Acum șapte decenii și jumătate, pe 20 decembrie, se năștea în localitatea Stănișești, județul Bacău, unul dintre cei mai valoroși sculptori ai secolului trecut, asemuit de critica de specialitate și de colecționari cu prestigiosul său înaintaș, Constantin Brâncuși.
Fiul lui Vasile Apostu, încasator, și al Mariei (n. Oanca), agricultoare, a avut parte de un început de copilărie în care a putut zburda în libertate prin lanurile de porumb și de grâu, înfruptându-se din belșug cu fructe coapte și legume de prin grădini, afundându-se în pădure ori scăldându-se în pâraiele din zonă. Studiile și le-a început la Școala primară din satul natal (1941-1945) și le-a continuat la Liceul „Dumitru Sturza“ din Tecuci, resimțind din plin drama generată de efectele celui de-al doilea război mondial.
În 1953 a fost admis la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, timp de un an și jumătate studiind ceramica. Nemulțumit de ceea ce făcea, abandonează studiile și le reia de la zero, în 1955, de data aceasta la clasa de sculptură, pentru care avea vocație încă din copilărie. Zăbovește foarte des în atelierele lui Ion-Lurian Murnu și Constantin Baraschi, se bucură de îndrumarea lui Boris Caragea și Costin Ioanid, iar în 1959 își ia licența, fiind repartizat profesor de desen la o școală din Buzău.
Își dă seama că nu are vocație de pedagog și în 1961 se reîntoarce în Capitală, pentru a munci în diverse ateliere de sculptură și a realiza, în paralel, primele sale lucrări. După numai un an evadează din nou, acum pentru a trudi în mai multe cariere de piatră, unde cunoaște măiestria cioplitorilor locului și, încurajat de criticul Petru Comarnescu, își pregătește în tihnă lucrările pentru prima expoziție personală. Evenimentul avea să se petreacă peste doi ani, în 1964, în grădina Casei Ziariștilor din București, expoziția bucurându-se nu doar de aprecierea criticilor, colegilor de generație și a publicului, ci și de cea a prestigiosului for al Academiei Române, care i-a acordat sculptorului Premiul „Ion Andreescu“.
După ce, ca student, avusese ocazia să participe la Festivalul Internațional al Tineretului de la Moscova (1957), iar în 1963 efectuase călătorii de studii în Bulgaria și Republica Democrată Germană, în 1965 e invitat la Bienala Sculpturii tinere de la Paris și, urmare a impresiei lăsate în cadrul acesteia, primește o bursă de studii la Perugia, în Italia. Cele două lucrări expuse - „Fetița cu Păpușă“ și „Tatăl și Fiul“ - au fost, de altfel, remarcate de André Malraux, care le-a propus spre achiziționare statului francez.
În Italia își cristalizează ideile artistice, 1965 marcând începutul unei profunde cotituri în creația sa. Primele semne se observă încă din cea de a doua expoziție personală, deschisă la Galeria de Artă Cluj-Napoca (1966), dar mai ales după 1967, când a depășit definitiv etapa sculpturii figurative și abstracte, intrând în epoca maturității artistice și a marilor realizări monumentale. Cu sprijinul direct al criticului Ionel Jianu, fostul său profesor de istoria și teoria artei la institutul bucureștean, în acel an deschide prima expoziție personală de sculptură peste hotare, la Galeria Raymonde Cazenave din Paris, catalogul acesteia fiind realizat de Denys Chevalier. Ecourile extrem de favorabile de care se bucură lucrările artistului îi determină pe organizatorii Expoziției Internaționale de Sculptură în aer liber de la Middelheim-Anvers să-l invite în Belgia, pentru a participa la ediția din 1967 a acestei prestigioase manifestări. Mai mult, e solicitat să se numere printre cei 15 artiști din Italia, Grecia, Argentina, Olanda, Japonia, Ungaria, Elveția, Cehoslovacia, Canada și Franța invitați la primul Simpozion de Sculpură în aer liber Orașul Olimpic Grenoble și să contribuie la înfrumusețarea cu statui a parcurilor acestuia, cu ocazia Jocurilor Olimpice ce urmau să se desfășoare aici.
Răspunzând cu entuziasm, sculptorul a avut ocazia să-și măsoare forțele și măiestria cu uriașele blocuri de calcar din Provence, finalizând trei sculpturi monumentale, în înălțime de 6 metri fiecare, din ciclul „Tatăl și Fiul“, care au fost amplasate pe o platformă circulară în chiar inima Parcului Mistral, în fața Primăriei. Urmând unui alt ciclu -„Maternitate“ -, început în 1963, și seriei de nuduri în piatră, create între 1961-1965, la acesta avea să lucreze două decenii, fără a izbuti în totalitate să-și ducă la capăt ambițiosul proiect, deși numărul variantelor a trecut de 100.
