Din evantaiul catedralelor dedicate Fecioarei Maria în Franța nordică, cea din Reims are ca funcție specială să lege istoria acestei țări de misterul revelației creștine. Mama lui Dumnezeu încoronată de fiul ei acordă aici un sens profund botezului lui Clovis care, înfățișată pe frontispiciul fațadei catedralei, reprezintă însăși botezul Franței în 496. „Ivindu-se dintr-o floare de crin, simbolul purității originare, Fecioara și Cristos, în vârful arborelui lui Iesei, redă legătura vizibilă și invizibilă între regii Vechiului Testament și cei ai Noului Testament. Pentru a înfățișa această continuitate, pe fațadele catedralelor noastre, galeriile regilor simbolizează totodată regii Iudeei și regii Franței. La Paris, ca și la Reims, la Chartres, ca și la Amiens aceste galerii ne amintesc caracterul regal al lui Cristos și funcția sacerdotală a oricărui rege, a cărui legitimitate este de origine divină.”(Paul Barbăneagră, „Arhitectură și geografie sacră. Reims, Catedrală a încoronării.”)(*) Regii mor, însă regalitatea rămâne. Prezentați în picioare, în galeria lor, ori culcați, în bazilica Saint Denis, regii Franței continuă arborele Iesei în noul legământ. Ei sunt doar niște pietre sculptate, dar amintirea lor rămâne vie. La Reims avea loc ungerea noilor regi ai Franței pentru integrarea lor în descendența regală. De ce tocmai aici ? Pentru faptul că în acest loc a primit botezul Clovis, iar dacă acest botez încoronare a avut loc la Reims, se poate conchide că acest loc a avut această predestinație.
Reims, poartă a Galiei prin care au intrat francii, a păstrat mereu structura sa tradițională care mai poate fi recunoscută și în prezent, în ciuda distrugerilor prin care a trecut. Construcția acestui oraș s-a efectuat în jurul soclului statuii lui Ludovic al XV-lea, cu cele patru axe, la capătul cărora se găseau cele patru porți ale orașului antic și ale cetății medievale. „Din epoca romană, în care Reims se numea Durocortorum, în centru acestui loc regal, se încrucișează cardo, axa nord-sud, și decumanus, axa est-vest. La nord de așezarea forumului antic, la extremitatea axei cardo, axa focului, se mai află și acum poarta dedicată zeului Marte, cel mai mare arc de triumf care a rămas din imperiul roman. Pe această poartă era înfățișat Remus, întemeietorul mitic al orașului, considerat ca o a doua Romă în nord-vestul imperiului. Prin această poartă a lui Marte, convergeau, de la marginile imperiului, toate drumurile din nord. Coborând această axă spre sud, întâlnim axa est-vest, care se termină cu două porți dedicate către două divinități feminine: Venus și Ceres. După ce s-a încrucișat cu această axă feminină, cardo, axa focului, dedicată aici divinităților masculine Marte și Bachus, deschide orașul medieval spre vii prin poarta numită Dumnezeu Lumină.”(*) Vinul și pâinea constituie misterul fundamental, drept pentru care acest pământ cu viță de vie și cu grâu amintește prefigurarea împărtășaniei sub cele două specii, pâinea și vinul, pe care Melhisedek i-a dat-o lui Avraam.
