prin nori de cămilă, îl am pe Dumnezeu,
Prin zăcăminte de gânduri, busolă (mie, lor, păianjenilor).

(25 august 2009/ora 18:14)




Robert Delaunay – Femeie portugheză înaltă


AG:
Si iată, tot din această vară fierbinte, Eclabusură, un poem total diferit, impresionist,
amintind de lumiile fantastice inventate de Cortazar :

"eclabusură"

O melibee două un trup uscat la aceeași înălțime cu apa
iată mai puține umbre mai multă zeamă de neon
rufele ce atârnă deasupra piscinei azurii și munților de înghețată
o pasăre ieșind din gură
și în pahar bem iubire în dungi
dungi de culori
dungi de soare
dungi de viață
dulcele integralism cu bine și rău nu bine sau rău
și din nisipuri am putea să ne naștem a doua oară

(27 iulie 2009/ora 14:16)

Noi doi am scris puțin împreună, la 4 mâini, cred că erau niște colaje abstracte. Este o experiență deosebită, seamănă mult cu improvizația în jazz, un act aleatoriu, imposibil de refăcut. Dacă, ipotetic, ți s-ar oferi ocazia unui colaj, pe cine ai alege dintre cei mari?

YZ:
Pe Ion Barbu...
Vorbesc serios. Știați că a colaborat la Contimporanul? Sau că "Ritmuri pentru nunțile necesare" se chemase inițial "Jazzband pentru nunțile necesare"?
Dar nu știu dacă ar fi acceptat propunerea mea, așa că dintre avangardiștii noștri familiari: cu Ilarie Voronca sau cu Sașa Pană. Sau cu Victor Brauner. Ar fi interesant.

AG:
Hai să tăiem firul în 4. ‘Netul de azi e inundat de o literatură destul de îndoielnică, uneori despresiv-viscerală. Găsim autori obsedați de introspecție, de mizeria relațiilor comunicaționale. Se simte o deplasare spre extreme, limba e mai săracă, esența nu rezidă în calitatea textului cum era cerută de Heidegger, ci mai curând în lamentarea unui drum care nu duce nicăeri, care e minat de dezvăluirea discrepanțelor între real-virtual. Crezi că avangarda e o mișcare apusă, închisă? Care e aportul ei la arta modernă? Ce organizație ar trebui să difuzeze materialele încă nepublicate în limba română?

YZ:
Mai întâi, vreau să spun că nu e de ieri, de azi această tendință – nu e nimic rău în a fi obsedat de introspecție, dar poate că lamentarea asta în doze excesiv cam dăunează...
În ceea ce privește avangarda (nu știu ce legătură are întrebarea cu propozițiile anterioare), eu cred că avangarda e închisă doar pentru istoricii stricți...Sau mai bine spus dacă o considerăm o mișcare. Dar avangardiștii o defineau mai degrabă ca pe o stare de spirit.
Și Shakespeare era avangardist. "Norul acela seamănă cu o cămilă". Nu ți se pare asta suprarealist? Sau Heraclit. Era un soi de filozof avangardist. În sensul larg al cuvântului, după cum ți-ai dat seama. Dar la vremea aceea îți dai seama că era absolut șocant să vină Heraclit și să spună că focul e 'ăl mai tare din elemente, chiar dacă nu e nici pe departe la fel de prezent ca apa, ca aerul, ca pământul. Sau că râul nu rămâne niciodată același.
Acum, peste tot putem observa influența mai mult sau mai puțin subtilă a avangardelor. Care sunt încă studiate superficial la școală, deși, cred eu, impactul lor a fost mult mai mare decât al, să zicem, romanelor neorealiste, neobalzaciene. Romanul balzacian a fost și el o influență de netăgăduit, în măsura în care e un demers oarecum clasicist, iar proza a fost mereu mai puțin permeabilă la inovații decât poezia, general vorbind. Și, oricum, influența suprarealismului a pătruns până și în proză - vezi realiștii magici, vezi Boris Vian sau, pe la noi, prozatorii din grupul oniriștilor...
Acum, mai e o chestiune delicată: de cele mai multe ori, aportul la arta modernă este fie foarte subtil, fie foarte semnificativ, și atunci ar fi de discutat despre copierea la infinit a rețetei lui Duchamp. Bun, bun, readymade-readymade, dar parcă n-a devenit puțin prea răspândită chestia? Chiar și unul ca mine poate deveni, după o vreme, iritat de atâtea "sculpturi" gen vulcan din excremente de elefant (așa am văzut într-un film; în mod evident, protagonistul își exprimase opinia nefavorabilă vis-a-vis de sculptură în timp ce artista era în spatele său, iar când își dă seama de ce a făcut, ăsta o întoarce și zice că e minunată...). Stau și mă întreb: ce diferență este atunci între aceste neodadaisme ieftine și artiștii neremarcabili care, în secolele trecute, foloseau aceeași rețetă a tabloului mimetic la infinit? Scuză-mă, dar dacă ești suprarealist sau dadaist, asta nu te face automat un geniu, oricât de mulți genii ar fi fost în aceste curente. Există un Institut de Cercetare a Avangardei Române și Europene, dar, cel puțin aici pe Internet, activitatea acestui institut este cam invizibilă. Și da, acest institut ar trebui să aibă grijă de răspândirea informațiilor despre avangardă per total, ca, de pildă, Fundația Gellu Naum, care se ocupă, firește, doar de Gellu Naum. Ar mai fi Fundația Prodan, care prezintă, în engleză, informații despre unii dintre avangardiști. Dar, în ansamblu, ar fi de dorit mai multă mișcare în domeniu - mai multe informații despre cărțile avangardiștilor se găsesc pe unele siteuri de licitații.
Nu-mi prea place să fac publicitate, dar aș ruga cititorii interesați să arunce o privire pe site-ul meu http://sites.google.com/site/avangardaromana/. Și așa, nu prea i-am făcut reclamă...