Acestor importante succese de la Paris și Grenoble li se adaugă cel înregistrat la vernisajul expoziției deschise de Academia Regală de Arte Frumoase în Palatul Charlottenborg din Copenhaga, în 1968, seria sa de „Fluturi“ stârnind un interes enorm, materializat în mii de vizitatori care au venit special să o admire. Originala creație a românului a fost analizată pe toate fețele de criticul Sigurd Schultz, încântat atât de autenticitatea lucrărilor, de modalitatea lirică de abordare a materialului, cât și de substratul nobil al unei culturi ancestrale.
Grație acestei excelente impresii lăsate specialiștilor și publicului, în același an primește o bursă de studii în Danemarca, este invitat să participe la Expoziția Internațională de Sculptură în aer liber a Fundației Pagani de Legnano, în Italia, la Trienala Internațională de Sculptură de la Milano și la Expoziția Internațională itinerantă „Danuvius-Bratislava“, în Cehoslovacia. Ca o încununare a acestor prime izbânzi naționale și internaționale, criticul de artă Octavian Barbosa publică volumul "George Apostu" (Editura Meridiane, 1968), deschizând calea unei receptări mai profunde, ce se va materializa peste ani în albumul "George Apostu" de Ionel Jianu (Editura Mayer Paris, 1985).
Odată lansat, periplul său internațional continuă cu participarea la Bienala Internațională de Artă Modernă de la Sao Paulo (Brazilia,1969), Bienala de la Veneția (1970, 1976, 1980), expozițiile internaționale de sculptură de la Madrid și Barcelona, Salonul Tinerei Sculpturi de la Paris (1970), Quadrielana Internațională de la Erfurt (Republica Democrată Germană, 1974), Expoziția de Sculptură „Plastik und Blumen“ din Berlinul de Est (1975), Bienala Internațională a Micii Sculpturi de la Padova (1977), Bienala Internațională de Sculptură de la Skironio (Grecia, 1979, 1981) și Trienala Internațională de la New Delhi (India, 1979). La acestea se adaugă expozițiile personale de sculptură deschise la Palatul Artelor Frumoase din Bruxelles (1970), Helsinki (1971), Paris (Galeria R. Cazenave, 1971) și Milano (Fundația Pagani, 1982), precum și Expoziția de desene oferită publicului din Cehoslovacia (1970).
În această perioadă nu au lipsit, de asemenea, comenzile, tot mai apreciatul artist român creând o sculptură în granit din ciclul „Tatăl și Fiul“ la Siklos (Ungaria, 1973), o compoziție în piatră și trei sculpturi din ciclul „Femei lapone“ la Lindabrunn (Austria, 1974), trei sculpturi monumentale în lemn din ciclul „Tatăl și Fiul“ la Krapina (Iugoslavia, 1977), „Oglinda Soarelui“, o sculptură monumentală în granit la Suwako (Japonia, 1977), câte trei sculpturi în piatră din ciclurile „Femei lapone“ și „Tatăl și Fiul“ la Lindabrunn (1978), o sculptură în marmură de Carrara, din ciclul „Apeduct“, pentru Fundația Pagani (1980). In această impresionantă suită mai pot fi incluse, totodată, prezențele sale la expozițiile artiștilor români deschise, în 1972, la Varșovia, Leningrad, Praga și Budapesta.
Nu mai puțin laborioasă e activitatea sa din țară, unde execută în bronz un ansamblu monumental din ciclul „Fluturii“, la Costinești, pe Litoralul Mării Negre (1969); o sculptură înaltă de 3,5 metri, din ciclul „Tatăl și Fiul“, la prima ediție a Taberei de Sculptură în aer liber de la Măgura (1970) și, tot aici, alte două sculpturi în piatră din același ciclu și cinci sculpturi în piatră din ciclul „Femei lapone“ (1975); un monument funerar dedicat lui Petru Comarnescu și instalat în cimitirul Mânăstirii Voroneț (1970); sculptura monumentală în piatră „Altarul Dacilor“ de la Arad (1977); ansamblul monumental din fier „Fructul Soarelui“ de pe faleza Dunării de la Galați, replică a celui din Suwako, alcătuită din trei lucrări, dindre care una are 20 metri înălțime, iar celelalte două câte 6 metri; „Păsări de Foc“, cele două sculpturi monumentale în granit de la Brăila (1981) ș.a. Are, de asemenea, o expoziție personală de sculptură și desen la Galeria Apollo din București (1970) și o alta de desen, tot aici (1974), o expoziție personală de sculptură la Galeriile de Artă ale Muzeului de Artă din Bacău (1979) și o expoziție de grup la Galeria Simeza din Capitală (1977).