Lângă poarta de sud a orașului Reims, Poarta Dumnezeu Luminii, se află cel mai vechi sanctuar, bazilica Saint Remi, prima necropolă regală din Franța, leagăn al merovingienilor, în centrul căreia se află și astăzi mormântul sfântului cu racla și moaștele. „Prin intermediul lui Saint Remi, al patrulea episcop de la Reims, Clovis, rege al francilor, a devenit la sfârșitul secolului al V-lea alesul lui Dumnezeu și locotenent al lui Cristos prin miracolul vasului cu untdelemn destinat ungerii regelui Franței. După 14 secole de la moartea episcopului, aici se celebrează și acum, în prima duminică din octombrie, sărbătoarea sfântului Remi, fiindcă botezul lui Clovis, în 496, leagă istoria noastră de universul marilor mituri ale omenirii.”(*)
Celebrat la inițiativa reginei Clotilde, botezul lui Clovis, care a fost considerat drept prima încoronare, a reprezentat finalul unei serii de semne providențiale. Victoria asupra alemanilor, lângă Tolbiac, trecerea Loarei datorită apariției miraculoase a unui cerb, vindecarea providențială a fiului regelui, înlocuirea din poruncă cerească a broaștelor cu flori de crin pe stemele francilor și mai ales, chiar în momentul botezului, apariția supranaturală a unui porumbel care ducea vasul cu uleiul sfințit. Acestea toate pot fi văzute astăzi în muzeele din Reims, imortalizate plastic în picturi policrome. Pentru a se manifesta continuitatea arborelui lui Iesei, în istoria vizibilă a Franței, la moartea fiecărui rege se striga: „Regele a murit, trăiască regele !”
Orașul Reims, izvorul de forță spirituală, este „POINT ZERO”, reprezentat printr-o stea cu opt colțuri înscrisă într-un octogon în piața catedralei, unde moștenitorul regal venea cu cortegiul de la Paris, efectuând astfel un pelerinaj fundamental la izvoarele primei regalități creștine. „Dammartin, Villers-Cotterets, Sissons și Fismes constituiau cele patru etape ale unui drum ritual. Una din semnificațiile acestuia era străbaterea vechilor domenii ale merovingienilor. După Soissons, după Fismes, cortegiului regal i se alăturau la porțile orașului Reims ceilalți participanți, mai ales regina și escorta ei care treceau pe drumul doamnelor.”(*) Îndreptându-se spre catedrala prin Poarta Vesle, poarta de apus, conform unui traseu similar celui efectuat de un pelerin între Poarta de vest și altarul unei biserici, prințul moștenitor îndeplinea în mod conștient o înaintare simbolică spre centru și spre răsărit, imaginea principiului oricărui lucru. Ajungând cu trei zile înainte de duminica încoronării, moștenitorul era întâmpinat în piața catedralei de către episcop. Din acel moment noul rege trebuia să adopte cu responsabilitate meseria de rege. „Istoricul Emile Male numește această fațadă «Cea mai frumoasă pagină de politică creștină.» În mijlocul mulțimii, și totuși, singur în fața lui Dumnezeu, prințul moștenitor, prin meditare, recapitulează toate etapele educației sale princiare și e pătruns de semnificațiile catedralei. Întâi, în fața lui Clovis, înfățișat aici între regina Clotilde și Saint Remi, moștenitorul se descoperă ca o za în lanțul în care se va integra.”(*) Clovis este izvorul istoric al întronării noului rege, iar în centrul fațadei catedralei din Reims se află fundamentul teologic al investiturii regale ce coincide cu încoronarea Fecioarei de către fiul ei. În mijlocul rozasei centrale, ca și pe fațadă, Fecioara, ca poartă a cerului și regină a îngerilor, patronează toate elementele simbolice ale acestui sanctuar destinat încoronării.
