Anul începerii furtunii, 1939 anticipează pentru Europa întâlnirea dintre un ciclon atlantic și un anticiclon de stepă rusească, în 1940, 1941, 1942. Extrema stângă fusese doar aparent discriminată.
În primăvară, la Pactul Anticomintern este invitată să adere și Polonia. Europa fascistă revendică teritorii în vederea extinderii spațiului vital. Dintre statele naționalist-socialiste cu dictatură de dreapta, numai Spania lui Franco și Portugalia lui Salazar nu emit pretenții și nu trec imediat la rapturi teritoriale vecine. Noua ordine rasială, prin îndemnurile la exterminare, se referă nu numai la evrei, țigani, ci amenință pe musulmanii albanezi, pe catolicii polonezi, pe ortodocșii sârbi și greci; mult mai târziu pe ateii sovietici. Discriminarea nu ține cont de cult, iar până la urmă și scandinavii, la fel de protestanți ca frații lor germanici îi vor suporta tăvălugul nimicitor de fiorduri. Românii din Ardealul de Nord-Est vor fi discriminați în 1940 de către regimul horthyst și celelalte dictaturi abătute peste Ungaria. Albania sângerează dar nu îngenunchează niciodată în fața lui Mussolini. Grecia se va apăra luni întregi de italieni și mai ales de nemți, până ce și Creta va cădea în urma unei debarcări aeriene de neoprit.
Discriminarea altor populații începuse de fapt prin centralismul moscovit din Uniunea Sovietică. După terminarea Războiului Civil și înfrângerea “albilor” susținuți de cazaci, ucrainienii apuseni (haholi), bieloruși, în tot deceniul al treilea Stalin trecuse la măsuri radicale. Reprimările națiunilor din cadrul “Uniunii”, apoi a căpeteniilor armatei roșii și a zecilor și sutelor de mii dintre militarii care nu se supuneau lui Stalin, s-ar fi potrivit mai de grabă unei “Huniuni” rasiale – de unde și compararea cinematografică a lui Atila, Biciul lui Dumnezeu, cu Stalin. Deportările de români basarabeni și bucovineni între anii 1940-1941 vor dovedi clar planul expansionist și politica de rusificare a unei mari părți din Europa.
Pactul Ribbentrop-Molotov de pe data de 23 august 1939 reprezintă primul act diplomatic pus la cale de către iredentistul I.V. Stalin, “camaradul” pe picior de egalitate (în marș forțat) cu “tovarășul” A. Hitler. În acest tratat de neagresiune nu-i folosit decât limbajul agresării politico-militare a națiunilor mai mici. Ar fi trebuit ca și forțele Occidentului european, imediat după începerea celui de-al doilea război mondial, odată cu bombardarea la orele cinci dimineața a Poloniei pe data de 1 sepembrie 1939, să sesizeze și să reacționeze lucid, nu preferențial la dubla agresiune militară asupra acestui stat. Dacă englezii și francezii ar fi declarat război atât Germaniei, cât și Uniunii Sovietice, atunci istoria ar fi luat o turnură deosebită. Nici Fürherul, cancelarul celui de-al treilea Reich, nu s-a așteptat să fie singurul inamic al Occidentului Europei și mai târziu al Statelor Unite de peste Atlantic. Cu certitudine, Hitler se va simți tot mai discriminat, față de rivalul la fel de primejdios Stalin. Diplomația mondială nu se făcea corect, ci în funcție de conjunctură, încurajând pericolul momentan mai mic (Stalin și expansiunea comunismului). Definirea dublei agresiuni asupra Europei și democrațiilor ei fragile trebuia declarată curajos, chiar și de S.U.A., însă președintele Roosevelt n-a jucat cinstit, nedând cărțile pe față, nici față de nemți, dar nici față de englezi, pentru că Stalin, ca un chibiț din partea casei, îi interzicea să intervină în duelul germano-britanic. Era imposibil ca din vara anului 1939 să se prelungească Axa Roma-Tokio-Berlin și spre Moscova; mai ales din cauză că ascensiunea fascismului, a nazismului se bazase în primul rând pe lupta împotriva comunismului, de netolerat și în politica externă a țărilor civilizate.
