Prezentul instantaneu și vocația introspecției
de Dan Ionescu


La editura EuroPress, tânărul prozator Bogdan Mihai Dascălu, autor, între altele, al unei cărți importante, apărute la Hamburg în 2004, despre Herta Müller: Held und Welt in Herta Müllers Erzählungen, a publicat romanul Iarna îngerilor.
Titlul este sugestiv pentru sfârșitul cuiva la mijlocul iernii, final teluric, dar și pentru ideea vieții de apoi: jumătatea (iernii) rămasă oricum o vei petrece, fie în compania îngerilor, fie, fără să fi realizat transcendența dinspre mediul fanic înspre universul criptic, în iluzia care-ți supraviețuiește, că orașul va intra sub autoritatea calmă a făpturilor celești.
Bogdan Mihai Dascălu, atras ca Minulescu în poezie, de magia cifrelor, apelează la factura simbolică a lucrurilor, spre a fixa reperele unei realități clare.
Stagnarea spațială din debutul romanului consacră acțiunea unui destin de la ai cărui parametri personajul se mai salvează substituindu-se el însuși altei acțiuni, dar de natură livrescă, pentru că devine autor. Totul e posibil datorită tehnicii romanului în sertar sau a povestirii în ramă: „Începu să scrie, încet, cu atenție, de parcă ar mai avea vreo importanță, de parcă literele ar fi obligate să șadă veșnic pe micile rafturi ale caietului, privind în același timp, fără să-și ațintească ochii asupra unui ceva, prin aerul plin până la refuz de fulgi mari, cufocant de mari, ce coboară fără încetare din stratul de nori – atât de deși, încât par să fi luat locul cerului – care se oprise, cu câteva zile în urmă, deasupra orașului“.
Topirea într-o carte a două direcții diegetice invocă prezența unui lector dornic de aventură și de investigație psihologică pentru descifrarea mesajului din subsidiar: păstrarea calmului în cazuri de vești sumbre, capitale. În consecință, romanul Iarna îngerilor va avea audiență la un public mai larg: o linie narativă afirmă evenimente cu un tipic firesc, de sorginte mediană într-un plasament social activ, cum e spitalul, cealaltă, de care se vor interesa cititori pretențioși, deschide perspectivele unei narații latente și cu sens profund psihologic.
Personajele fixate în ghips ale lui M. Blecher, în lipsa vigilenței nocturne a medicilor sau a surorilor medicale, își atenuează starea recreând în sanatoriu, la nivel minimal, tabieturi și tot ce a fost mai plăcut în viața lor până în prezent, ca într-o sforțare de a-și mai aduce aminte de normalitate. Totodată, în conștiența limitei propriei boli, ei reduc investigația asupra unor surse de recreere, la spațiul proxim; personaje oportuniste, în ciuda imobilității artificiale, după tratamentele vremii.
Barbu, protagonistul romanului Iarna îngerilor, nu se împacă sub nicio formă cu ideea morții, disprețuindu-și medicul, cel care primul i-a vorbit cu date precise despre extincția iminentă, și în golul camerei de spital, scrie cu intenție, în pofida sfârșitului anunțat: „Acum trei zile, doctorul, domnul doctor Remus, m-a anunțat, cu veșnicul zâmbet ironic țâșnindu-i din chip, că voi muri (…). Mâine, la ora 5“.
Dezamăgirea față de trupul care trădează voința de a trăi, se transformă în ură manifestă: „Nici nu mi-au zis ce boală am. Din nou, mâna stângă. O privesc cu atenție, pentru că o urăsc. E slabă, oasele aproape că se văd prin piele“.
La internare, Barbu („apelativ care poate fi folosit atât ca nume, cât și prenume, în text neexistând o explicație“) se va abandona cu precauție unor situații similare celor de afară, mai mult unghiului oniric al acestora, presupus realist la început: Ioana, asistenta care-i face recepția, poate fi iubita perfectă, în locul soției Andreea. Speranța de a dezvolta o relație este un mijloc de acomodare la noul context. Notele din carnet, care deșiră firul retroactiv al unor povești de viață, sunt semnul voinței de a reprima suferința și de a se păstra vital, oricât de mult acul perfuziei și tratamentul în sine reclamă finalul.
„Covorul roșu pe scări“, o imagine din primul capitol, confirmă valoarea simbolică a unei proprietăți pe care o are spitalul: frontieră, pentru cei mai mulți dintre semeni, între viață și moarte. În afara bucuriei de a trăi, pe care o adnotează autorul, dedublat în personaj narator din tendința de introspecție, ca nevoie de experiment pentru o scriere vertiginoasă, „roșul“ poate simboliza trecerea, parțial ceremonioasă, într-o lume diferită: „Treptele abrupte erau acoperite de un covor roșu, exasperant de roșu. Abia după aceea am aflat c-așa-i în spitale, bolnavii trebuie să se înveselească“.
„Scara“ e un semnificat pentru metempsihoză.
Lucrurile între cei doi soți nu se vor așeza și din cauza jobului, Barbu fiind redactor la un cotidian. Afectul avut pentru Andreea, dar pe care nu-l consumă din lipsă de timp și uneori de reciprocitate, Barbu îl va ilustra în compania prezențelor episodice ale cărții: în tren, el păstrează, fără intenție, ci numai din rutină, precum în bizarul său mariaj, prerogativele unui flirt cu o anume Felicia, însă, pe drum, în timp ce va ieși la o țigară, va constata cu dezamăgire că locul din fața tinerei, în compartiment, precum și postura de conlocutor, va fi ocupat de logodnicul acesteia. Din acest moment, orice voință de nouă relație încetează, însă nostalgia posibilității de a visa la o nouă legătură, desigur va persista. În limba latina, cuvântul „felicia“ este un plural pentru fericire și, în roman, posibil un topos al ei.
În atmosfera gravă a cărții, configurată de simboluri precise și de motive de sensibilitate umană, precum scrisoarea sau itinerariul, ultimul efectuat cu scopul de a evita neîmplinirea în iubire, dintr-un instinct de responsabilitate dobândit înspre maturitate, în căsnicie, o scenă de familiaritate cotidiană, precum aceasta, va părea abnormă: „M-am așezat la masa lui Mateescu și am băut împreună câteva pahare, până când m-a rugat să-l conduc acasă. Ne-am ridicat, și-a pus brațul în jurul gâtului meu, ceea ce nu m-a deranjat defel, o mai făcuse de atâtea ori, se lăsă apoi greu și-am plecat. Din fericire, picioarele și le putea mișca destul de bine, l-am prins cu mâna dreaptă de spate și l-am împins în primul taxi“.
Deși nu crede în viața de apoi, totuși Barbu, cu spectrul morții deasupra, are vocația eternității. Numai așa se poate motiva actul scrisului într-un context mai rar: o cameră de spital. Singura mișcare pe care o mai poate face, prin filtrul mântuitor al bolii, este în iarna îngerilor.
Cartea lui Bogdan Mihai Dascălu, prin dinamica evenimențială care propulsează eroul dintr-un prezent instantaneu într-un șir de acțiuni menite să rezolve profilul psihologic al actantului, ne dă impresia unei cărți americane actuale, în genul celor scrise de Paul Auster.


Cronică apărută în Revista Scrisul Românesc, Nr. 12 / 2009