În concepția maeștrilor catedralei din Reims, această pagină de politică creștină se ordonează pe trei niveluri. La baza fațadei, prințul moștenitor îi vede în fața lui, așezați în jurul Mariei, regina cerului și a Franței totodată, pe strămoșii săi biblici: regele Solomon, regina Saba, Avraam și Moise. „Avraam figurează printre ei pentru o mai bună introducere la una dintre scenele sculptate pe partea interioară a fațadei, care sub aparența împărtășirii unui cavaler cu pâine și vin, reprezintă investirea lui Avraam de către Melhisedek. Melhisedek, mare preot, rege al Salemului, îl prefigrează pe Cristos, rege suveran și preot suveran. Această filiație biblică va continua când privirea prințului moștenitor va vedea la înălțimea marii rozase, episoadele luptei lui David cu Goliat, veșnică înfruntare între trimisul lui Dumnezeu și personificarea răului. ”(*) La nivelul al doilea al fațadei, ornamentele portalului amintesc noului rege că în calitate de locotenent al lui Cristos pe pământ, este menit în a îndeplini funcția de sacrificiu religios spre a imita crucificarea lui Iisus pentru mântuirea lumii. Această îndatorire e înfățișată pe partea interioară a fațadei prin martiriul lui Saint Nicaise, întemeietorul sfântului edificiu. Această catedrală a încoronării, clădită pe amintirea sacrificiului lui Saint Nicaise, la începutul secolului al V-lea, înfățișează structurile lumii vizibile și invizibile ale Genezei. „Prelungind simbolismul celor șase lumânări de la altar, repetarea voită a rozaselor cu șase lobi ne amintește cele șase zile biblice ale Facerii. Iar centrul lor evocă, asemenea crucifixului de la altar, cuvântul creator. Printre aceste rozase cu șase lobi, cea mai încărcată de semnificații este cea a absidei orientate spre orient, direcție care simbolizează, în mod tradițional originea creației.(*) Referirea la origini se regăsește în orice catedrală, însă la Reims această mișcare e redată în mod particular de la ridicarea la cer a Fecioarei pe partea de sus a fațadei de la transeptul de sud. Ideea ridicării la cer, ca o cale spre mântuire, e afirmată și prin orientarea edificiului, a cărei axă e întoarsă cu precizie spre punctul de la orizont în care soarele răsare pe 15 august, sărbătoarea Ridicării la Cer. Această orientare arhitecturală, conform geografiei sacre, conferă orașului Reims statutul de oraș marial prin excelență.
Ideea depășirii, unul din fundamentele metafizicii încoronării, este ilustrată în mod deosebit printr-un arcaș aflat pe unul din vârfurile catedralei și a cărui săgeată țintea un cerb din Reims așezat în mijlocul curții de la Palais du Tau. Se spune că în timpul serbărilor de încoronare acest arcaș folosea ca izvor de tinerețe. Prin acest semn zodiacal al Săgetătorului se prefigurează din nou simbolismul înălțării la cer, deoarece e știut că zodia săgetătorului ajunge la apogeu când apune soarele pe 15 august. „Așezat la punctul cel mai înalt al fațadei ridicării zilnice a soarelui pe cer, săgetătorul, ca și centaurul simbolizează animalicul stăpânit de om prin spirit, întruchipează idealul cavaleresc al depășirii și al împlinirii spirituale. Catedrala oferă simboluri care spun că orice împlinire presupune o trecere de la vizibil la invizibil, de la neștiință la cunoaștere.”(*) În centrul ascuns al fațadei, în spatele încoronării Fecioarei, se află un vultur care semnifică revelația Sfântului Ioan în a patra Evanghelie ca și în Apocalipsă. El personifică știința secretă a maeștrilor constructori. Aceeași cunoaștere după Ioan fecunda capacitatea creatoare a constructorilor catedralei care se considerau toți mijlocitori între inspirația divină și opera de înfăptuit. „Maestrul constructor Libergier, autorul bisericii Saint Nicaise, care a fost distrusă, ne amintește aici semnele care însoțesc meșterii, în același timp operative și simbolice. În Evul mediu, ca în toate civilizațiile tradiționale, actul construirii tinde la preamărirea creatorului pentru micșorarea păcatului originar. Purificare manifestată prin imitarea structurilor cerului și ale cosmosului în arhitectura oamenilor.”(*)
Constructorii catedralei din Reims, Jean d’Orbais, jean le Loup, Gaucher de Reims, Bernard de Soissons și Robert de Coucy, au întrupat această înțelepciune în toate componentele edificiului. Această catedrală a încoronării a fost ridicată pe 40 de coloane. Implantarea navei de la Notre Dame de Reims la sud față de locul unde arheologii au descoperit vestigii de terme romane, poate da impresia că maeștrii constructori știau că aceste terme au fost locul în care s-a făcut botezul lui Clovis, ori poate maeștrii au fost vehiculul inspirației providențiale. Conform imaginii lumii în stare de creație perpetuă, catedrala din Reims, amenințată sau mutilată fără încetare, este de șapte secole un șantier permanent, unde lucrează și astăzi moștenitorii tradiției medievale.