Prin urmare, declarația de război făcută Germaniei de către Anglia și Franța reprezintă un risc asumat din start, o eroare de mari proporții. Aceste state dinspre Atlantic lăsau neapărate din două flancuri toate țările prietene din Europa Centrală și Sud-estică, încă în neutralitate: Polonia, România, Yugoslavia, Albania, Grecia. Austria și Cehoslovacia fuseseră deja ciopârțite, înglobate Reichului ori statului satelit al său, horthyst. Conturarea îngrijorătoare a Hitlerlandului nu putea fi o scuză suficientă pentru încurajarea Uniunii Sovietice; nu se ținea seama și de groaznicul pericol stalinist, ce urma să prolifereze după slăbirea Reichului.
Anglia și Franța recunoșteau că se simțeau în septembrie 1939 amenințate prea puțin de către Stalin și imperialismul sovietic, dar nu vedeau că obligă tot mai mult nazismul să se exacerbeze, pe fondul recunoașterii internaționale a comunismului rusesc ca pe o nouă putere mondială. Omologarea și sprijinirea politicii dictatorului Stalin de către Occident a fost eroarea cea mai gravă din tot secolul al XX-lea. Au existat unele ipoteze precum că englezii ar fi fost înțeleși cu nemții, până în pragul bătăliei pentru Stalingrad. Aceste ipoteze sunt infirmate de pregătirea alungării lui Rommel din Nordul Africii, deși campania anglo-americană va stagna câteva luni prin Algeria și Tunisia numai din motive de tactică militară, pentru slăbirea și încercuirea definitivă a inamicului.
Starea de expectativă în care s-a complăcut multă vreme S.U.A., menținută și după anul 1939, n-are nicio motivație. Concomitent, U.R.S.S. și Germania începuseră campaniile de rapturi teritoriale din vara anului 1939. În vara lui 1940 intențiile expansioniste ale lui Stalin și protestul internațional lansat de regatul României căruia i se răpise Basarabia, Bucovina nordică și ținutul Herței încă mai puteau să atragă atenția Statelor Unite și lui Roosevelt, care s-au prefăcut că nu le văd consecințele viitoare, pentru retrasarea cu roșu (creion chimic) a unei alte hărți europene postbelice.
Întrebarea încă fără răspuns a istoriei celui de-al doilea război mondial este de ce s-a calculat fals grăbirea terminării sale. Consecințele sale nefaste nu se vor curma pe data de 9 mai 1945 printr-un carnaval al păcii de prost gust. Să fi fost vorba de triumful democrației împotriva dictaturilor de dreapta și de stânga? Nicidecum. Duelul mondial dintre comunism și Anticomintern s-a adâncit după 1945 la scară mondială, mai întâi în China, apoi în Coreea, Vietnam și celelalte state ale lumii.
Inițial, în anul 1939 dilema era alta: din ce motive s-a încercat după 1 septembrie o refacere a Antantei din primul război mondial și “încercuirea” diplomatico-militară Germaniei și viitoarelor ei state-satelit (ce vor fi semiocupate de armatele naziste), în condițiile în care și armata roșie a lui Stalin reprezenta o amenințare la fel de serioasă? Stabilitatea democratică în Bulgaria, Yugoslavia, Albania, Grecia și România nici nu mai conta pentru englezi și americani, care au susținut până la capăt numai Turcia în temerara ei apărare față de pericolul asiatizării expansiunii hitleriste.
Astăzi, după șaizeci de ani, nu se pot găsi scuze pentru tot ce avea să se întâmple abia la încheierea acestei conflagrații modiale. S-a definit, numai pe termen scurt, neobiectiv, agresorul hitlerist-mussolinian-horthyst-antonescian, fiind ignorat celălalt agressor, pe termen lung – I.V. Stalin, Cominternul și Uniunea Sovietică. Proverbul “Fă-te frate cu dracul până treci puntea” a funcționat picaresc și prea puțin strategico-pragmatic pentru americani, deoarece nu ei, ci francezii și englezii au avut de suportat pe viu ocupația sau bombardamentele germane. Pericolul nipon a fost asemănat de către Roosevelt numai cu acela german, nu și cu pericolul sovietizării unei părți a Terrei. Americanii au alergat în brațele rușilor “eliberatori” din 1945, numai din pricină că Roosevelt se subordonase treptat intereselor lui I.V. Stalin.