AG :
Repet acum o chestiune care mă frământă mai de mult. Ai transpirat din greu să procuri și să traduci texte avangardiste necunoscute cititorului de limba română, nu ar fi timpul să legi aceste eforturi într-o binemeritată carte?

YZ:
Cred că ești totuși conștient, Adriane, că ceea ce fac poate fi numită “piraterie”. Dar cum operele unor mari poeți precum, să zicem, Eminescu pot fi găsite aproape sau chiar în întregime pe Internet, de ce nu? Și n-am primit încă nicio scrisoare de la FBI... Nu știu câți știu, dar eu am lansat în trecutul apropiat șarje împotriva copyrightului... Astăzi cred că foarte curând se va renunța definitiv la copyright, cred că nu ajută pe nimeni în afară de factorul “bani storși de la plagiatori”, oricum nu intenționez să plagiez de-a dreptul avangardiștii. Am respect pentru ei și îi crediteaz ca atare, am grijă să informez publicul până și în carte se poate regăsi o poezie sau alta (cu unele excepții, când chiar nu știu volumul de proveniență).
Așadar, nu știu dacă voi fi prea curând capabil să scot o astfel de carte, ar trebui să scot aprobări de la Vladimir Pană și compania... Dar aș putea să încerc să fac ceva î privința asta după ce intru la Facultatea de Litere...
Știi ce ar fi interesant?
Am avea suficient material rar și poate chiar inedit pentru o antologie a avangardei mai altfel. Toate antologiile în materie de după cea a lui Sașa Pană au încercat să reducă numărul doar la avangardiștii "esențiali", indiscutabili. Dar sunt destule nume chiar interesante precum Aurel Zaremba sau Nicolae Oprea Dinu care nu au prea fost discutate după antologia lui Sașa Pană. Și ar mai fi și unele care lipsesc din cea a lui Sașa Pană, precum cea a lui Teodor Scarlat, care încercase să publice o carte la editura Unu, dar și-a pierdut manuscrisele și le-a găsit abia la începutul anilor '70, antologia lui Sașa a apărut puțin mai devreme. Și care conținea și unele ilustrații de avangardiști, dar lipsesc unele nume precum Michonze, iar despre cele menționate nu se dau informații.
Mai vreau să zic ceva: mai bine decât încă o antologie a avangardei ar fi să se începe să se republice în facsimile sau ceva de genul edițiile originale ale avangardiștilor. Numai să știe editurile cum să le promoveze, cum să le aloce ediții frumoase, luxoase, că altminteri se poate găsi interes.
Acestea fiind zise, mai degrabă decât să vorbim iarăși și din nou despre avangardă, aș fi vrut să vorbim despre mâncare, de exemplu. Ce zici de pralinele belgiene?

AG:
Praline? Îmi sorb cafeaua cu pai simplu, cu buzele strânse în formă de muon,
miezul deprimat al zilei mă ține treaz, nu am văzut azi flori și nici glastre cu muștar înflorit. E o penurie de gesturi și mirodenii în abstract, lipsesc gusturile simple, mă uimesc lumina polară, biscuiții fără sare, fetițele ce nu ies din șotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câțiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou. Ne băgam în pat, ne acoperim cu pene bărbia și genunchii cocârjați în poziție foetală, crezând că vom dormi, dar nu, aurora bate direct din tavan, lasă pete albastre pe tencuiala cortexului, chemăm un specialist în vedenii, ești bolnav omule, zice dând cu talc peste amintiri, ia și tu o vacanță de la avangardă, de când nu ai urcat un catarg, sau căutat în pod polaroidul de vară indiană? Îmi mișc ochelarii de soare, cu gestul unui fermier atacat de capre disperate, în zare fumegă abatorul tuturor speranțelor.
A mai rămas să mă îmbrac, îmi pun o cămașă de mătase, o cravată "art brut" inventată
de Dubuffet, un ceas cu cuc simbolizând nebunia nefertilă a clanului poetic, o vulpe rapace mă mușcă de glezne, știu... e inconștiența mea care dă târcoale psihicului răpus de prea multă abstractizare... Mai ai praline?

YZ :
Da’ cum să nu!
Din suflet se scot pralinele!...


Tel Aviv / Constanța – Oct 2009