Ioana d’Arc, trimisă de Sfântul Mihail, patronul ceresc al Franței, care păzește pragul catedralei, ne amintește lanțul de trimiși divini, care, începând cu Saint Remi, au confirmat mandatul ceresc al regilor Franței. Întreaga procesiune de ungere regală e asociată cu ungerea biblică a lui Samuel, David și Solomon și prin aceasta se atestă originea eternă a autorității regale. După ce arhiepiscopul de Reims cere consimțământul poporului, regele rostește jurămintele referitoare la biserică și la popor. După aceste jurăminte solemne pe Evanghelie noul rege e luat în fața poporului, sub bolta cerească, simbolizată de baldachin. Precum un candidat la orice inițiere, regele e dezbrăcat de hainele lui profane pentru a se oferi gol influenței sfințitoare a ungerii. Simbolizând perfecțiunea stării de cavaler, regele primește întâi lucrurile: pintenii de aur și mai ales sabia regatului. Sabia era ținută în sus de către șeful suprem al armatei pe toată durata încoronării ca imagine a axei regatului și prin aceasta, a axei lumii. Pentru a fi ridicat la funcția supremă, regele se umilea mai întâi în fața lui Dumnezeu ca și episcopul alături prin prosternare, ilustrând cuvântul Evangheliei: „cel care se va înălța va fi înjosit, iar cel ce se va înjosi va fi înălțat.” Regele uns este ca David imaginea lui Cristos, lui Mesia, două cuvinte care semnifică pe cel investit de mâna lui Dumnezeu și întărit prin ungere. Înflăcărat de focul duhului Sfânt, regele devine nemuritor, fiindcă inima lui precum Graalul adună și concentrează lumina divină. De cele mai multe ori, această inimă se păstrează despărțită de trup pentru a aminti că în timpul vieții era inima regatului. După sfințire, regele poate primi însemnele funcției sale: ineleul, sceptrul, sceptrul cu mâna de fildeș și coroana. Cu inelul, regele se căsătorește cu regatul său. Cu sceptrul, primește puterea de a da legi și de a domni. Cu sceptrul cu mâna de fildeș, este investit pentru a lega și a dezlega, amintind astfel de Melhisedek, regele dreptății. Prin coroana compusă din crucea sacerdotală și diadema regală, regele foarte creștin primește atributele regilor preoți: înțelepciunea și slava. Pietrele prețioase de pe coroană simbolizează virtuțile care-i împodobesc sufletul. Arcuiturile, cupola cerului, diadema, cercul eternității, iar ornamentele în formă de floare, esența însăși a regalității. Purtând coroana susținută de cei 12 mari vasali ai regelui, regele este în centrul roții cosmice, al cărei nucleu imobil este, iar vasalii sunt spițele ei. Cei 12 vasali care cuprind pe pământ întregul regat, redau și în cer pe cei 12 apostoli și mai ales cele 12 porți ale cetății sfinte, model pentru toate regatele creștine. Douăsprezece sunt și turnulețele candelabrului lui Saint Remi.
Fără pretenția că am epuizat aici toate amănuntele procesiunii, la sfârșitul ceremoniei, regele sfințit și încoronat este instalat pe un tron înălțat iar arhiepiscopul spune: „Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni să te facă să fii mijlocitor între cer și popor.” Acest zbor spre cer, chiar ridicarea la cer a fecioarei Maria, înscrisă în piatra de la Notre Dame din Reims, ilustrează pornind de la baptisteriul lui Clovis urcarea constantă către Dumnezeu a poporului Franței, credincios vreme de 13 secole testamentului lui Saint Remi. El nu a încetat să prospere cât timp a urmat calea adevărului și a virtuții, dar „vântul schimbărilor” ce au urmat în compoziția societății, au dus la reducerea substanțială a regatelor. „După 15 secole, papa Ioan Paul al II-lea se adresează Franței: «Fericită ești tu că ai primit credința de la origini. Fiica cea mare a bisericii și învățătoare a popoarelor, ce faci tu cu botezul tău ? Nu-ți lăsa credința să se împuțineze sau să se risipească, întărește-ți credința și răspândește-o !»”(*)