Dracula cel roșu, acest Stalin măcelar al Europei, care apare deseori în materialele mediatice (în Germania, România, Ungaria, Finlanda) n-a fost un simplu clișeu internațional, un kitsch propagandistic după cum pretindeau americanii făcând și filmul cu Hitler interpretat satiric de Chaplin. Un Stalin vampirizând Europa a existat de la începutul carierei sale, ba chiar și după moartea sa, prin succesiunea imperialist-sovietică.
A extrage chirurgical, din neglijență, numai un glonte din burta unui împușcat cu două focuri de armă înseamnă a-i spori hemoragia și a-i grăbi decesul. Deontologia declarațiilor de război cerea, încă din 1939, cel puțin Statelor Unite până la sfârșitul anului 1941 să se pronunțe negativ și față de U.R.S.S. Vremea ripostei față de “amicul” Stalin a fost prielnică și începând din toamna anului 1943, când efortul tiplomatic al lui Mihai Antonescu, al lui Ică Antonescu și chiar al Mareșalului Ion Antonescu ținteau chiar încheierea unui armistițiu cu S.U.A. și stăvilirea pericolului sovietic. Deși Ion Antonescu a fost mustrat aspru și în repetate rânduri pentru aceste negocieri de către Hitler, este posibil ca dorința Germaniei să fi înclinat exclusiv spre această soluție, de revenire la raporturi normale, ba chiar subalterne în relațiile cu S.U.A. În termeni juridici, dacă o crimă este provocată de doi suspecți și procedura de urmărire începe numai asupra unuia dintre ei, deși există probe că al doilea ar fi la fel de vinovat, atunci se încalcă legea de către procuratură și organele de poliție. Extrapolând această situație condamnabilă, deducem că agresorul european Stalin și-a asigurat spatele. A făcut acest lucru din timp, premeditat. Spatele s-a numit S.U.A. – iar compromisul lor a fost cucerirea întregii lumi imediat după “încetarea” războiului. Uciderea președintelui John Kennedy devine explicabilă prin ingerințele Cominternului în politica S.U.A, timp de peste trei decenii.
La 23 august 1939, prin semnarea la Moscova a tratatului de neagresiune ruso-german i s-a întins lui Hitler cea mai abilă capcană diplomatică și strategică de către un Stalin cu spatele deja acoperit. Acest “spate” solid al lui Stalin s-a numit pe dată Franța și Anglia – care de altfel n-ar fi fost atacate de către Hitler, dacă nu se aliau direct cu forța sovietică, legitimându-i existența pentru prima dată la începutul lunii septembrie 1939. În mod tacit, spatele stalinist s-a numit însă armata, forțele economice ale S.U.A. și Roosevelt. Contribuția de război a S.U.A a fost de zece ori mai mare decât cea a Marii Britanii, considerată pe locul doi pe plan mondial. Rusia a fost ajutată consecvent de America să poarte războiul cu Hitler, chiar dacă balanța începuse să încline din a doua parte a anului 1942 spre Răsăritul Europei. Sovietizarea armată se accelerează din stepele rusești până la Berlin, fără a i se pună opreliști de către S.U.A., Marea Britanie, Canada și ceilalți aliați ai lui Stalin. Nu degeaba marele publicist Sextil Pușcariu a acuzat de trădare aceste state în timpul exilului său din Spania, dovedind clar că Emil Bodnăraș (Serghei Bodnarenko) a avut un aport decisiv la arestarea de către regele Mihai I a Mareșalului Ion Antonescu.
Aveau să fie înglobate Uniunii Sovietice, încă din 1943, teritorii întregi din Finlanda, România, Cehoslovacia. Þările baltice – numite Curlandia în documentele medievale, ale Ligii hanseatice a orașelor – își pierdeau orice șansă de redobândire a independenței. În concluzie, se va dovedi după 9 mai 1945 că forța revizionistă și iredentistă a U.R.S.S. a fost mai periculoasă decât cea a inamicului fascisto-hitlerist, reclamând de asemenea blamarea prevederilor Tratatului de pace din 1919 de la Paris. Și exact acestei noi forțe antidemocratice i s-a dat dreptul, legitimarea istorică de-a deveni “artizanul” și “bastionul” păcii mondiale, atât în verile anilor 1939 și 1940, cât și după 21 iunie 1941. Înarmarea de-atunci a U.R.S.S. de către S.U.A. ne aduce aminte, desigur, de păcălirea împăratului Domițian de către Decebal, după anul 87.
