În numărul trecut am scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicațiile de limbă română, a unor promotori ai literaturii și artei de avangardă, din România interbelică, care au avut un impact internațional, covârșitor, asupra evoluției culturii mondiale. Și subliniam că, în repetate rânduri, se facea abstracție de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestările antisemite, de disprețul afișat de confrații lor români, de umilințele la care au fost supuși, de legile rasiale care i-au făcut să se simtă străini în România, emigrând spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu ( Janco), pictor, arhitect, co-fondator al mișcării Dada, care, revenit de la Zürich, via Paris, la București, a revoluționat arhitectura, arta, literatura și publicistica română.

Am reprodus săptămâna trecută scrisoarea lui Marcel Iancu ( 1895 București- 1984 Tel Aviv), de pe vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina sub mandat britanic, în speranța să-și găsească un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existențiale, artistice și spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a cărui naștere o întrezărea, presimțind-o ca pe o "Salvare", un "leagăn al poporului nostru". După câteva luni (peste 6, din spusele fiicei sale, D-na Dadi Janco, din Tel Aviv), artistul revine in România, decis să emigreze, cu întreaga sa familie.

Un alt document important, care dezminte orice încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv țara sa natală, mi l-a dăruit tot fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a știut să-mi indice cine a editat acel manuscris și de-abia după o căutare de câteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu, din "Generația de Sacrificiu" a scriitorului Solo Har, apărută în Israel, și de cercetările D-nei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reușit să găsim sursa. Marcel Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicația "Shevet Romania" (Tribul România), în nr 8-9 ( septembrie 1980), la o vârstă înaintată, aceasta explicând și unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părți din acest text au fost citate de Al. Mirodan, în "Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română" , literele G-H-I, apărut de curând în Israel.

"Shevet Romania" - publicație periodică de istorie a iudaismului din România - și-a încetat demult apariția, era editată de " Hitahdut Olei România"-H.O.R. ( Organizația Originarilor din România) la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, zmulsă din suflet, dureroasă, dar și plină de speranță. Cu asentimentul D-nei Dadi Janco, voi reda integral acest emoționant material, împărțindu-l în două fragmente.






ARTA MEA ȘI SIONISMUL

MARCEL IANCU


"Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriți, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate și lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical; tata – om sever și harnic negustor – au creat condițiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracție pentru desen și culoare. Pe cît de nemulțumit era tata că mîzgăleam toate caietele și cărțile mele, că umpleam spațiile libere cu așa zisele „meneheleh”, cu caricaturile și portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atît de mîndră era mama de înclinațiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt și pe toate căile. Tot mama a fost, dealtfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca și pe sora și pe frații mei, spre arta pe care ea însăși o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcție, au eșuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă și emotivă, un copil retras și predispus la visare și meditație. Din prima tinerețe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înțeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieții. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate și dreptate socială. Existența oamenilor defavorizați, slabi, a muncitorilor săraci, a cerșetorilor mă îndurera și, comparînd-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.
La vîrsta cînd alții se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colț ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptățile vieții, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa și umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viața, suferințele omului, și desenam, cu intenția secretă de a contribui la micșorarea sau chiar curmarea acestor suferințe.
Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferințelor și a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinerețe, orice nedreptate de care mă izbeam, o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca și cum aș fi fost eu însumi victima ei; orice suferință omenească devenea suferința mea. Mă durea durerea orbilor privați de bucuria luminii și mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau in sărăcie. N-aș fi ucis vreodată o insectă măcar și mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutățile vieții. Așa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea și nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanțelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenția secretă de a continua acolo studiile începute la București cu marele desenator și pictor Iser.
Nu voi insista nici asupra curentului artistic DADA, pe care l-am inițiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflați într-o țară neutră, într-un moment cînd, în toată Europa, se desfășura un război crud și barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănțuirea crimelor bestiale, distrugerea unor țări întregi de veche și mare civilizație. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrățească pe oameni și să-i umanizeze cu adevărat.
Nu mie, inițiator al acestui curent, ci altora – exegeților, artiștilor care au fost influențați de mișcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanța, valoarea și influența acestei revoluții spirituale care a fost Dada.
Mă voi limita aici să narez doar unele întîmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceiași ardoare, de buni prieteni și de părinții acum îmbătrîniți și unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată ființa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părți ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aș fi sau nu evreu ori...jidan.
În școală și după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relații cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aș fi născut evreu iar acasă primisem o educație care nu mă putea complexa din această cauză.
Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existența unei mișcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupra-mi. Lucram, expuneam, construiam la București și în alte orașe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariția lui Hitler, au început să se transforme și oamenii și moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reușit să schimbe climatul, să facă din România o țară antisemită."


-- continuarea în nr. viitor --