În pofida acestei intense activități creatoare și expoziționale, a faptului că în 1972 s-a instalat într-un atelier-grădină la Băneasa, unde dădea senzația că se află în largul său, că în 1970 a primit Premiul Uniunii Artiștilor Plastici și un an mai târziu pe cel al Comitetului de Cultură și Artă, în 1982 se decide brusc să rămână în Occident, mai întâi în Italia, apoi, din octombrie, în Franța, unde se stabilește definitiv. Aici, i se atribuie în 1983 un atelier, la Paris, și participă la Salonul de Mai și la Marile Saloane ale Tinerilor de Azi, la care va fi prezent și în edițiile următoare din 1984 și 1985.
După ce, în 1984, realizează decorurile la piesa de teatru „Notre Thé Quotidien“ de George Astalos, jucată de Studioul „Margareta Zirra“ din Edmonton (Canada), în anul următor are o prezență impresionantă în viața culturală franceză și nu numai, participând la Expoziția „Femina“, organizată de UNESCO în memoria Aliciei Penalba, la Expoziția „1001 de nopți“ de la Centrul Cultural din Boulogne, la Expoziția „Les Têtes de l’Art“ de la Galeria Gérard Laubie din Paris, la Salonul de Artă Sacră, la Expoziția „O sută de sculptori în fața publicului“ din Parcul Saint-Cloud, la Trienala Internațională de Sculptură din Paris și la Bienala Internațională de Sculptură în aer liber de la Skironio (Grecia). La Limousin realizează, totodată, trei sculpturi monumentale în granit din ciclul „Tatăl și Fiul“ și la Aix-en-Provence alte trei sculpturi în piatră din ciclul „Apeducte“, în vreme ce la Paris își deschide ultima expoziție personală de sculptură din timpul vieții.
Dacă boala nu-l răpunea prea devreme (13 octombrie 1986), într-un exil și așa destul de dureros, avem toată certitudinea că după 1989 el s-ar fi întors bucuros acasă, căci dorința sa era să-și revadă lucrările părăsite în pripă la Băneasa și, în cele din urmă, să fie îngropat în fundul grădinii de la Stănișești, unde văzuse lumina zilei, și nu la Paris, deși francezilor nu putem să le reproșăm că nu l-au așezat la loc privilegiat, adică în vestitul cimitir Pére-Lachaise.
Soarta l-a aruncat, din păcate, într-o lume fardată, care nu avea nimic de a face cu ceea ce crezuse el că se va întâmpla, chiar dacă în principiu nu exista galerie în oricare capitală sau mare centru cultural să nu-și dorească să-i găzduiască măcar una din lucrările vestitelor suite și cicluri „Tatăl și Fiul“, „Fluturii“, „Femei lapone“, „Iisus Răstignit“. Deși încă viu în mintea și inima multor colegi de generație și oa-meni de cultură, George Apostu continuă să fie tratat cu aceeași indiferență ca și înainte de 1989, în România de azi nevorbindu-se aproape deloc despre impresionanta sa creație, așezată de mulți pe aceeași treaptă cu a lui Constantin Brâncuși, pe care îl continuă în multe privințe, exploatând și perfecționând căile deschise de acesta în sculptura contemporană.
Umilirea marelui artist a continuat, căci, iată, nici la 20 decembrie 1999, când s-au împlinit șase decenii și jumătate de la naștere, nici în 13 octombrie 1996, când se rotunjise un deceniu de la tragica sa dispariție, nu s-a scris nici măcar un rând, de parcă nu ar fi trecut nici o clipă prin cultura română, a cărei faimă a dus-o pe toate meridianele.
Încet-încet, se pare totuși că lucrurile se vor urni, în Parcul Kiseleff din Capitală urmând să se amenajeze „o zonă George Apostu“, alcătuită din șapte lucrări în piatră, între 0,70 și 3 metri înălțime, realizate în anii ‘70, în vreme ce la Muzeul de Istorie și Artă din București a fost încropită o expoziție cu lucrări ce s-au vrut imediat comercializate de către fosta soție.
Spre deosebire de ce se întâmplă în țară, Bacăul a fost mult mai consecvent în cinstirea memoriei sculptorului, înălțându-i un bust, atribuind numele său unei străzi, Liceului de Artă și fostei case de oaspeți, devenită acum Centrul Internațional de Cultură și Arte „George Apostu“, care găzduiește câteva din lucrările semnate de artist, a organizat mai bine de un deceniu o tabără internațională de sculptură care-i poartă numele, acordă Premiul „George Apostu“ și editează publicația „Vitraliu“, în paginile căreia e comentată nemuritoarea sa creație. A existat, totodată, și un proiect de amenajare a Casei Memoriale de la Stănișești, dar se pare că aici inițiativele s-au împotmolit în birocrația post-decembristă.
Se cuvine ca măcar de acum încolo impresionanta sa operă să fie reconsiderată, iar sculptorul să-și reia locul în galeria artiștilor români contemporani, a căror faimă a consolidat-o și a făcut-o cunoscută pe toate meridianele globului.