În ceea ce privește proiectarea atacării U.R.S.S, aceasta era mai veche decât planul Barbarossa. Datele strategiei inițiale au fost schimbate de către Hitler, Horthy, Mussolini, Antonescu. La acest atac militar, pentru eliberarea țărilor baltice, a unei părți din Polonia, a Bielorusiei, Ucrainei, Georgiei ar fi trebuit să participe în primul rând conducătorii din țările democratice ale Occidentului, S.U.A în special. Adevărul istoric este că de un asemenea plan Barbarossa se temuse întotdeauna lupul de taiga Stalin, chiar și după 9 mai 1945; din timp își făcuse buncărul din catacombele Moscovei. Ocuparea hitleristă de facto a celei mai mari părți europene din Uniunea Sovietică fusese deja teoretizată, mai înainte de marile puteri occidentale. Aplicarea ei samavolnică, prin exterminarea rușilor și a evreilor este un episod tragic, un holocaust de dimensiuni rar întâlnite în istoria omenirii.
Lui Stalin, Roosevelt și Churchill le-au plăcut jocul de domino, carnavalul, mascarada.
La Yalta, majordomul de hotel Ana Pauker, pus de Stalin să-i binedispună pe marii musafiri ai poporului rus, s-a ocupat special de ei. Altfel nu se xplică de ce atât Roosevelt, cât și Churchill n-au reacționat negativ la jocul împărțirii pe zone de influență a unei Europe întregi. Ca la ruletă, au fost adjudecate de către Stalin toate mizele pe care le pusese la bătaie, în afară de miza viitorului comunist al Greciei. Răsucirea politicii europene, exclusiv în favoarea U.R.S.S. și a ideologiei marxist-staliniste nu-i una întâmplătoare, nu-i nici pe termen scurt, ci pentru un termen definitiv. Această convenție de la Yalta anulează, și astăzi, eforturile unor state de a-și recupera din teritoriile pe care Stalin le-a ocupat în 1943 și 1944. Exact ca la exodul poporului ales prin deșert, patruzeci de ani au trebuit să treacă pentru a se emite Perestroika – cel mai dibace și mai diplomatic procedeu ca Uniunea Sovietică, redevenită pe parcurs Rusia, să iasă inobservabil din atenția lumii devastate chiar de ea. Mihail Gorbaciov prin Perestroika, iar pe urmă Boris Elțân prin puciul său retrocomunist au câștigat mai întâi simpatia întregii Rusii, făcând presiuni externe asupra S.U.A. să le fie recunoscute granițele pe care le stabilise Stalin în Europa și le parafaseră cu de-a sila puterile occidentale după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Stalin a transformat vechea Rusie țaristă într-un “pământ desțelenit” și tot ce a ocupat din Europa într-o Novaia Zemlea, copiind goana spre Vest a yankeilor. Și-a răsucit mustața, dar și năravul de lup fioros, pus paznic la oi. O bună parte din spațiul vital pe care Hitler îl dorise pentru Germania – țările baltice, jumătatea de est a Finlandei, o parte a Cehoslovaciei, Estul Poloniei ocupat de sovietici în 1939, Nordul și Estul regatului României, Bielorusia și Ucraina s-a bucurat din 1941 până în 1943-1944 de-un regim de ocupație foarte civilizat în comparație cu represaliile de război aduse aici de armata roșie și regimul de la Moscova. Chiar dacă ni se pare de domeniul absurdului, Berlinul tindea după 1942-1943 să devină un garant pentru Washington și Londra, factor stabilizator în Centrul și Estul Europei – în fața pericolului mai mare, imperialismul comunist ce i-a luat locul. Toate statele ce-aveau să intre în blocul (lagărul) comunist n-au avut parte nici măcar de protecție colonialistă din partea ocupantului Stalin. S-a continuat deportarea masivă a populațiilor, decimarea fostelor armate europene în Siberia, colonizarea asiatică în plin Centrul Europei. Acest asolament interetnic, constând și în aducerea “îngrășământului” artificial, a ciulinilor stepei de către vântul Muscalul (crivățul Rusiei roșii) a permis strămutarea programată a mai bine de o sută de milioane de oameni dintre toți locuitorii Uniunii Sovietice. Drepturile unor asiatici de-a trăi mai civiliza au atentat direct asupra drepturilor la autodeterminare ale tuturor popoarelor, pretinse odinioară de Lenin. Pierderea identității naționale și a limbilor continuă cu aceeași intensitate de-a lungul și de-a latul Federației ruse, în mileniul al treilea. Conglomeratul ei de națiuni, etnii oprimate mocnește, scapără câteodată, prin Ucraina, Bielurusia, Georgia, Osetia de Nord, Cecenia și Lingușeția, ori dincolo de Urali și de Marea Caspică, arătând că în primele șase decenii ale secolului XX au fost redusă la tăcere pe-aici focarele contrarevoluționare antimoscovite. Dreptul popoarelor la autodeterminare, stipulat prin marea revoluție demarată în 1917 mai întâi de burghezii ruși antițariști, apoi și de Vladimir Ilici Lenin a rămas simplu vis, pentru ca Stalin să-l modifice în slogan propagandistic, proletcultist. Continuatorii naționalismului rusesc agresiv s-au numit după el Hrusciov, Brejnev, Elțân, Jirinovski, Putin, Smirnov și Voronin.
Generali și comandanți militari precum Ion Antonescu sau Andrei Andreievici Vlasov, învinuiți c-au subordonat armata română și cea ucrainiană doar intereselor mașinii de război a Reichului, au avut parte de oprobiul “internațional” imediat după 9 mai 1945. Însă motivațiile și determinarea lor ca să lupte până în pânzele albe împotriva armatei roșii au avut o justificare istorică: eradicarea din Europa de Sud-Est a flagelului mondial ce-avea să devină comunismul. Putem citi despre prestigiul rusesc al lui Andrei Vlasov, pe Wikipedia: "Hitler era îngrijorat de intențiile lui Vlasov. Într-un discurs ținut pe 3 aprilie 1943 în fața Înaltului Comandament German, Hitler a declarat că o asemenea armată nu trebuia să fie creată niciodată și a ordonat ca toate eforturile pentru crearea respectivei forțe militare să înceteze, sprijinitorii din armata germană a inițiativelor lui Vlasov trebuind să fie izolați. Hitler se temea că Vlasov ar fi putut să-l răstoarne pe Stalin și să creeze o Rusie independentă, ceea ce ar fi contravenit planurilor de expansiune nazistă până la Munții Urali. Au fost luate măsuri împotriva voluntarilor est-europeni, în mod special împotriva celor ruși, aceștia fiind transferați pe frontul de vest.
Vlasov a primit permisiunea să facă mai multe călătorii în zonele ocupate de germani în Rusia, de exemplu în regiunea Pskov, unde a avut loc o paradă a voluntarilor ruși. Populatia rusă a avut reacții amestecate la adresa inițiativelor lui Vlasov. Vlasov a făcut la Pskov o greșeală politică care putea să-i fie fatală, numindu-i într-un discurs pe germani "oaspeți", o poziție considerată inacceptabilă de Hitler. Vlasov a fost arestat la domiciliu și a fost amenințat că va fi predat Gestapoului. Vlasov a amenințat că va demisiona și se va reîntoarce în lagărul de prizonieri, dar a fost convins să renunțe în ultima clipă de unii dintre colaboratorii apropiați.
Doar în septembrie 1944 au fost germanii de acord să-i dea undă verde lui Vlasov să creeze Aramta Rusă de Eliberare, în principal datorită intervențiilor lui Heinrich Himmler, inițial un oponenet virulent al lui Vlasov. Vlasov a format și prezidat Comitetul pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei și și-a făcut cunoscute intențiile prin Proclamația de la Praga de pe 14 noiembrie 1944. Vlasov a sperat să poată organiza congres panslav de eliberare, dar această inițiativă i-a fost interzisă."

Dacă am cunoaște mai bine relațiile în care au intrat Antonescu și Vlasov, ca șefi-colegi de armate, atunci am ști mai multe despre cauza mobilizării lor până la capăt în fața tăvălugului sovietic, abătut peste trei sferturi din Europa postbelică.
Paradoxal, uităm că în Bielorusia unul din trei oameni a fost ucis pe timpul celui de-al doilea război mondial. Crimele de război (represaliile) de-aici nu i se pot pune atât de mult pe seama lui Hitler, ci pe seama lui Stalin, cel care recucerea din 1943 acest pământ având din Evul Mediu o limbă aparte și curajul să se împotrivească față de sovietizarea forțată.